«Râmnicul meu», de Dinu Săraru

Iată de ce şi vin să mulţumesc celor care m-au chemat azi, în faţa acestor pagini, iară să ştie, poate, cât bine mi-au făcut, obligându-mă să mă opresc din pomenitul galop pentru a mă întoarce, pe neaşteptate, dintr-un drum fară întoarcere astfel, spre a mă scufunda în apele aducerilor aminte răcoritoare şi parfumate, cum erau numai apele Oltului sub podul de fier dinaintea căii ferate, însoţite în curgerea lor mereu tânără şi strălucitoare sub cerul care împrumuta sticlirea de marmură a Malului Alb, de şuieratul prelung, sfâşietor, al trenurilor care venind dinspre câmpie se pregăteau să intre în defileul de piatră vânătă al munţilor albăstrind zarea dincolo de porumburile care, toamna, veneau curajoase până la porţile dinspre Ardeal ale oraşului.

Ce curios, mă gândesc astăzi, acest pod maiestuos, cu arcuri argintate sub soarele stăruind deasupra lui, ca şi când ar fi stăruit asupra unui stâlp de foc, nu ducea atunci, pentru mine, nicăieri, după cum drumul care venea ca să sfârşească în el nu venea de nicăieri, oraşul se termina aici, aşa cum s-ar fi terminat pământul întreg. El, acest pod, era făcut numai ca să ne aruncăm noi de pe balustradele lui în apele Oltului care nici el nu era făcut pentru altceva, decât pentru secunda aceea când închideam ochii şi săream cu o supremă inconştienţă ce şi azi, când o evoc, mă înfioară, facându-mă să-mi simt inima lovind, mai tare de cât s-ar cuveni, în coşul pieptului. Atunci, însă, această inimă nu exista, cum nu exista nici în ora de clasă în care, la tablă, o disecam cu o rară plăcere a "detaliilor" din care aflam că era alcătuită şi pe care le numeam auricol şi ventricol şi… atât de străini de existenţa ei care nu ne privea, în timp ce azi aş putea, dacă aş avea curajul să mă gândesc, să simt cum trece sângele în pieptul meu dintr-un auricol într-un ventricol, gata să spun şi locul unde mi se pare că se poticneşte curgerea lui, iar eu am răbdarea îngrijorată să aştept această trecere, exact cum aştept trecerea dintr-o zi în alta…

Pentru mine, atunci, nu podul acesta însemna oraşul, ci Podul Vinerii Mari, pe care intram eu în noua lume, sugrumat de o imensă durere ce urca din mijlocul pieptului, facându-mă să nu mai pot respira, de fiecare dată când veneam de la Slătioara şi exact în secunda, dar exact în acea secundă când ajungeam la intrarea pe acest pod şi în faţa mea se ivea oraşul de piatră şi viermuiala lui ce mi se părea ofensator veselă, simţeam cum mi se umplu ochii de lăcrămi, căci atunci se rupea violent, parcă şi dreptul meu de a visa la Slătioara. Aşa a început, în urmă cu şase decenii, dragostea mea, mereu sfâşiată, între Râmnic şi Slătioara.

 

CAP. 2 – FULGERĂRILE UNOR AMINTIRI FOARTE VECHI

 

Nu sunt sigur dacă imaginea mea despre bătrânul Constantin C. Săraru, bunicul meu, vine intr-adevăr din amintirea mea sau e vorba despre o fotografie care mi s-a întipărit în memorie ca şi când împrejurarea s-ar fi petrecut aievea, cu mine martor. îl văd, aşadar şi acum, în cerdacul conacului său de la Slătioara, foarte bătrân, în haine "nemţeşti", cu lavalieră, cu părul alb, zburlit de o adiere primăvăratecă. Impresionante erau mustăţile, fuioare de zăpadă şi o linişte sfântă izvorând din ochii despre care am aflat că erau albaştri.

