Râmnicu Vâlcea – Oamenii, strada…

În centru, cafenelele şi cîrciumile erau deschise toată ziua. În cazul unei anumite categorii de intelectuali şi oameni de afaceri, cafeneau era substituentul mizer al cluburilor en­glezeşti de altădată. Snobismul cafenelei dădea clientului sentimentul apartenenţei la o castă. Pentru elevii ultimelor clase de liceu (din societatea bună) intrarea în cafenea, dealtfel interzisă de direcţiunea şcolii, echivala cu "intrarea în societ­ate". Cei mici, ca şi cei mari, îi gratulau cu o deferentă stimă, în ceea ce mă priveşte, nu am intrat în cafeneaua Tanţu niciodată (din care pricină am descris-o cu "furie" într-unul din romanele de tinereţe), şi port şi azi în mine acest regret, ca după o iubire mare şi nemărturisită.

O cîrciumă a cărei notorietate era recunoscută de tot oraşul a fost "La Mărunţelu", situată pe strada Carol, în apropierea rîului şi a fostei autogări. Constituia un fel de "Grandiflora" a Rîmnicului. O ţuică sau un şpriţ la "Mărunţelu" însemna îndeplinirea unei datorii cetăţeneşti. Localul era căutat de tot oraşul nu numai pentru fripturile neîntrecute sau vinul cel mai bun de Drăgăşani, dar şi pentru intimitatea prietenoasă a localului. Pe vremuri, firma era o garanţie a calităţii. Cu "Mărunţelu" a dispărut un stil de viaţă provincial, ce se mai poate întîlni numai prin berăriile din micile oraşe ale Germaniei.

Din cronica obişnuită a străzii de pe vremuri nu poate fi omisă moaşa Popilianca, un personaj dantesc sosit din cine ştie care bolgie a întunericului. Cu ani înainte fusese moaşa Primăriei şi se trăgea dintr-o familie respectabilă. Căzuse în darul băuturii. Pe cînd eram elev (nu multă vreme înainte de război) o puteam zări aproape zilnic pe Bulevard sau Mihai Bravu, îmbrăcată în zdrenţe şi bolborosind ameninţări, blesteme, urmată de o droaie de copii gălăgioşi. Trăia în mizerie, lîngă şcoala unde învăţam (astăzi Muzeul de istorie), pe strada Căpitan Negoescu, în latura de miazănoapte a bisericii "Toti Sfinţii". Desi era inofensivă, ne temeam de ea. Dacă mi-ar fi trecut atunci prin mînă "Craii de Curtea Veche" ai lui Mateiu Caragiale, aş fi putut să cred că a creionat-o pe Pena Corcoduşa după modelul ei. Gîndesc că astfel de fiinţe, căzute la periferia societăţii, vor mai fi existînd şi astăzi, dar ele îşi joacă rolul în faţa unui public nou, ce şi-a pierdut cu totul gustul pentru astfel de spectacole.

Venind de nu se ştie unde (poate din Dobrogea), trăia în Rîmnicul anilor ’30 un turc pe nume Ibrahim, care vindea în curtea şcolii, în recreaţii, rahat, susan, halva, ciubuc, plăcinte, bragă, roşcove şi multe alte bunătăţi. Presupun că e ultimul producător de bragă din Vîlcea. Pe Ibrahim copiii îl iubeau fiindcă dădea pe datorie şi uneori uita să-ţi mai ia banii. Îşi transporta produsele pe un fel de targă cu două roţi. Mi se părea bătrîn, zbîrcit, uscat, pergamentos, din alte vremuri. Cum nu mai existau decît un turc sau doi în Rîmnic, bătrînul Ibrahim reprezenta în ochii mei întregul imperiu Otoman în decadenţă. După 1941 nu l-am mai văzut. Să fi murit, să-şi fi ales alte oraşe pentru desfacerea ciudatelor produse ce ne-au încîntat memo­ria (şi nu numai memoria) anilor copilăriei?

