Râmnicu Vâlcea – studiu istoriografic

Ne apare astfel ca absolut meritată şi firească sintagma „oraş al domniei mele”, pe care domnitorul Mircea cel Mare i-o dădea aşezării, într-un hrisov emis chiar în Râmnic, la 4 septembrie 1389, la puţin timp după prima atestare documentară a toponimului (20 mai 1388). În veacurile următoare, i-au urmat exemplul alţi voievozi; „După Argeş, care era însăşi capitala ţării, şi după Câmpulung, reşedinţă domnească de refugiu (. . .), Râmnicul este v. şial treilea târg vizitat de domni, uneori cu şedere mai îndelungată” (Sacerdoţeanu, 1972, 43-44; Mateescu, 1979, 41). Lista lor este mare, fie că au semnat acte aici, au căutat clima blândă a oraşului pentru îngrijirea sănătăţii sau pentru recreere, au ridicat lăcaşe spirituale trainice pentru viitorime (Episcopia Râmnicului, Biserica „Cuvioasa Paraschiva”), sau le-au purtat paşii pe aici, învolburatele meandre ale istoriei: Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi, Pătraşcu cel Bun, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu (Tamaş, 1994, 57-68), iar mai târziu – domnii şi apoi regii secolelor XIX-XX: Barbu Dimitrie Ştirbei, Al. I Cuza, Carol I ş.a.

Informaţii interesante despre Râmnic, ne oferă vestitul călător Paul de Alep în memoriile sale (Călătoria Patriarhului Macarie din Alep), scrise în urma călătoriei efectuate cu tatăl său – Macarie al III-lea, patriarhul Antiohiei, în perioada 9 ianuarie 1653 – mai 1654 şi septembrie 1656 – 13 octombrie 1658, în Ţările Române, când cei doi au vizitat (în intervalul 20 iunie – 9 iulie 1657) şi o serie de obiective din Vâlcea, printre care Episcopia Râmnicului; cu ocazia vizitei în zonă, Paul de Alep a descris şi modul cum extrăgeau localnicii aurul din râul Olt, în porţiunea dintre Râmnic şi Cozia (Călători străini VI – p. I, 1976, 180 şi urm.). Pe la jumătatea veacului al XIX-lea, şi alţi călători străini, precum francezii Auguste Lancelot şi Theodore Margot, vor avea cuvinte de laudă despre Râmnic (vezi Grigore, 1944, 11).

În cartea de memorialistică, devenită clasică, România pitorească(Bucureşti, Ed. „Cartea Românească”, 1939), într-un capitol separat intitulat Râmnicu-Vâlcii,Valea Oltului,Alexandru Vlahuţă zăboveşte cu condeiul inspiraţiei sale asupra câtorva obiective fundamentale ale oraşului reşedinţă de judeţ: Episcopia, Dealul Capela, Parcul Zăvoi, „schituleţul” Cetăţuia, bisericile multe care „îşi înalţă titnurile strălucitoare dintre copaci” ş.a. (Vlahuţă, 1989, 72).

În Dicţionar geografic al judeţului Vâlcea (Bucureşti, 1893) – merituoasa lucrare a învăţătorului C. Alessandrescu dedicată judeţului, un spaţiu relativ mare – 11 pagini (357-367) – este închinat Râmnicului. Paginile menţionate reprezintă o autentică sinteză despre Râmnicul de la sfârşitul secolului al XIX-lea; de fapt, avem de-a face cu prima micromonografie dedicată Râmnicului, căci niciun aspect nu scapă ochiului atent al cercetătorului: aşezarea, explicarea numelui, „colorile şi stradele”, populaţia, Episcopia şi bisericile oraşului, şcolile, „locurile de preumblare”, instituţiile, întreprinderile etc. Ea va trece ca atare şi în Marele Dicţionar Geografic al României, I-V (coordonat şi semnat de George Ioan Lahovari, General C. I. Brătianu şi Grigorie G. Tocilescu, Bucureşti, 1898-1902),  care nu este altceva, decât o sumă a informaţiilor – reordonate alfabetic – din toate dicţionarele judeţene alcătuite de diverşi autori. La vremea respectivă, oraşul se compunea din următoarele „cătune”: Aranghelu, Cetăţuia, Ignăteşti (sic!), Ostroveni şi Râmnicu, şi făcea parte din plasa Ocolu (Op. cit., 481).