Era naşul satului întreg aproape, înălţase biserica şi se pictase pe ea ca voievozii, cum făceau toţi boierii Olteniei de sub munte, zidise o şcoală care-i purta numele, "Şcoala primară C. C. Săraru" – comuna Slătioara, Plasa Horezu, judeţul Vâlcea, îşi făcuse singur monument de piatră în curtea şcolii, monument cu poză în care era înfăţişat cu pieptul plin de decoraţii, veteran din războiul de neatârnare unde se ilustrase prin fapte de arme vestite fiind rănit la Smârdan. Între decoraţii, Coroana României şi Steaua României şi Trecerea Dunării. Valea Cernei, toată, rostea numele lui cu o evlavie şi cu o admiraţie care se păstrează la cei mai în vârstă până astăzi, căci fiind un erou în viaţă al marelui război de neatârnare fusese vizitat, la conac, de I.C. Brătianu – primul ministru şi, imediat după aceea, de Carol I, amândoi rămânând să petreacă noaptea la el. La plecare, Brătianu i-a admirat porţile sculptate şi când caleştile acestuia se învăluiau în nori de praf pe drumul Hurezilor, boierul a chemat slujbaşii, a scos porţile din pământ şi în patru care i le-a trimis la "Florica".

Am fost mândru de el – cum sunt şi azi – toată copilăria mea la Slătioara, şi primele clase de liceu la Râmnicu Vâlcea, la liceul Alexandru Lahovary. Însă imediat după război, începând mai ales de prin 1946, am început să mă îndepărtez, străin şi stingher de meritele lui şi de boieria lui veche de peste două sute cincizeci de ani, şi de tot neamul lui de viteji, fiindcă spiţa a fost într-adevăr vitează şi toţi primii născuţi, băieţi, au fost,

două sute de ani şi mai bine, botezaţi Constantin. Un Dincă Săraru putea fi întâlnit la 1794 conducând convoaiele de care olteneşti trimise să ia parte la refacerea Cetăţii Ismail din sudul Basarabiei.

Alt Dincă Săraru – de fapt Dincă sin Dincă Săraru, citez dintr-un act vechi "… au făcut multe zâzanii şi răzvrătire prin toate satele plaiului, dând o mare pricină de tulburare celorlalţi lăcuitori, încât s-au împotrivit la săvârşirea poruncilor şi toxidarilor domneşti” – astfel încât "din porunca Măriei sale Vodă, acolo la Râmeşti (lângă Horezu n.n.) în ziua de târg să-i facă cercetare cu bătăi de toiege la falangă şi în vileag de obşte…"

Bunicul dinspre mamă, Simion Morărescu, tâmplarul de sicrie şi sănii pentru copii şi lădiţe pentru recruţi, revendicat de mine brusc în favoarea unei biografii noi, "compatibilă" cu epoca, era, culmea, şi el un scăpătat, după o tentativă eşuată dramatic de a se insinua în lumea tinerei burghezii vâlcene imediat după primul măcel mondial când şi reuşise să ajungă, din fiu de ţărani ardeleni din Tilişca Sibiului, muncind fireşte pe rupte şi fiind, se pare, şi un talent autentic în tâmplăria de mobilă de lux, proprietar al unor ateliere puternice care îl propulsaseră, prin veniturile lor importante, la mesele de joc ale îmbogăţiţilor de război. Intrase, mi se spusese, repede în cercurile bogătaşilor oraşului de la poalele Capelei, era chiar el unul dintre aceştia, chefurile se ţineau lanţ, mesele de poker nu se mai strângeau zile şi nopţi întregi, la început avusese noroc şi la cărţi, mobila de lux din atelierele Morărescu se vindea bine, patronul se întorcea de la petreceri exact ca în poveştile timpului cu trei trăsuri, melonul şi bastonul cu cap de şarpe din argint masiv, fiecare în câte o birjă, el, tânăr şi puternic şi cu o lăcomie de viaţă fară nici o măsură, în ultima; pe caldarâmul străzii Traian, coborând în pantă uşoară spre Podul Vinerii Mari, caii birjelor cu muscali pe capră făceau să răsune în liniştea zorilor dulci, tropotul victorios al unei cavalerii uşoare căreia cei treziţi din somn îi spuneau "Cavaleria lui Morărescu".

