Râmnicu Vâlcea – preistoria, istoria antică şi premedievală

Paleoliticul Superior (cca 35.000 – 10.000/8.000 î. Hr.).Odată cu această etapă cronologică, îşi face apariţia omul deplin format, Homo sapiens. Imaginaţia a fost una dintre capacităţile pe care le-a câştigat creierul uman în urma definitivării procesului evolutiv şi care îi va da lui Homo sapiens un ascendent în faţa lui Homo Neanderthaliensis. Odată cu paleoliticul superior, mulţumită imaginaţiei, apar primele manifestări artistice şi spirituale, unele dintre ele transpuse în splendide picturi rupestre. Până acum, avem doar o singură descoperire încadrabilă în spaţiul cronologic al paleoliticului superior. Este vorba de un răzuitor din silex maroniu descoperit la Căzăneşti.

Epipaleoliticul/Mezoliticul. Culturile epipaleolitice şi mezolitice se manifestă în intervalul cronologic dintre 11.300 şi 6.500 î. Hr. Este perioada care face trecerea de la paleolitic la noua epocă a pietrei, ce va aduce profunde transformări societăţii umane, neoliticul. Încălzirea treptată a climei va duce la împuţinarea vânatului mare, la deplasarea unor comunităţi umane către nord în căutarea acestuia şi la adaptarea utilajului folosit pentru vânătoare, la noile condiţii de mediu. Are loc începutul procesului de microlitizare (micşorare) a uneltelor, folosirea tot mai pregnantă a lamelor, datorită noului tip de vânat, de mai mici dimensiuni, apărut în urma schimbărilor climaterice. Pe raza municipiului Râmnicu-Vâlcea, descoperiri epipaleolitice şi mezolitice, s-au făcut la Căzăneşti: câteva aşchii şi un nucleu de silex maroniu având bază trapezoidală, de pe care s-au desprins microlite în tehnica romanelo-aziliană3.

Neoliticul. Neoliticul timpuriu (cca 6.600 – 5.500 î. Hr.) este reprezentat pe teritoriul judeţului Vâlcea de cultura Starčevo-Criş. Materiale arheologice aparţinând acestei culturi, s-au descoperit în aşezarea de la Valea Răii, situată la doar 5 km sud-est de Municipiul Râmnicu-Vâlcea4. Neoliticul dezvoltat (cca 5.500-5.000 î. Hr.) a fost pus în evidenţătot la Valea Răii; aici, ultimul nivel de locuire Criş este suprapus de fragmente ceramice aparţinând purtătorilor culturii Boian, iar în aceeaşi regiune, pe terasa de pe partea dreaptă a pârâului Sărat, în unghiul format de pârâu cu şoseaua ce duce de la Râmnicu-Vâlcea la Târgu-Jiu, în partea opusă a aşezării menţionate de noi anterior, au fost relevate artefacte vinčiene: fragmente ceramice, lame de silex şi statuete antropomorfe. În aceeaşi zonă, au fost descoperite urme ale Eneoliticului timpuriu (cca. 5000-4600/4500 î. Hr.), aparţinândultimei faze aCulturii Boian5. Eneoliticul dezvoltat (cca 4600/4500-3800/3700 î. Hr.). Cultura Sălcuţa (denumită astfel după localitatea Sălcuţa din judeţul Dolj), s-a răspândit şi în arealul Olteniei, materiale arheologice fiind puse în evidenţă în mai multe localităţi vâlcene, printre care Căzăneşti-Fabrică şi Cetăţuia (Râmnicu-Vâlcea)6.

Epoca bronzului. Este perioada în care, în spaţiul ocupat de civilizaţiile agricultorilor eneolitici vor pătrunde treptat indo-europenii, cu o economie preponderent pastorală. Fondul lingvistic al indo-europenilor va sta la baza principalelor limbi europene de mai târziu, printre care traca, albaneza şi latina. Aceste comunităţi indo-europene s-au suprapus peste fondul local întâlnit şi au creat noi sinteze culturale, printre care procesul de etnogeneză al tracilor.

