Râmnicul cultural /„Oraşul pensionarilor” (1918-1944)

Instituţii culturale şi neculturale. În epoca modernă, dar în special în perioada interbelică, oraşul s-a dezvoltat în jurul a două instituţii importante: Biserica şi Armata, respectiv Episcopia Râmnicului şi  Regimentul 2 Infanterie².  Să le analizăm succint pe amândouă.

Biserica. În toată istoria sa de până la 1918, dar şi în perioada interbelică, Râmnicul a evoluat, practic în jurul Episcopiei Râmnicului. La 1 noiembrie 1939, însă, Episcopia Râmnicului – Noul Severin a fost desfiinţată, iar în locul ei s-a înfiinţat Mitropolia Olteniei, Râmnicului şi Severinului, având reşedinţa la… Craiova. Desfiinţarea Episcopiei a pricinuit multe nemulţumiri între preoţi şi credincioşii olteni, de aceea aceştia au cerut stăruitor reînfiinţarea ei. Într-un patetic Memoriu adresat Parlamentului României în 1939, vâlcenii scriau, printre altele, că „oraşul Craiova a fost întotdeauna centrul vieţii politice a Olteniei cu toate feluritele ei manifestări, iar Râmnicul-Vâlcii, centrul vieţii religioase din  totdeauna al acestui de Dumnezeu binecuvântat ţinut³.Dorinţa li s-a împlinit însă abia la 20 aprilie 1945, cînd s-a desfiinţat Mitropolia Olteniei, iar mitropolitul Nifon a fost pensionat. Pe aceeaşi dată şi-a reluat activitatea şi Episcopia Rîmnicului     Noului Severin.

Armata. La Râmnicu-Vâlcea, îşi avea sediul Regimentul 2 Infanterie (fost 2 Dorobanţi, stabilit aici în 1872). Regimentul se umpluse de glorie în Războiul de Independenţă, apoi în Primul Război Mondial, ca şi în campania din 1919-1920 contra Ungariei comuniste a lui Bela Kun. În perioada interbelică şi în anii celui de-al doilea război mondial, regimentul a fost, de asemenea, un fel de „vedetă” a oraşului. De pildă, în 1941, râmnicenii au fost foarte mândri când generalul Constantin Voiculescu, ce fusese comandantul regimentului, a ajuns guvernatorul Basarabiei.

Adevăratele atracţii culturale.De fapt, oraşul are acum două mari „atracţii” culturale: Liceul „Alexandru Lahovari” şi Teatrul „Adreani”. Liceul „Lahovari” are acum profesori de mare valoare intelectuală, precum Eliodor Constantinescu, cel care traduce pentru prima  oară în limba română piesele lui Plautus, dar le şi joacă (pentru toţi locuitorii oraşului), în premieră absolută în România, cu elevii săi. În 1943, la liceul „Lahovari” se va desfăşura cel mai mare Congres pedagogic din România de după 1918, la acesta participând peste 600 de profesori din toată ţară. În 1944, aici va veni să lucreze, ca profesor de limba română, eminentul profesor, filolog, scriitor şi folclorist Traian Cantemir.

Teatrul „Adreani”,cealaltă mare atracţie culturală a oraşului, găzduia cele mai celebre trupe din ţară, cu cei mai în vogă actori. De aici, de la Râmnic (şi asta până la Al Doilea Război Mondial), îşi începeau turneele prin ţară toate teatrele din Capitală. În 1920, la acest teatru a concertat şi George Enescu. Din 1912, sala „Adreani” fusese amenajată şi  pentru proiecţia de filme⁴, cinematograful care,  însă, nu a durat prea mult timp. În 1924, liceul „Lahovari” a primit şi el un aparat de cinematograf propriu. Într-o sală a liceului, se dădeau două-trei filme pe săptămână. Succesul a fost enorm. El va fi amplificat însă după apariţia filmului sonor (1927).