Prima carte dedicată în mod exclusiv Râmnicului, va apărea abia peste circa o jumătate de secol: Râmnicul-Vâlcii – Loc de amintiri şi recreere. Monografie – ghid (Editura Primăriei Oraşului Râmnicul-Vâlcii, 1944), alcătuită de eminentul preot Constantin Grigore – „Preşedintele Oficiului Local de Turism” şi fost director al Seminarului Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea. Aflăm din prefaţa semnată de C. G. Ştefănescu-Tică, primarul oraşului, că „încă din primul primariat” (1934-1938, n.n., I. S.), Primăria prevăzuse fonduri în bugetul său, „pentru realizarea unei Monografii a Râmnicului-Vâlcii” (Grigore, 1944, 3). Putem aprecia că în exact 100 de pagini, autorul spune aproape toate lucrurile esenţiale (literaturizând pe alocuri!) despre Râmnicul din vremea sa: aşezarea geografică, istoria, explicaţia (explicaţiile) denumirii, lăcaşele religioase (Episcopia şi bisericile), celelalte instituţii (şcolile în frunte cu Liceul „Al. Lahovari”, primăria, spitalul etc.), monumentele şi crucile de piatră, parcurile, vocaţia turistică a oraşului. Coincidenţă interesantă: în acelaşi an, un alt preot – Petre Drăgoescu tipărea la Craiova o broşură de 16 pagini cuprinzând conferinţa cu un nume asemănător: Râmnicu-Vâlcea, în care autorul descrie poziţia, starea economică şi culturală a oraşului.

Putem aprecia că o parte apreciabilă a istoriografiei Râmnicului, aparţine scriitorilor! Astfel, Mira Simian ne-a lăsat inspirate şi emoţionante texte despre Râmnicul natal. Din păcate, Cartea Râmnicului, care promitea a fi una dintre cele mai documentate lucrări despre oraş, a rămas în manuscris; „locaţia” actuală a acestuia este numai presupusă. Scriitoarei i-au apărut doar schiţele din volumul Fata lui Temelie – combinaţie de memorialistică şi beletristică – şi mai multe poezii despre oraş, din care răzbat dureros dragostea şi dorul de Râmnic.

În anul 1979, la editura „Sport-Turism” din Bucureşti apărea Memoria Râmnicului – cel mai frumos monument literar  de până atunci, care i se ridica Râmnicului. O lucrare demult intrată în clasicitate, o carte devenită „populară”, adică citită sau măcar ştiută de majoritatea râmnicenilor, pe mulţi dintre cercetătorii istoriei oraşului, ea inspirându-i cu adevărat (uneori, chiar prea mult!). Autorul este Constantin Mateescu, născut (şi trăitor în mai multe perioade ale vieţii) la Râmnicu-Vâlcea, oraş pentru care a nutrit o afecţiune statornică şi căruia i-a închinat şi alte cărţi: Râmnicul de odinioară – memorialistică (Râmnicu-Vâlcea, Editura Almarom, 1993; formată din două părţi: Recursul la istorie şi Oraşul pensionarilor), şi Râmnicul, Râmnicul . . . Jurnal indian (Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 1994). În 1999, la editura „Silviu Popescu” din municipiu, autorul publică volumul Cartea Râmnicului, în care, alături de Memoria Râmnicului (P. I) şi Oraşul pensionarilor (P. a II-a) – reeditate, mai este adăugată şi o a treia secvenţă: Fragmente despre Râmnic. Câteva titluri din această ultimă parte, sunt elocvente: Cafenelele, Mărunţelu, Duca la Râmnic, Trenul de Ocniţa, Femeile oraşului, Iorga pe terasă, Cella Delavrancea, Coana Miţa, Circul, Casa lui Anton Pann la Râmnic, Sfântul Constantin Brâncoveanu etc.Toate aceste cărţi, în care documentarea istorică face casă bună cu talentul de memorialist al scriitorului, sunt străbătute de un aer de irepresibilă nostalgie după oraşul cel vechi, cu echilibrul şi liniştea sa de veşnicie blagiană şi încă după ceva inefabil; este, poate, trecutul – al oraşelor, ca şi al oamenilor – care nu se mai întoarce! . . . Acelaşi aer nostalgic străbate şi paginile conferinţei sale Râmnicul uitat, ţinută la „Casa Simian” în 2002 (12 septembrie) şi publicată în acelaşi an. Dragostea şi ataşamentul pentru oraş, ale scriitorului, se manifestă şi în proza sa beletristică: acţiunea unuia dintre romanele de succes ale lui Constantin Mateescu, Bal la Casa Ofiţerilor (Craiova, Ed. „Scrisul Românesc”, 1984; ed. a II-a: Râmnicu-Vâlcea, Ed. „Antim Ivireanul”, 1997) se petrece chiar la Râmnic. 