Noua societate este una de tip patriarhal, clar stratificată din punct de vedere social, iar creşterea vitelor capătă un rol primordial. Alimentaţia bazată pe consumul seminţelor de cereale sau legumi-noase, preparate prin fierbere, a fost una dintre cauzele care vor determina comunităţile de agricultori din neolitic şi eneolitic să dezvolte o ceramică cu proprietăţi deosebite, care va ocupa un loc însemnat, calitatea acesteia scăzând, însă, în comparaţie cu cea din eneolitic. În planul vieţii spirituale, odată cu epoca bronzului, cultele uraniene se impun în faţa celor htoniene practicate anterior, soarele căpătând un rol determinant, aşa cum îl avusese pământul în perioada anterioară. Aceste schimbări sunt reflectate şi de practicile funerare, incineraţia devenind ritul funerar preponderent. Alături de bronz, vor rămâne în uz şi uneltele de piatră. Bronzul timpuriu (cca 3500-2300/2200 î. Hr.) s-a caracterizat, printre alte zone ale ţării, prinCultura Coţofeni, prezentă şi în regiunea Olteniei, în speţă – la Cetăţuia (Râmnicu-Vâlcea), Căzăneşti-Fabrică şi Săveasca (com. Căzăneşti). Materialul arheologic provenit din aceste puncte este variat: vase ceramice întregi sau fragmentare, idoli antropomorfi şi zoomorfi, topoare din piatră, lame de silex, râşniţe din piatră, dar şi obiecte din cupru, descoperite la Căzăneşti: două cuţite şi două dălţi realizate din aramă. In câteva puncte din împrejurimile localităţii Căzăneşti, printre care cel cunoscut sub numele de „Cărămidărie”, au fost descoperite o serie de obiecte deosebite, cum ar fi: un topor-ciocan folosit la minerit, realizat dintr-o rocă dură; o lamă de pumnal, o brăţară, o sulă şi un fragment din lama unui topor, toate aceste ultime obiecte fiind realizate din cupru şi aparţinând Culturii Glina⁷. Bronzul mijlociu (cca 2300/2200-1500 î. Hr.). este reprezentat de descoperirile de la Căzăneşti-Săveasca aparţinând Culturii Verbicioara⁸.

Prima epocă a fierului. Hallstatt-ul. Din această epocă, au fost făcute descoperiri aparţinând Hallstatt-ului timpuriu (cca. 1200/1150-850/800 î. Hr.): laCăzăneşti, s-a descoperit o dăltiţă şi un mormânt, singurul încadrabil în acest interval cronologic, dovedind practicarea ritului funerar al înhumării. Ritul funerar practicat în acest caz este înhumarea. Necropola descoperită la Râureni, însă, mărturiseşte (ca şi cea de la Brezoi) despre practicarea incineraţiei⁹. Hallstatt-ul mijlociu (cca. 850/800-650 î.Hr.) – Cultura Basarabi, este reflectat de necropola tumulară – din păcate, puţin cunoscută – identificată în zona cartierului Ostroveni al municipiului Râmnicu-Vâlcea.

A doua epocă a fierului. La Tène-ul dacic (cca 450 î. Hr.-106 d. Hr.). Pe teritoriul judeţului Vâlcea, au fost descoperite numeroase materiale arheologice aparţinând perioadei La Tène. Cu toate acestea, multe dintre descoperirile făcute sunt izolate, fără a fi cunoscut contextul arheologic din care provin. Descoperirea întâmplătoare a unor obiecte aparţinând celei de-a doua epoci a fierului, a fost foarte rar urmată de o cercetare arheologică aprofundată. Cele mai multe informaţii referitoare la această epocă, le avem despre dava (aşezare) dacică de la Ocniţa, Buridava – localitate aflată doar la câţiva kilometri de Râmnicu-Vâlcea.

Istoria antică („Epoca veche”) este bogat reprezentată pe raza municipiului Râmnicu-Vâlcea, aceasta şi datorită faptului că în cea de-a doua campanie a lui Traian împotriva lui Decebal, romanii vor folosi Valea Oltului ca direcţie de expansiune în Dacia lui Decebal. Nu este exclus ca distrugerea davei Buridava să fie legată de prezenţa corpului expediţionar de la Stolniceni, ce va participa la cel de-al doilea război împotriva lui Decebal (vezi mai jos). Alegerea acestui punct pentru strângerea şi pregătirea trupelor romane în vederea viitoarei campanii, se datorează, probabil, şi apropierii de importanta aşezare dacică de la Buridava. Comanda corpului expediţionar a revenit guvernatorului Moesiei Inferior. Prezenţa sa aici este dovedită de cărămizile ştampilate cu însemnele gărzii sale (P.S), pedites singulares. Detaşamente ale acestei unităţi de infanterie specială de gardă au participat la construirea termelor (băi romane) mari şi a altor edificii din zonă, la ridicarea cărora au fost folosite cărămizi cu însemnele unităţii¹⁰. Prezenţa la Stolniceni a unei armate formate din unităţi ale Moesiei Inferior şi aflată sub comanda guvernatorului său, se datorează faptului că teritoriul Olteniei dintre Olt şi Jiu intrase sub jurisdicţia acestei provincii.