Câteva date despre economia oraşului. „Cazul” economic cel mai interesant pentru Râmnic, este cel al atelierului de tăbăcărie al fraţilor Simian. După 1918, tăbăcăriile din oraşul Râmnicu-Vâlcea au fost nevoite să-şi reducă activitatea, în special datorită lipsei de materii prime, piei şi extracţi de tanini, aceştia din urmă procurându-se mai ales din import. Pentru a supravieţui, la Râmnic, mai multe ateliere de tăbăcărie s-au unit, în 1923, sub firma Fabricile Unite de Tăbăcărie „Fraţii D. I. Simian şi fiii” (din 1925, se va numi Întreprinderea Oprea Simian şi fiii). Se  construieşte chiar o nouă tăbăcărie, înzestrată cu maşini moderne aduse din Germania şi Austria. Începând din 1930, capacitatea tăbăcăriei este mărită simţitor. Pe lângă ea, proprietarii construiesc o fabrică de încălţăminte şi una pentru cuie de lemn. În 1938, întreprinderea va ajunge să posede cea mai mare tăbăcărie şi fabrică de încălţăminte din Oltenia. Tăbăcăria prelucra 3.360 tone piei anual, din care se producea box, talpă, curele de transmisie, furdale etc. În 1940 a avut loc o modernizare a întreprinderii şi înlocuirea maşinilor vechi, cu agregate noi. Tot atunci, s-a construit o nouă fabrică de încălţăminte, cu o capacitate de 1.500 perechi pe zi. Începând din 1940, creşterea producţiei s-a făcut pe seama comenzilor militare, întreprinderea lucrând numai pentru Ministerul Apărării Naţionale. Sporirea producţiei determină întreprinderea să înfiinţeze în anul 1939, o sucursală la Cluj care, după Dictatul de la Viena, este mutată la Arad⁵.

Primari ai perioadei. În 1919, primar al oraşului Râmnicu-Vâlcea devine profesorul de matematică de la liceul „Lahovari”, Preda Antonescu (între anii 1919-1920), membru al partidului lui Nicolae Iorga, Partidul Naţional Democrat. După alegerile din 1920, primar devine Alexandru Popa, membru al Partidului Poporului. După alegerile din 1922: liberalul Mitică Simian (între anii 1922-1926). După alegerile din 1927, ajunge primar al Râmnicului tot un liberal, Gogu Ştefănescu (1927-1928), iar după alegerile  din 1928 – un alt liberal, Dem. Berbescu (1928-1929), apoi naţional-ţărănistul Alexandru Dumitrescu-Colteşti (1929-1931). După alegerile din 1931, primar redevine Mitică Simian (1931-1932) – din partea Uniunii Naţionale⁶. După alegerile din 1932, câştigate de naţional-ţărănişti, primar redevine avocatul Dem. Berbescu (1932-1933), trecut între timp la PNŢ⁷. În urma alegerilor din 1934, primar al Râmnicului a devenit liberalul Constantin (Tică) Ştefănescu (1933-1938), după ce un timp scurt, ca primar delegat, a activat Gică Vasiliu – directorul Băncii „Albina”⁸. În perioada dictaturii regale, au funcţionat ca primari: Gheorghe Petrescu (1938-1939) şi Dan Procopiu (1939-1940), iar în perioada războiului, este reales ca primar Tică Ştefănescu, din 1941 până în 1946. El este, cu siguranţă, cel mai bun primar al oraşului de până la venirea comuniştilor.

Note bibliografice

1. Nicolae Radu, Memorie resuscitată. Idoli uitaţi. Portrete, Editura „Paralela 45”, Piteşti, 2007, pag. 117

2. Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale (în cont., DJVAN.), fond Comitetul judeţean PMR Vâlcea, dos. 6 / 1949, f. 103-121

3. Idem, fond Presă, nepag.

4. Nicolae Tărtăreanu, Cinematograful la Râmnicu-Vâlcea, în „Orizont”, Râmnicu-Vâlcea, 16 mai 1971, pag. 2.

5. Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Antim Ivireanul, 1994.pag.178-179.

6. „Steaua Vâlcii”,  nr.70 / octombrie 1933, p.1; vezi şi Ion Soare, Primăria Municipiului Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2000, pag. 65.

7. Radu Livezeanu, Op. cit.,  pag. 28; vezi şi „Îndrumarea Vâlcei”, din 16 iunie 1932, pag.3.

8. „Îndrumarea Vâlcei”, nr.17-18/22 noiembrie 1933, pag.1 şi 2; Corneliu Tamaş, Op. cit., pag.197; vezi şi DJVAN, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 17/1933, f. 25.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. II – Localităţile urbane; Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2012