Un alt râmnicean celebru, este profesorul şi avocatul Nicu Angelescu, cel care  ne-a lăsat, printre altele, un preţios tezaur documentar, ajuns în patrimoniul Muzeului Judeţean de istorie, sub forma a 14 caiete (şi a altor câtorva, cu variante şi completări la acestea), scrise de autor în anii 1959-1960. Ele au fost publicate abia în 2005, într-o ediţie critică, de către Ion Soare şi Liliana Beu, la Editura Adrianso din Râmnicu-Vâlcea, sub titlul dat de autor: Memoriile unui om obscur. Cele 400 de pagini tipărite se află, ca şi în cazul Mirei, la graniţa dintre memorialistică şi beletristică, eseistica pe diferite teme fiind cea de-a treia componentă stilistică. Subintitulat Contribuţii la istoria Râmnicului Vâlcii, volumul se constituie într-un fel de „Viaţa de fiecare zi a Râmnicului”, pe durata a circa şase decenii (început de secol XX – anii ’60 ai  acestuia), conţinând preţioase informaţii despre Râmnic, din toate domeniile: istoria recentă a oraşului, aşezarea privilegiată şi frumuseţile naturale ale acestuia, activitatea politicienilor locali, dar şi cea a oamenilor de cultură, vicisitudinile celor două războaie ale secolului în reşedinţa de judeţ, instituţiile Râmnicului, printre care – la loc de frunte – şcolile şi Baroul de avocaţi etc.

O pertinentă sinteză a Râmnicului medieval, realizează istoricul arhivist Aurelian Sacerdoţeanu în amplul studiu intitulat Originea şi condiţiile social-economice ale dezvoltării vechiului oraş Râmnicul Vâlcea, publicat în nr. 1 al revistei „Buridava” (Râmnicu-Vâlcea, Muzeul Judeţean Vâlcea, 1972, pag. 37-56). În 20 de pagini format B5, fostul director al Arhivelor Statului, vâlcean la origine (din Costeştii Vâlcii), face o analiză documentată a evoluţiei oraşului, de la apariţia acestuia şi până spre sfârşitul secolului al XVI-lea, „în tot ce a fost mai caracteristic” (A.S.). Studiul reprezintă o contribuţie de seamă la cunoaşterea istoriei oraşului, peste care niciun cercetător al problemei nu poate să treacă, fără a-l aprofunda şi cita.

În planul cercetării ştiinţifice, cele mai multe cărţii şi studii i-a dedicat oraşului, istoricul Corneliu Tamaş (singur sau în colaborare). În anul 1994, Editura „Antim Ivireanul” din Râmnicu-Vâlcea îi va publica Istoria Râmnicului.Într-un spaţiu de circa 350 de pagini, autorul prezintă succint (uneori, telegrafic), din documente şi cărţi, o mare cantitate de informaţii şi date despre Râmnic. Cartea este prevăzută cu un indice general (de nume şi materii) care facilitează utilizarea ei. Eforturile de prezentare a trecutului şi realizărilor oraşului, sunt continuate de autor în Istoria municipiului Râmnicu-Vâlcea (Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 2006), un fel de „ediţie revăzută şi îmbunătăţită” a celei dinainte, mai puţin indicii (care, aici, lipsesc).