Aşezarea romană de la Stolniceni.După plecarea armatei romane din zona de cantonare de la Stolniceni, aici va înflori o aşezare ce va purta acelaşi nume – Buridava, ca şi dava dacică ce existase în apropiere. Numele aşezării este atestat de Tabula Peutingeriana, renumita hartă romană din secolul III. Obiceiul denumirii noilor aşezări romane cu nume purtate de davele dacice din zona învecinată, care îşi încetează existenţa în perioada romană, este extrem de frecvent în Dacia romană. Aceasta dovedeşte persistenţa (şi totodată importanţa!) în teritoriile ocupate, a unei însemnate populaţii dacice, de ale cărei înfăptuiri – implicit denumirile aşezărilor acestora – ţineau cont chiar şi cuceritorii. Aşezarea romană de la Stolniceni a preluat rolul avut în exploatarea sării, de cea dacică de la Ocniţa. Sarea era probabil transportată aici, din zona Ocnelor Mari, şi încărcată pe plute, cu care mai apoi era coborâtă în aval pe Olt, până la Dunăre¹¹. Treptat, aşezarea a ajuns la un nivel de dezvoltare apropiat de cel al localităţilor de tip urban, unii cercetători atribuindu-i o poziţie importantă în spaţiul nord-estic sau chiar al întregii Dacii Malvensis, provincie apărută în urma reformei administrative din timpul împăratului Marcus Aurelius din anul 168, mergându-se până la ipotetica identificare a acesteia cu enigmaticul oraş Malva, centrul administrativ al provinciei¹². Importanţa aşezării este demonstrată şi de impresionantele construcţii termale dezvelite în urma cercetărilor arheologice desfăşurate aici, unele dintre cele mai mari din Dacia. Interesantă este descoperirea la Stolniceni, a unui fragment din statuia de bronz realizată în mărime naturală, a unui împărat roman. Aceasta, probabil, fusese comandată într-un atelier din afara provinciei. Paleta de obiecte romane descoperite la Stolniceni, este foarte variată: materiale de construcţie, ceramică, obiecte folosite în activităţile casnice, accesorii vestimentare etc. Au fost identificate la Stolniceni, 5 nivele de locuire romană¹³, delimitate astfel: nivelul I, Traian – prima parte a domniei lui Antoninus Pius; nivelul II, ultima parte a domniei lui Antoninus Pius, până la Commodus; nivelul III, perioada Commodus-Caracalla; nivelul IV, perioada Caracalla – Filip Arabul; nivelul V, perioada Filip Arabul-Aurelian. Toate nivelurile de locuire păstrează urme de incendii şi distrugere, cele mai puternice fiind constatate pentru nivelurile III şi IV. Odată cu jumătatea secolului III, după marele atac carpic din 245, aşezarea de la Stolniceni decade. Cea mai mare parte a termelor mari nu mai sunt folosite, iar încăperile lor capătă o altă destinaţie, devenind locuinţe, probabil pentru militari. Au fost descoperite în unele din încăperile termelor, pentru acest nivel cronologic, vârfuri de lance şi vârfuri de săgeţi, ce vorbesc despre o prezenţă militară aici.

Prima dată când constatăm o ascundere masivă de tezaure în regiunea sud-carpatică, este la începutul domniei lui Commodus (180-192). Foarte interesant este contextul de descoperire a tezaurului de la Râmnicu-Vâlcea. Puşculiţa în care se aflau monedele, a fost găsită într-un strat de arsură, care este legat de incendierea aşezării romane de aici, la un moment foarte apropiat de cel al ascunderii tezaurului¹⁴. Distrugerea aşezării de la Râmnicu-Vâlcea coincide cu încheierea celui de-al doilea nivel de locuire din aşezarea romană de la Stolniceni (Buridava romană) şi a fost datată în timpul lui Commodus.

Evenimente de după căderea în captivitate a lui Valerian (anul 260).Un moment extrem de interesant din istoria Daciei romane, este reflectat de tezaurele descoperite pe teritoriul judeţului Vâlcea, ascunse în contextul evenimentelor ce au avut loc imediat după ce împăratul Valerian (253-260) a căzut în captivitatea sasanidă la Edessa (în Orient)¹⁵.