Dacă ar fi să mă păstrez în spaţiul ironiei amare cu care azi privesc destinul acestui bunic "salvator de biografie", ar trebui să spun că după două mii de ani, Calea Traian, inaugurată de celebrul împărat al Romanilor, se trezea la viaţă sub copitele cavaleriei burgheziei vâlcene avându-1 în frunte pe viitorul şi prea repede falitul Simion Morărescu, "uscat", cum se spunea atunci, la poker de o protipendadă nouă, dispreţuitoare, fireşte, faţă de aristocraţia Puţurenilor şi Capelenilor şi Oizrezenilor şi chiar Lahovary-lor, boierii vâlceni care şi ei scăpătau văzând cu ochii, ipotecându-şi moşiile şi conacele şi stemele nobiliare.

Secat definitiv la mesele de poker, Simion Morărescu fusese părăsit de soţie şi ea ardeleancă, de la Bistriţa-Năsăud, venită în regat ca şi el, să se căpătuiască, rămânând lângă el una din cele două fete pe care avea să o dea la o şcoală normală şi să o facă învăţătoare. Fiica cea mică, Antoaneta Cornelia, îşi însoţise mama care, ca să supravieţuiască, acceptase slujba de îngrijitoare a casei plină de băieţi, patru, a maiorului I. Mihăiescu, erou de la Mărăşeşti, cu pieptul plin de decoraţii, ca şi bătrânul Constantin Săraru, retras din armată după ce onorase ca un viteaz comanda celebrului "Regiment 2 Dorobanţi". După un timp, Marioara Morărescu, născută Pop, la Bistriţa-Năsăud, avea să devină soţia maiorului Mihăiescu, fiica ei, Antoaneta Cornelia înfiată de maior, iar eu mă năşteam, în 1932, şi ca nepot al fostului comandant al Regimentului 2 Dorobanţi, pe care oraşul întreg îl saluta cu un respect aproape mistic când, în fiecare după-amiază, ieşea din grădina uriaşă a palatului său, să se plimbe pe sub castanii roşii ai bulevardului Tudor Vladimirescu şi acesta coborând în pantă spre Podul Oltului.

Însă, cum mai spuneam, atunci, în 1946 şi multă vreme după aceea, bunicii mei toţi erau topiţi într-unul singur, tâmplarul de sicrie Simion Morărescu, un biet muncitor cu palmele lui, sărac, nu sărăcit, fireşte, în orice moment putând fi văzut ca o victimă a cruntei exploatări burgheze. Atunci l-am şi cunoscut pentru prima dată, plecând cu mama din palatul Colonelului Mihăiescu, unde de fapt locuiam când stăteam la Râmnic, şi oprindu-ne undeva pe chei, în apropierea farmaciei naşului meu Dinu Simian, tatăl Mirei Simian, soţia poetului Ştefan Baciu, atunci secretar al lui Titel Petrescu, apoi fugit cu Mira din ţară şi, după lungi avataruri, stabilit în Honolulu. în curtea din spatele magazinului de reparat biciclete, petromaxuri, râşniţe de cafea, patefoane şi gramofoane al domnului Vizitiu, tatăl unui coleg al meu de la Lahovary, se înşirau în formă de V, şapte-opt magazii de mărfuri, deasupra cărora un foişor de lemn ocrotea şapte-opt camere mărunte, cu uşi pitice, vopsite maroniu şi scorojite şi cu câte o fereastră cu patru ochiuri în care se hlizeau la lumina puţină lujerii şi florile unor muşcate sau ale unor cerceluşi. După ultima cameră venea rândul podului propriu-zis, fireşte la acelaşi nivel cu ele, pe care bunicul meu îl transformase şi în atelier şi în depozit de sicrie şi sănii şi în locuinţă cu sobă de gătit şi mă şi mir, astăzi, cum n-a izbucnit un incendiu din acest amestec bizar sufocat de talaş. Intr-un colţ era şi un fel de pat, de fapt o saltea mare, ardelenească, pusă pesemne pe o stivă de scânduri albe şi văd pernele mari şi pilota cu puf de gâscă. El fusese un bărbat înalt, slab, deşirat, acum se cocoşase, umbla îmbrăcat într-un fel de halat fumuriu, cum au şi azi, prin unele spitale, bolnavii, purta pe cap o căciulă moţată, fuma continuu, rar printre norii de fum care îl învăluiau, puteai să descoperi ochii lui albaştri. După-amiaza, aveam să aflu de la ardeleanca îngrijitoare şi soţie a lui fară acte, bineînţeles, după-amiaza, îi plăcea să se odihnească cuibărindu-se într-un sicriu în care îşi pusese şi un fel de salteluţă şi o pernă. Era un sicriu lung, sau aşa mi s-a părut mie, de stejar băiţuit, luxos faţă de celelalte care erau de brad alb şi miroseau aşa de frumos a răşină. Lângă sicriu era capacul, tot băiţuit, iar capacul ţinea loc de treaptă. Bunicul se aşeza în sicriu şi se cuibărea să se odihnească puţin, fiindcă era un muncitor harnic, avea comenzi, îi plăcea meseria şi din câştigul ei supravieţuia cu ardeleanca lui devotată.

