Râmnicul industrial/ socialist (1944-1989)

Alimentarea cu apă se realiza din trei surse: 1) captările Pietrari-Vlădeşti; 2) staţia de pompare Hydros din Zăvoi; 3) dealul Malului. Debitul total era de circa 1.500 mc în 24 de ore, cantitatea fiind insuficientă pentru necesităţile oraşului. Igiena urbei lăsa de dorit, căci toate gunoaiele erau aruncate direct în râul Râmnic (în prezent, râul se numeşte Olăneşti şi este una din sursele de alimentare cu apă ale oraşului). 

Economia oraşului cuprindea o serie de târguri (pe 29 iunie – de Sf. Petru şi 14 octombrie – de Vinerea Mare), un târg săptămânal (marţea), fabrici de încălţăminte, tăbăcărie şi tâmplărie, ateliere de cherestea, un spital şi două sanatorii. Avea două pieţe: piaţa cu hala de alimente, în centrul oraşului şi piaţa din strada Traian (în „Ţigănie”). Existau şi trei bănci: Banca Românească, Banca Naţională şi Banca Zăvoiul.

Cultura.Existau două săli de teatru: una – la Liceul teoretic de băieţi („Alexandru Lahovari”) şi alta – la sala „Adreani”. Râmnicul avea şi trei parcuri: dealul Capela, grădina Zăvoiul şi parcul comunal (cel din centrul oraşului). În Râmnic funcţionau şi două cinematografe: „Adreani” şi „Unirea”. În 1950, a luat fiinţă Biblioteca Centrală Regională Vîlcea, iar în 1951 s-a constituit Muzeul Judeţean de Istorie, cu colecţii importante de monede din epocile antică, feudală şi modernă. Ulterior, în fosta casă a lui Nae Simian, a fost amenajată secţia de artă a Muzeului de Istorie Judeţean, care a fost înzestrată imediat cu colecţia  „Capeleanu” (78 de tablouri), luată de comunştii vâlceni de la liceul „Lahovari”, care deţinea colecţia din anul 1921, cînd Esmeralda Capeleanu a donat-o  liceului amintit. Muzeul mai deţinea şi tablourile „luate” de comunişti din casele naţionalizate în anul 1950. Treptat, muzeul s-a îmbogăţit cu lucrări de Luchian,       Octav Băncilă, Ţuculescu, Ghiaţă, Tonitza, Steriade, Pallady etc. Televiziunea a ajuns la Râmnicu-Vâlcea în       anul 1960.

Aspecte militare.În oraş, existau patru cazărmi: 1. Turnu Roşu, 2. Carpaţi, 3. Sibiu şi  4. Cercul Militar. Râmnicul era, deci, un important centru militar zonal şi un nod strategic.

Sportul.Stadionul „1 Mai” fusese ridicat prin muncă voluntară între anii 1947-1948 şi avea o capacitate la tribune, de 3.000 de locuri. În 1958, Complexul sportiv „1 Mai” şi parcul de odihnă „V. I. Lenin” (actualul parc „Zăvoi”) sânt reamenajate de către Institutul Regional de Proiectare, condus de arhitectul Cezar Niculin⁹.

Etape comuniste de dezvoltare.În această perioadă, Râmnicul cunoaşte două etape de dezvoltare, foarte clar delimitate: etapa Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965) şi etapa Nicolae Ceauşescu (1965-1989). Etapa Gheorghiu-Dej poate fi considerată o etapă de stagnarea a oraşului. Motivul?  Capitala judeţului (şi apoi a regiunii) Vâlcea a fost, până în 1952, oraşul Râmnicu-Vâlcea. După această dată, regiunea Argeş – în care a fost inclus şi judeţul Vâlcea de astăzi – îşi mută capitala la Piteşti. În perioada 1952-1968, Râmnicul a stagnat din punct de vedere urbanistic, toate fondurile regiunii fiind canalizate spre Piteşti, oraşul capitală de regiune. În perioada aceasta, s-au construit doar câteva blocuri de locuinţe, necesare muncitorilor care lucrau la Uzinele Sodice Govora – uzină nou înfiinţată – şi la fostul Combinat de Prelucrare a Lemnului (CPL), azi desfiinţat. Lucrul acesta s-a întâmplat spre sfîrşitul anilor ’50. Oraşul devenea, treptat, unul industrial, cu cartiere de blocuri, aşa numitele „cartiere-dormitor”.