O lucrare încă puţin cunoscută şi, mai ales, rareori utilizată de cercetători, este catalogul de documente Râmnicul medieval. Studii şi documente (Râmnicu-Vâlcea, editura Conphys, 1995), alcătuit de istoricii Gheorghe Dumitraşcu şi Corneliu Tamaş. O bună parte dintre cele 350 de documente publicate sub formă de regeste şi rezumate, nu au mai fost editate, sau au fost publicate doar parţial. Este vorba, mai ales, despre cele care datează din jumătatea a doua a secolului al XVII-lea, perioadă până la care au ajuns marile colecţii de documente – DRH şi cataloagele documentelor Ţării Româneşti, publicate de Arhivele Naţionale. Printre fondurile din care au fost studiate şi rezumate aceste documente, se numără Mitropolia Bucureşti şi Episcopia Râmnicului, aflate în depozitele Arhivelor Naţionale din Bucureşti; au fost utilizate, de asemenea, fondul arhivistic Tribunalul Judeţului Vâlcea şi colecţia Microfilme – ambele din depozitele DJVAN.  Catalogul de documente este făcut după toate „canoanele” acestui gen de lucrări; printre altele, bogaţii indici de nume proprii şi de materii înlesnesc utilizarea lui.

Unul dintre cercetătorii cei mai asidui şi mai conştiincioşi ai istoriei oraşului, este profesorul râmnicean Titi Mihai Gherghina, cel care şi-a dedicat mai mulţi ani ani din viaţă studierii documentelor din arhivele vâlcene, privitoare la oraşul pentru care a nutrit întotdeauna o dragoste statornică, reflectată în cărţile pe care i le-a închinat: Imagini cu parfum de epocă din Râmnicul de altădată (Râmnicu-Vâlcea, Ed. Almarom, 1998), Imagini citadine cu parfum de epocă din Râmnicul Vâlcii, sec. XIX-XX (Râmnicu-Vâlcea, ed. Adrianso, 2003), Imagini citadine din Râmnicul de altădată (Râmnicu-Vâlcea, Ed. Almarom, 2007) ş.a. Cărţile sale „râmnicene” se disting prin acurateţea ilustraţiilor şi prin documentarea strictă. Bogatele liste bibliografice alcătuite de fiecare dată, sunt tot atâtea mărturii în acest sens. Ca o curiozitate, însă, autorul menţionează sursele, dar – în mod deliberat! – nu precizează şi paginile. Printre alte performanţe, nimeni, până la el nu a făcut o descriere atât de meticuloasă şi documentată a majorităţii clădirilor vechi ale oraşului – instituţionale şi particulare.

În anul 2000, la Editura „Oscar Print” din Bucureşti, a apărut o carte de referinţă în ceea ce priveşte cultura veche a municipiului nostru: Veacul de aur al Râmnicului. Autorul acestei cărţi cu un titlu atât de inspirat, este actualul director al Memorialului „Nicolae Bălcescu”: Nicolae Bănică-Ologu. Niciun aspect al Râmnicului acelui secol n-a rămas în afara cercetării sale: istoria fostelor sate care au intrat demult în componenţa oraşului, monumentele – religioase şi laice, structurile sociale, viaţa economică, cultura (un spaţiu substanţial – Civilizaţia cărţii – fiind afectat tipăriturilor râmnicene), personalităţile acelui secol (Râmniceni în slujba ţării) etc.O impresie – rară! – de exhaustivitate te însoţeşte până la ultima pagină. Pe de altă parte, acribia ştiinţifică de care dă dovadă autorul, frizează uneori pedanteria. Un exemplu este edificator: aproape 100 de pagini din totalul de 400, câte are cartea, sunt alocate notelor bibliografice! „Cazul” său este rarism şi pilduitor, într-o vreme în care tot mai mulţi autori se întrec să alcătuiască şi să scoată pe piaţă, „cărţi din cărţi”!