Eu, cum mai spuneam, fusesem cucerit de ideologia luptei de clasă şi fiind sărac, dintr-un neam acum scăpătat, orfan dintr-un război declarat criminal, în care nu mai găseam reazămul de până atunci, m-am trezit furat de vârtejul Revoluţiei proletare şi am ajuns în balconul organizaţiei comuniste de tineret din Râmnic, între steagurile roşii, alături de un tânăr care nouă ni se părea foarte bătrân, fiindcă era alb şi slab şi de doi ani abia ieşise din închisorile burgheziei.

– "Tinerese, tinerese, – se bucura el, şi peltic şi sâsâit, când intram pe uşa sediului, ce face tineresea?" Şi noi strigam aproape: Foarte bine, tovarăşe! Sub balconul revoluţiei noastre se alia cofetăria Coanei Miţa care inunda strada în pantă cu efluviile cataifului şi mai ales ale cremşnitului nins cu zahăr vanilat. Dar şi Coana Miţa, pe care o văd, înaltă, cu un cap măsliniu de grecoaică frumoasă, îmbrăcată în halat alb, cu bonetă albă, mângâindu-ne pe noi, liceenii de la Lahovary, şi pe care o divinizam, ea era prinţesa cremşnitului, dar şi Coana Miţa era acum o burgheză, aveam să descopăr cu o ură ce nu mă putea împiedica, totuşi, să mai cer un cataif, după cum aveam să descopăr, cu aceeaşi ură că e şi monarhistă, pereţii cofetăriei fiind plini de portretele în cărbune ale tuturor Regilor şi Reginelor României, operă a bătrânului ei soţ, pe semne un monarhist plin de talent grafic. Eu, însă, ajunsesem la concluzia că burghezia română ca şi moşierimea trădase toate interesele poporului târându-1 în războiul criminal. Râmnicul tot era plin de marşuri înflăcărate sub drapele roşii, iar eu încetasem să mai am biografie necorespunzătoare; eram numai orfan, mama mea era – aşa era – fiica unui tâmplar sărac scăpătat şi el, care acum nu mai făcea altceva decât sănii pitice, sicrie şi lădiţe pentru recruţi. Aveam nevoie de această biografie