Singurele performanţe ale culturii râmnicene, la începutul anilor ’60, au fost cele din partea…operetei. La Palatul de Cultură din Râmnicu-Vîlcea, mai existau formaţii artistice de teatru popular, operetă, teatru de păpuşi, teatrul de estradă, un grup vocal feminin şi echipă de dansuri, cu activitate inegală. În 1961, a avut loc premiera operetei Crai nou de Ciprian Porumbescu, pe un libret de Vasile Alecsandri, regizor fiind doctorul Constantin Georgescu; conducerea muzicală i-a aparţinut lui Eugen Ciorăscu, scenografia şi decorurile fiind asigurate de avocatul Paul Angelescu.

Etapa Nicolae Ceauşescu începe, de fapt, din… 1968, dată la care se reînfiinţează judeţul Vâlcea! Perioada s-a desfăşurat, din punctul de vedere al dezvoltării oraşului, sub trei auspicii: naţionalismul, crearea „centrelor administrative” şi cel al amenajării hidroenergetice a Oltului. Să analizăm pe rând importanţă acestora.

– Naţionalismul. În 1965 s-a încheiat operaţiunea de schimbare a denumirilor staliniste pe care le purtau mii de oraşe şi străzi din România. Evident, schimbarea s-a produs şi la Râmnic. Dar trebuie spus un lucru interesant: din cele 108 străzi ale Râmnicului, doar două aveau rezonanţe ruseşti: „Lenin” şi „7 Noiembrie”; în plus, lucru curios, ambele şi-au menţinut vechile nume până în 1990¹⁰. Exista însă şi o stradă „C. I. Parhon”, care devine . . . „Crinului”. Principalele licee din oraş vor căpăta denumiri precum „Vasile Roaită” (astăzi „Mircea cel Bătrân”) sau „Nicolae Bălcescu” (fost şi actual „Alexandru Lahovari”).   

– Crearea noilor centre administrative ale judeţelor. În anul 1965, populaţia oraşului ajunsese la  29.349 locuitori¹¹. Râmnicul a fost „lovit” însă acum de efortul înnoitor al regimului, preocupat de crearea unor centre administrative în toate judeţele ţării. În oraş, a început construirea cartierului Ostroveni. Este drept, Râmnicul a fost declarat municipiu (1968) şi s-a început construcţia la noul sediu al Comitetului judeţean de partid. Cele mai mari prefaceri au fost în perioada „Teodor Coman”, fost prim-secretar al judeţului între anii 1974-1984. Din cele aproximativ 36.000 de apartamente construite în perioada 1968-1989, peste jumătate se datorează acestei perioade. Acum apar blocurile din zona Zăvoi, Calea lui Traian, Ana Ipătescu, cartierele 4, 5 şi 6 din Ostroveni. S-au mai realizat: sediul din Vâlcea al Arhivelor Statului, Sala Sporturilor „Traian”, podul peste Olt. Chiar dacă talentul unor tineri arhitecţi a reuşit să dea o formă acceptabilă noului centru al oraşului, regretul după farmecul vechiului oraş rămânea neşters în inima şi mintea vâlcenilor, căci în proporţie de 80%, oraşul era reconstruit pe principii „noi” ¹².

O altă realizare a mandatului de prim-secretar a lui Teodor Coman, a fost construirea Spitalului Judeţean, inaugurat în 1972¹³. Vâlcenii au rămas, însă, şi cu amintirea că echipa de fotbal Chimia a cucerit „Cupa României” (1973) şi a promovat, pentru o vreme, în Divizia A. Teodor Coman a rămas şi pentru altceva în amintirea vâlcenilor: în condiţiile în care în ţară începuse distribuirea alimentelor pe bază de cartele, la Vâlcea se găseau . . . de toate. Vestea despre buna aprovizionare a magazinelor de aici ajunsese şi în judeţele vecine. Veneau oameni de prin toată ţara ca să se aprovizioneze la Râmnicu-Vâlcea. Începând din 1980, realizările s-au înmulţit: la 30 aprilie a pornit apa de la sursa Cheia către Râmnicu-Vâlcea, la 2 mai a avut loc inaugurarea Casei Ştiinţei, la 15 decembrie 1981 se face recepţia la Întreprinderea de Echipament Hidraulic (IEH), denumită ulterior HERVIL, la 23 aprilie 1982 a intrat în producţie Fabrica de Aţă (FAVIL), la 1 august 1983 se inaugura Fabrica de Neţesute (astăzi, MINET), iar la 1 iulie 1984 a fost inaugurat Spitalul Materno-infantil din Râmnicu-Vâlcea¹³.