„Înrudită” oarecum cu lucrarea menţionată, este cea alcătuită în anul următor, de către Ion Soare şi Aneta Bardaşu: Lumina cărţii la Râmnic (Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2001). În loc de orice comentariu, spicuim din prefaţa lui Doru Moţoc: „Ce să fie ea, această lumină, pe care autorii o găsesc în cărţile tipărite la Râmnic, ori în sufletele celor ce le-au izvodit, trecuţi sau prezenţi? (. . .). Oricum, ea vine să configureze un fel de hartă a unor valori bibliofile şi literare ale Vâlcii (. . .) un ghid călăuzitor. El descrie diverse forme de relief literar, măsoară cote, înregistrează niveluri de altitudine, uneori descrie peisaje ori conturează profiluri, astfel că drumul prin acest ţinut care este literattura scrisă în Râmnic, capătă pregnanţă” (Soare, Bardaşu, 2001, 5).

Un demers temerar au întreprins Ion Măldărescu şi Emilian Frâncu – doi râmniceni nativi – publicând Râmnicu-Vâlcea. Mică Enciclopedie (Râmnicu-Vâlcea, Ed. „Anton Pann”, 2002). Lucrarea – alcătuită în genul celor de popularizare – a fost structurată în patru volume, fiecare a câte circa 200 de pagini şi cu subtitluri semnificative: I – Repere monografice, II – Oameni cunoscuţi ai Râmnicului de ieri şi de azi, III – Instituţii publice, societăţi comerciale, asociaţii, cluburi sportive şi IV – Râmnicul în imagini. În ciuda unor criterii discutabile privind proporţionalitatea unor secvenţe, precum şi introducerea unor personalităţi şi a unor structuri economice ori de altă natură,  cartea are meritul de a fi prima enciclopedie a oraşului. Bogata şi expresiva (pe alocuri, picanta!) ilustraţie a volumelor (în special, a celui cu numărul ****) îi sporesc atractivitatea la lectură, iar faptul că o bună parte din ea vizează Râmnicul contemporan, prezintă garanţia autenticităţii unor aspecte şi momente cu care cei doi autori au fost (şi sunt) contemporani.

O emoţionantă declaraţie de iubire îi face Râmnicului său natal, peste decenii, Ioan Marius Marian, inginerul stabilit „la capătul pământului” – în Canada. Titlul cărţii sale grăieşte de la sine: Prima dragoste, pentru totdeauna (Râmnicu-Vâlcea, Editura Silviana, 2011). Un fel de „Amintiri din copilărie” . . . şi adolescenţă ale unui citadin oltean, care îi au în vedere, în primul rând, pe râmnicenii de acum patru,  cinci decenii, în speţă – pe „copiii cartierului” Cerna (şi, implicit, pe părinţii acestora), dar şi instituţii ale oraşului (în special, şcoli), locuri şi monumente istorice ale Râmnicului: Şcoala nr. 5, Liceul „Al Lahovari”, Cetăţuia, Dealul Capela, Statuia Independenţei, Parcul Zăvoi, Cartierul şi Dealul Petrişor, rîul Olăneşti etc. În carte, îşi au, desigur, locul cuvenit, o parte dintre profesorii fostului elev de la cele două şcoli menţionate. Scrise cu o remarcabilă prospeţime/acuitate a (re)trăirilor, cu umor fin şi, totodată, cu o inefabilă nostalgie a unui trecut care nu se mai întoarce, memoriile acestui talentat râmniceano-„vancuverian” reuşesc să ne redea – înfrumuseţată şi înnobilată de o imaginaţie bogată şi de o aleasă sensibilitate – imaginea unui unui oraş în care doar aparent „nu se întâmpla nimic”, căci, în realitate, sub ochii săi iscoditori, aici s-a format în timp, comoara cea mai de preţ a autorului – „ceea ce ai căpătat de la cei din jur (. . .), capacitatea omului de a dărui dragoste” pe care a purtat-o cu el peste tot în lume şi care l-a ajutat să se descurce printre hăţişurile vieţii. 