nouă, o impunea timpul, nu-i aşa? Cine ar putea înţelege astăzi ce se petrecea în sufletul unui copil ajuns la internatul Partidului Comunist – cu ajutorul unei rude lider comunist puternic după ce înainte de război fusese deputat Naţional – Ţărănist, şi el însurat, cu o fată de boieri gorjeni, dar pe care o ilegalitate comunistă tipică pentru lumea politică românească dintre cele două războaie, în care totul era posibil, chiar şi prietenia ipocrită dintre Argentoianu şi Cristescu Plăpumaru, îl absolvise de păcatele trecutului. Internatul Partidului Comunist era condus de un director şi de o directoare, soţ şi soţie, foşti legionari pe care aveam să-i urăsc, singurii pe lumea asta – până când scriu aceste însemnări – şi pe care nu voi putea să nu-i urăsc până când şi eu voi muri, pentru că m-au bătut cumplit aflând că eram în capul răzmeriţei şcolare împotriva mâncării de trifoi. Eram sărac, eram flămând, ne dădeau la masă, la internat, în loc de spanac, mâncare de trifoi şi de lucernă, eram orfan, mă mândream cu bunicul tâmplar de sicrie, priveam lumea de sus, vizionar, din balconul tineretului comunist, îmbătat de efluviile cremşnitului cald din cofetăria Coanei Miţa în care, fireşte, nu mai intram decât pe furiş dar intransigent, mai ales faţă de portretele regilor desenaţi în cărbune, admirabil, de soţul frumoasei Doamne care şi semăna cu un cataif.

Aşa a început o tragică dedublare biografică în stare să mă urmărească asemenea unui coşmar. Pe această dedublare s-a clădit însă, am clădit eu, fireşte, o credinţă sinceră, răscolitoare în ideile timpului cu care multă vreme ni-am confundat şi în numele cărora am şi cultivat o intransigenţă căreia aveam să-i cad eu însumi victimă de atâtea ori, ca apoi să mă ridic, să-mi ling rănile şi să o iau de la început cu convingerea că sunt dator chiar să plătesc biografia mea adevărată şi că e în firea istoriei noi în care intrase România să se petreacă astfel lucrurile, bucurându-mă că am puterea să înţeleg, să mă ridic deasupra propriei mele drame şi să cred mai departe în lupta de clasă.

 

CAP. 3 – AM ONOAREA, DOMNULE COLONEL…

                                                             

Sunt ani de zile de când m-am ambiţionat – fără să izbutesc până azi – să aştern pe hârtie amintirile mele despre un personaj care s-a instalat definitiv şi, aş spune, în multe privinţe decisiv, încă din copilărie, în amintirile mele şi mai ales în subconştientul meu, însoţit de un halou înmiresmat şi din care n-au lipsit niciodată şi nu lipsesc nici în clipa de faţă, odată cu parfumul amar al gutuilor de pe biroul său, toamna, un sentiment de tandreţe seducătoare în care se topea şi imaginea panopliei cu arme de vânătoare, trei sau patru, şi cartuşierele pline şi zgărzile câinilor, din inele de oţel scump şi lesele de piele lustruită de vreme, agăţată pe peretele de care se lipea tăblia de la picioare a patului său foarte bătrân, de nuc lăcuit, cu perne pufoase şi înalte, învelite în feţe de tort de in de un alb strălucitor ca şi broderia bogată cu care se împodobeau atunci cearşafurile răcoritoare.

          Domnul Colonel era bunicul meu vitreg dinspre mamă, erou al primului război mondial şi al Mărăşeştilor unde s-a ilustrat, foarte tânăr sublocotenent strălucit, întorcându-se acasă căpitan, cu pieptul plin de decoraţii şi cu o mustăcioară cu vârfurile tunse agresiv ascuţit care dădea chipului său o semeţie anume şi maturiza inspirat obrazul lui tânăr în ipostaza de maior, de pildă, la care a ajuns tot repede şi în care îl descriu acum după o fotografie dăruită, cum se făcea pe atunci, mamei mele pe care a crescut-o şi a alintat-o spre deosebire de atitudinea severă faţă de băieţii lui din prima căsătorie, patru la rând, care i s-au adresat întotdeauna cu "Domnule căpitan" sau "Domnule maior" sau "Domnule colonel, vă raportez", fie că se duceau la liceu, la Alexandru Lahovary, fie că se întorceau de la examenul de ofiţer sau chiar de pe front, din linia întâi…

          Am fost singurul care i-am zis tată şi poate şi pentru că eram orfan, grija lui faţă de mine, nu mai puţin gravă, păstra un accent de duioşie pe care în alte împrejurări nu i l-am întâlnit.