În tot avântul acesta constructiv, un rol interesant l-a jucat un … bloc. În 1988, în centrul municipiului Râmnicu-Vâlcea apăruse un bloc de locuinţe mai deosebit. Avea doar şase apartamente, fiecare cu o suprafaţă mai mare decât prevedeau standardele, iar finisajele şi îmbunătăţirile erau tot peste media vremii. Unul dintre beneficiarii celor şase apartamente, era Venerica Pătru, "şefă" peste judeţ între 1986-1989. După limbajul de atunci, Venerica Pătru a fost acuzată de „încălcarea normelor eticii şi echităţii socialiste”, ceea ce în exprimarea – corectă – de azi, ar însemna corupţie. O comisie de la Bucureşti s-a deplasat „în teritoriu” pentru verificări. Concluziile anchetei au fost expuse în faţa soţilor Ceauşescu, de Emil Bobu, în timpul şedinţei CPEx din dimineaţa zilei de 2 iunie 1989. Comisia i-a încunoştinţat pe cei prezenţi că acuzaţiile se confirmă. Destituită din funcţia de prim-secretar, Venericăi Pătru i s-a interzis să mai ocupe doi ani de-atunci înainte "funcţii de răspundere pe linie de partid şi de stat". Revoluţia din 1989, care i-a şters automat şi pedeapsa, a găsit-o şef al comisiei culturale la Consiliul Judeţean al Sindicatelor Co­vasna.

– Amenajarea hidroenergetică a râului Olt. În 1970, ţara a fost devastată de mari inundaţii. Vâlcea a fost şi ea lovită de urgia apelor dezlănţuite. Urmarea acestui eveniment a fost, totuşi, benefică pentru oraş. A fost redactat urgent planul de protecţie împotriva inundaţiilor şi amenajarea hidroenergetică a râului Olt. Este drept, acţiunea începuse ceva mai devreme, încă din anul 1969, prin construirea primei centrale hidroelectrice la Râmnicu-Vâlcea, dată în funcţiune în 1974. Acum, însă, oraşul era în siguranţă, din punctul de vedere al inundaţiilor.

Primarii perioadei. Primul primar (mai-octombrie 1946) al regimului comunist, a fost Vasile Mânzu, de profesie sobar, comunist din preajma lui 23 august 1944. Dovedindu-se incompetent în administrarea oraşului, în ciuda originii sale „sănătoase”, va fi înlocuit după scurt timp. Au urmat: Gheorghe Zugrăvescu(31 octombrie 1946 – decembrie 1947), Iosif Himler (ian. – sept. 1948), Gheorghe Drosu, (1948-1949), Ladislau Suciu (1949-1951), Oprea Solomon (1951-1952), Eduard Şularu(1954-1957), Mihai Mitrea (1958-1962) şi Nicolae Matei (1962-1965) ¹⁵.

Primarii perioadei Ceauşescu, au fost următorii: Nicolae Răducu (1965-1968), Gheorghe Rizescu (1968-1973), Gheorghe Stoica (1974-1979), Vasile Dumitrescu (1980-1983), Ion Molea (1983-1986) şi Maria Aprodu (1987-1989). 

Note bibliografice

9. DJVAN, fond Primăria Râmnicu-Vâlcea, dos. 17/1958, f. 1 şi 18.

10. Ibidem, dos. 11/1962, f. 32-35.

11. Direcţia Judeţeană de Statistică Vâlcea, Anuarul statistic al judeţului Vâlcea, 1971, pag. 34 (pentru anul 1965).

12. Dinu C. Giurescu, Distrugerea trecutului României, Bucureşti, Editura Museion, 1994, pag. 71.

13. Cornel Tamaş, Smarand Ţana, Judeţul Vâlcea şi prefecţii lui, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2004, pag. 136.

14. Ion Ţuca, Dinăuntrul şi din afara „Casei Albe”, Bucureşti, Editura Contrast, 2003, pag. 62.

15. Sorin Oane, Istoria judeţului vâlcea, 1948-1965. Un studiu de caz, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2007.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. II – Localităţile urbane; Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2012