Un număr relativ mare de lucrări, alcătuite îndeosebi de râmniceni, se referă doar la anumite domenii din viaţa trecută şi prezentă a oraşului, sau reprezintă monografii ale unor aşezăminte religioase (în primul rând, ale Episcopiei Râmnicului), licee şi alte şcoli, instituţii culturale etc. La acestea, se adaugă câteva ghiduri turistice, cu autori menţionaţi (Ion Nădrag, Râmnicu-Vâlcea, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1986; C. Tamaş, Râmnicu-Vâlcea, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1989 ş.a.) sau fără autori, acestea din urmă fiind editate la iniţiativele diverşilor primari ai Râmnicului: Sorin Zamfirescu, Mircia Gutău, Romeo Rădulescu. Primăria municipiului editează şi o revistă, de care, în ultimii ani, s-a ocupat scriitorul Daniel Ionescu; ea se intitulează chiar „Râmnicul”. În format A4 şi ilustrată color, ea reflectă activitatea primarului şi a consilierilor în diferite perioade (mandate). Ar mai putea fi menţionate, desigur, o mulţime impresionantă de studii şi articole, risipite prin periodice, mai ales prin cele vâlcene.

O carte specială pentru a prezenta Bibliografia Râmnicului, ar fi nu numai necesară, ci şi posibilă; cine o va alcătui? Deocamdată, din raţiuni de spaţiu, nu ne-am putut îngădui să menţionăm decât principalele cărţi şi studii de mai mari dimensiuni – separate sau incluse în volume – pe care i le-au dedicat Râmnicului atâţia îndrăgostiţi de el. Am făcut acest gest din solidaritate cu dragostea revărsată de ei asupra urbei, din respect şi recunoştinţă pentru marile sau micile monumente scrise pe care i le-au dăruit şi cu ajutorul cărora s-a clădit această nouă zidire de suflet şi de cuvinte, dedicată „celui mai frumos oraş din lume”.

                                                                                                   Ion SOARE

Bibliografie

1976, Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, p. I: Paul de Alep; Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Pr. Constantin Grigore, 1944, Râmnicul-Vâlcii – Loc de amintiri şi recreere. Monografie – ghid, Editura Primăriei şi Oraşului Râmnicul-Vâlcii.

Constantin Mateescu, 1979, Memoria Râmnicului, Bucureşti, Ed. „Sport-Turism”.

Aurelian Sacerdoţeanu, 1972, Originea şi condiţiile social-economice ale dezvoltării vechiului oraş Râmnicul Vâlcea, în „Buridava”. Studii şi materiale, Râmnicu-Vâlcea, Muzeul Judeţean Vâlcea.

Ion Soare, Aneta Bardaşu, 2001), Lumina cărţii la Râmnic, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys.

C. Tamaş, 1994, Istoria Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, ed. “Antim Ivireanul”.

Al. Vlahuţă, 1989, România pitorească, Bucureşti, Ed. „Sport.Turism”. 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. II – Localităţile urbane; Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2012 (pag. 13-16). 

Coordonator: Ion SOARE; Autori:  Pr. C-tin CÂRSTEA, N. DANEŞ, Paul DINU, Gh. DUMITRAŞCU, D. DUMITRESCU, Florin EPURE, Emilian FRÂNCU, Ioan St. LAZĂR, Sorin OANE, Marian PĂTRAŞCU, Petre PETRIA, Gh. PLOAIE, Silviu PURECE, Ion SOARE. Colaboratori: Gh. DEACONU, Eduard DULĂCIOIU, Titi Mihai GHERGHINA, Ion MĂLDĂRESCU, Vasile ROMAN, Laurenţiu STILEA.

. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”