          Îmi place să mi-1 amintesc scoborând scările care urcau în zig-zag exterior, până la etajul al doilea al casei lui ca o cetate cu ziduri înalte şi albe şi cu pridvoare de lemn vopsite, ca şi scările, în verde. El locuia la primul cat, singur în tot acel etaj în care se afla şi dormitorul lui şi biroul şi o cameră pe uşa căreia pusese să se scrie, pe o plăcuţă de smalţ, numele mamei mele "Cornelia Săraru" şi unde şi dormeam noi când veneam de la Slătioara la Râmnic. Îmi plăcea, zic, să-l văd scoborând scările, seara, când se pregătea să plece în oraş, la plimbare, şi nu mi-1 amintesc decât toamna, îmbrăcat într-un pardesiu negru, uşor, cu fular alb, de mătase şi pălărie ţilindru şi pantaloni reiaţi şi pantofi cu ghetre argintii şi mănuşi şi baston cu mânerul de argint. Se oprea în capătul scărilor, pe peronul casei ca o cazarmă, în mijlocul unei grădini fabuloase, cu peri, cu meri, cu gutui, cu pruni, cu butuci de viţă de vie, cu tei uriaşi însoţind o aleie nesfârşită, spre porţile de stejar care se deschideau în strada Dr. Filipin din spatele regimentului "2 Dorobanţi" căruia îi fusese comandant.

 

          Se oprea, zic, în capătul scărilor şi mângâia cu privirile câinii de vânătoare, copoi, care întinşi pe burtă se uitau la el cu capetele ridicate dar nu îndrăzneau să se apropie şi înţelegeau din privirile lui că e prea destulă alintarea din ochi. Numai vârful cozilor puternice se mişca, prevăzător totuşi, de bucurie că stăpânul nu-i uita şi nu uita să-şi ia la revedere de la ei.

          Îl văd, apoi, străbătând liniştit Bulevardul Tudor Vladimirescu, printre râurile de castane rostogolite atunci la picioarele lui, răspunzând saluturilor de pe celălalt trotuar, fiindcă, văzut de departe, concetăţenii îi acordau şi acest semn de respect trecând, ca şi noi, elevii, când ne întâlneam cu marele profesor Nicu Angelescu, pe celălalt trotuar, ca să-l poată omagia mai respectuoşi.

          – Am onoarea, domnule colonel… Şi domnul colonel îşi ridica ţilindrul aplecând fruntea ca sub o adiere pentru a răspunde salutului…        Cât dura plimbarea, un oraş întreg saluta de pe celălalt trotuar pe eroul de la Mărăşeşti, fiu de ţăran de pe moşiile Brătienilor de la Mihăeşti, plecat să se şcolească cu sprijin boieresc la seminar, pentru ca să ajungă la o şcoală militară şi ofiţer şi viteaz şi bogat şi cu pieptul plin de decoraţii şi fiu al unei urbe care îi număra printre glorii pe Alexandru Lahovary, pe Puţurenii şi Capelenii de la 1848, pe Costică Disescu, pe generalul Şteflea, pe Simieni, pe Duca mai târziu, pe boierii Ogrezeni, de la Cheia… însă autoritatea domnului Colonel rămânea absolut distinctă în oraş, aureolată, dacă se poate spune aşa cu cinism, de o biografie scrisă cu prea mult sânge…