Pentru teritoriul din nord-estul Olteniei, se constatată o situaţia unică: este singura regiune a Daciei, unde avem prezente două tezaure sigure şi recuperate aproape integral cu monedă de la Valerian, tezaurul de la Stăneşti şi tezaurul de la Olteni; la acestea, putem adăuga tezaurul de la Râureni, dacă nu încheiat cu monedă de la Valerian, măcar ascuns în acelaşi moment cronologic cu celelalte două.

Perioada postaureliană. Retragerea romană din anul 271 nu a dus la ruperea legăturilor dintre teritoriile nord-dunărene ale fostei provincii Dacia şi Imperiu. Ofensiva romană la nordul Dunării va fi reluată odată cu domnia lui Constantin cel Mare (285-337). Interesul împăratului este reliefat şi de construirea unui pod peste Dunăre în dreptul Sucidavei (Corabia-Celei, jud. Olt)¹⁶. Deşi teritoriul de atunci al viitorului judeţ Vâlcea a rămas în afara graniţelor Imperiului Roman, situarea lui în imediata apropiere a frontierei şi creşterea importanţei drumului pe Valea Oltului au făcut ca locuitorii daco-romani de aici să aibă legături strânse cu acesta.

Printre alte aşezări aparţinând secolelor III-IV, este atestată de mărturiile arheologice, şi cea de la Stolniceni („Buridava romană”). Aceasta va fi menţionată, alături de cea de la Căzăneşti, şi mai târziu, în secolele VI-VIII, în perioada revărsării slavilor la nord de Dunăre¹⁷¹⁸.

La jumătatea secolului al VI-lea, prezenţa slavilor la nord de Dunăre, constatată atât arheologic, cât şi documentar, era masivă. Prăbuşirea apărării romane de pe limesul dunărean în anul 602, în urma revoltei conduse de Focas şi a deplasării trupelor bizantine de pe frontieră către Constantinopol, a permis invazia slavilor la sud de Dunăre. O parte a comunităţilor slave vor continua să locuiască în spaţiul nord-dunărean alături de populaţia de origine romanică. Având şi ei ocupaţii sedentare (cultivarea pământului, creşterea vitelor etc.), influenţa slavilor asupra urmaşilor dacilor şi romanilor a fost, în mod corespunzător, mai accentuată, chiar dacă, în cele din urmă, după o convieţuire relativ paşnică de circa patru secole, ei au fost asimilaţi de autohtonii daci. Influenţa lor asupra localnicilor, s-a reflectat mai ales în vocabular, însăşi denumirea Oraşului Râmnicu-Vâlcea fiind de origine slavă. Aceasta nu înseamnă că ele provin în mod nemijlocit din limba slavilor, ci sunt formate pe teren românesc, din cuvinte existente deja în limba română, acestea, la rândul lor, având origine slavă. Insistăm asupra acestui aspect ţinând de interpretare şi nuanţare, întrucât se consideră, în mod nejustificat din punct de vedere lingvistic şi istoric, că cele două nume proprii ar fi de origine slavă¹⁹. Ne-am pronunţat categoric împotriva acestei afirmaţii, întrucât toponimele menţionate sunt, în realitate, formate pe teren românesc. Primul dintre ele provine de la apelativul românesc „râmnic”, însemnând „eleşteu, lac, iaz cu peşte”; cuvântul a dispărut din graiul locuitorilor din fosta Ţară Românească, dar s-a păstrat (şi ni s-a transmis) în denumirea reşedinţei de judeţ. Dovada lingvistică în sprijinul afirmaţiei noastre este faptul că în Moldova, apelativul a supravieţuit, utilizându-se şi în zilele noastre, cu acelaşi sens. În ceea ce priveşte a doua componentă a toponimului –Vâlcea, aceasta este explicată de unii etimologi care au abordat problema, tot prin limba slavă, plecându-se de la versiunea din hrisoavele slavo-române a denumirii judeţului: „Vlăce sudstvo” sau „Vliceskoe sudstvo” – „Judeţul Vâlcea”¹⁹, care a mai fost tradus şi ca „Judeţul Lupilor” ²⁰²¹, să se pornească de la antroponimul Vâlcea, provenit, la rândul lui, de la Vâlcu– numele unui boier local menţionat în câteva dintre primele documente emise la cancelaria lui Mircea cel Bătrân vv. Ipoteza a fost preluată şi dezvoltată de scriitorul Constantin Mateescu²²²³. În cazul acesta, Râmnicul Vâlcii – denumirea municipiului, aşa cum apare în documentele din secolul XIX şi în prima jumătate a sec. XX – ar însemna „Râmnicul judeţului (lui) Vâlcea”.