În Rîmnicul de altădată oamenii se salutau scoţîndu-şi de departe pălăria. Se cunoşteau aproape toţi, aşa încît un drum prin centru însemna un schimb continuu de politeţuri. La salonul de coafură de pe strada Traian se anunţa cu litere de-o şchioapă că se aplică "ondulaţii permanente electrice". Cuvîntul permanente, dar mai ales electrice mă fascina. Ca şi afişele de cinematograf, panourile de reclamă erau imense şi deosebit de atrăgătoare. Trăiam o vreme în care negustorii îşi cunoşteau profesiunea, iar cuvîntul "bişniţă" nu intrase în vocabularul străzii.

Mai existau în peisajul străzii de odinioară şi fotografii, întreprizii fotografi ce-şi instalau aparatura lor sofisticată, cu burdufe negre, în Parc sau în Zăvoi, pe malul lacului, şi uneori în piaţă, cu osebire marţea, cînd era deverul mare. Erau băieţi de 18-20 de ani, pe care-i îmbrăca patronul în haină şi cravată, ca să sporească prestigiul şi onorabilitatea instituţiei. Se fotografiau de obicei copiii şi soldaţii în permisie sau străinii în vizită prin Rîmnic. Fotografiile erau livrate după două zile "la magazin". Dacă s-ar colecţiona aceste insignifiante documente de arhivă, imaginea de altădată a Rîmnicului ne-ar apărea mult mai bogată în detalii.

Un cartier din Rîmnic ce a dispărut fără să lase urme e Ţigănia, rămasă sub temeliile de fier şi de beton ale con­strucţiilor din zona Nord, care se ţin tot una de la liceul Lahovari pînă la Cetăţuia. Sălaşul Ţigăniei a luat fiinţă, pro­babil, odată cu desfiinţarea robilor mănăstireşti, sau poate să fi existat şi mai înainte, locuitorii ei lucrînd ca robi pe vastele domenii ale Episcopiei. Era un cartier sordid, "cu căsuţe cît un degetar, văpsite roz şi verde, înşirate la marginea oraşului, pe şoseaua paralelă cu Oltul, ducînd la Călimăneşti" (Cella Delavrancea). Pe vremuri, oamenii de treabă nu intrau în Ţigănie după căderea întunericului. Cu toată reputaţia deocheată, Ţigănia avea o şcoală, cîrciumi, băcănii şi cîteva clădiri mai răsărite. În curtea cîrciumilor se juca popice. În Ţigănie trăia o lume a veacului al XlX-lea, a balcanismului întîrziat, o lume veselă şi fericită în mizeria ei.

Nu mă aventurez să afirm că locuitorul de pe vremuri al Rîmnicului era mai bun, mai respectuos, mai înţelegător cu oamenii, mai inimos, mai harnic, fiindcă orice enunţ de genul acesta presupune o generalizare şi generalizările de regulă sînt vulnerabile. Ceea ce se poate susţine cu certitudine e că oraşul, avînd puţini locuitori, trăia ca o familie. Oamenii munceau. E impresionant să intri într-o librărie, să ceri o carte, şi vînzătorul sau patronul, deşi nu eşti decît un puşti în clasa a şaptea, să-ţi promită că o va comanda şi că într-o săptămînă ţi-o va pune în braţe. În cazul în care n-are alt client, te va conduce chiar pînă la uşă, făcînd urări de sănătate tatălui şi mamei şi poftindu-te să le mai calci pragul. Asemenea delicateţuri le-am uitat de mult, şi simt o jenă irepresibilă cînd scriu aceste rînduri ce se referă la un trecut ireversibil, după ce vreme de 45 de ani am fost bruscat în magazine, injuriat la cozi interminabile, stîlcit pe scările tramvaielor şi autobuzelor şi insultat de orice funcţionar cu cotiere, care reprezenta umil dar vajnic şi intolerant Puterea.

Păstrez, din toate aceste pricini, oamenilor şi străzii Rîmnicului de odinioară regretul şi afecţiunea pe care le ai pentru o carte îndrăgită sau pentru un tablou pe care le-ai pierdut, ştiind că niciodată n-o să le mai poţi privi, ci doar readuce, palid, în memorie.

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p.207-211.