Note bibliografice

* În studiul de faţă, ca de altfel în întreg capitolul ISTORIA, se va avea în vedere, pe cât posibil, nu numai Râmnicul „istoric”, ci – acolo unde va fi cazul – şi satele care intră în componenţa actualului municipiu: Aranghel, Căzăneşti, Copăcelu, Dealu Malului, Feţeni, Goranu, Lespezi, Poenari, Priba, Râureni, Săliştea, Stolniceni, Troian

1. C. S. Nicolăescu-Plopşor, D. Nicolăescu-Plopşor, The possible existence of the Proto-Hominids in Romania’s Villafranchian, în „Dacia”, N.S., VII, 1963, pag. 9-25.

2. Gh. I. Petre-Govora, Vâlcea – vatră de vieţuire multimilenară a patriei noastre, în „Studii vâlcene”, V, 1982, pag. 10.

3. Gh. I. Petre-Govora, Începuturile epocii bronzului în nord-estul Olteniei, în „Buridava”, II, 1976, pag. 10, fig. 5, nr. 4.

4. D. Berciu, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti, 1967, pag. 72.

5. S. Purece, Atlas istoric Vâlcean, în “SV”, II, 1971, pag. 211.

6. Gh. P. Govora, O preistorie a nord-estului Olteniei, Râmnicu-Vâlcea, 1995, pag. 14-15.

7. Ibidem, pag. 18.

8. Ibidem, pag. 20.

9. Gh. I. Petre-Govora, Un orizont Hallstattian timpuriu în nord-estul Olteniei, în “TD”, IV, 1-2, 1983, pag. 85-95.

10. Gh. Bichir, Centrul militar roman de la “Buridava”, în “TD”, VI, 1-2, 1985, 94-95.

11. V. Wollmann, Mineritul metalifer, extragerea sării şi carierele de piatră în Dacia romană, Cluj-Napoca, 1996, pag. 244.

12. R. Ardevan, Viaţa municipală în Dacia romană, Timişoara, 1998, pag. 98-99.

13. Gh. Bichir, P. Bardaşu, Şantierul arheologic Stolniceni-”Buridava” (jud. Vâlcea), în MCA, XV, 1983, pag. 336.

14. A. Dumitraşcu, O puşculiţă cu denari romani imperiali descoperită la Râmnicu-Vâlcea, în “BSNR”, 140-141            (1992-1993), 1996, pag. 101-102.

15. A. Husar, Gesta deorum per romanos, Târgu-Mureş, 1999, pag. 182.

16. I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, Bucureşti, 1982, pag. 112.

17. Vâlcea – vatră de vieţuire milenară …, pag. 16.

18. Gh. I. Petre-Govora, Govora de la primii oameni la contemporani, Rm Vâlcea, 2001, pag. 47-52.

19. Vezi: Iorgu Iordan, Toponimie românească, Bucureşti, 1963, pag. 98.

20. Vezi comentariul lui I. Soare pe această temă, în „Studiu introductiv” la Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. I, Prezentare generală, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Fortuna, pag. 34 şi notele de la sfârşitul studiului, 11 şi 12.

21. Vezi: N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, [Bucureşti], 1963, pag. 180; v. şi Ion Soare, Din istoricul localităţilor vâlcene. Argumente lingvistice şi documentare: Râmnicu-Vâlcea, în „Jurnalul de Vâlcea”, nr. 58, 15-24 martie 1996, pag. 6.

22. C. Mateescu, Memoria Râmnicului, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1979, pag. 19.

23. Ion Soare, Din istoricul localităţilor vâlcene. Argumente lingvistice şi documentare: Râmnicu-Vâlcea, în „Jurnalul de Vâlcea”, Râmnicu-Vâlcea, nr. 58, 15 – 24 martie 1996, pag. 6.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. II – Localităţile urbane; Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2012 (pag. 26-29). 

Coordonator: Ion SOARE; Autori:  Pr. C-tin CÂRSTEA, N. DANEŞ, Paul DINU, Gh. DUMITRAŞCU, D. DUMITRESCU, Florin EPURE, Emilian FRÂNCU, Ioan St. LAZĂR, Sorin OANE, Marian PĂTRAŞCU, Petre PETRIA, Gh. PLOAIE, Silviu PURECE, Ion SOARE. Colaboratori: Gh. DEACONU, Eduard DULĂCIOIU, Titi Mihai GHERGHINA, Ion MĂLDĂRESCU, Vasile ROMAN, Laurenţiu STILEA.

. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”