          Se şoptea, fireşte, şi bănuiesc că nu greşesc prea mult când spun că şoaptele veneau poate şi ca să întărească acel atât de aulic şi convins "Am onoarea, domnule Colonel", când fiecare simte nevoia să găsească fíe şi în soclul de piatră al unei statui, nu numai în bronzul ei, o fisură… se şoptea că, tânăr sublocotenent fiind, cu pieptul sufocat de la început de decoraţii, în linia întâi a războiului, în urma unei ambuscade, s-a trezit singur, faţă în faţă cu un sublocotenent neamţ, de aceeaşi vârstă cu el, douăzeci şi unu de ani, cu un pistol fumegând în mână, ridicând speriat braţele în semn de predare… încins de patima luptei din care abia ieşise nu mai are răbdarea să primească predarea inamicului şi smulgându-i pistolul din mână îl împuşcă pe loc… Doarme cu acest pistol sub pernă, douăzeci şi unu de ani, până în ziua când fiul său cel mai mare, absolvent al liceului militar, nu are curajul să-i "raporteze" că a căzut la examenul de trecere de la infanterie la cavalerie, cum îi ceruse domnul Colonel, se duce în dormitor, ia de sub pernă pistolul victoriei şi, refugiat în camera lui de sublocotenent, de la etajul al doilea, se împuşcă…

          Îl văd, apoi, în timpul războiului, regretând că vârsta nu i-a îngăduit să fie înrolat pe linia întâi, ca fiul său al doilea, locotenent, dispărut la Cotul Donului pentru totdeauna, instalat, seară de seară, în faţa aparatului de radio telefunken, de la capul patului său ocrotit de panoplia din care se desprindea, mereu ameninţătoare pentru mine, o carabină grea, cu lunetă… Asculta, cât se putea atunci de încet, Radio Londra, şi pe o hartă militară care începea cu Nistrul muta, dincolo de Stalingrad, steguleţe de hârtie albastră, înfipte strategic cu ace de gămălie pe linia frontului…

          Era, mi se pare, prin 1942, fiul său cel mai mic, depusese în ziua aceea jurământul şi seara, liber, la Cercul militar, la o recepţie a ofiţerimii regimentului căruia tatăl său îi fusese un glorios comandant, intră în conflict cu un superior care îl ameninţă cu un raport la … domnul Colonel…

          – O să am onoarea să-i raportez domnului Colonel…

Spre ziuă, recalcitrantul vine acasă, intră în dormitorul colonelului care dormea profund, ia carabina din panoplie, îi fixează ţeava în piept, în dreptul inimii, şi apasă pe trăgaci…

          La sfârşitul războiului, aureola domnului Colonel era, fireşte, intactă, oraşul întreg îi adresa salutul său respectuos, eu eram elev al liceului Alexandru Lahovary, ştiau şi copiii că bunicul meu aruncase din pridvorul etajului întâi o bandă de soldaţi roşii, intraţi în casă şi prinşi cu ceasul său de argint şi lanţ de argint, în mână…

          Ultima lui faptă de arme avea să-şi reverbereze ecoul în lagăr, la Canal, de unde s-a întors abia în 1956, mi se pare…

          Stăteam pe scaunul de vânătoare pe care se împuşcase cu carabina cel de al patrulea băiat al său, de cel de al treilea stabilit, credea el, la Bucureşti, nu mai ştia de la sfârşitul războiului nimic, acesta nu îmbrăţişase cariera armelor, semăna, se spunea, cu mama lui, n-avea nici un fel de orgoliu sau numai orgoliul de funcţionar mărunt, însă şi el dispăruse… Colonelul stătea în pat, sub bătrâna lui plapumă roşie, ca într-o poveste tragi-comică, nu bănuiai că trupul său se afla sub acea plapumă, din care ieşea mâna stângă pe care mă aplecasem eu să o sărut, şi el încerca să mă mângâie, dar nu avea putere, obrazul era al unui copil foarte bătrân, cu o spuzeală de barbă mai mult albă şi părul năclăit pe frunte de o sudoare rece pe care o întâlniseră şi buzele mele pe mâna lui… Se întorsese din lagăr bolnav, stătea, cum ziceam, mai mult în pat şi se chinuia să zâmbească pentru a-mi arăta că se bucura că mă vede. Eram singurul care îi spusesem tată… Acum eram gazetar, redactor la radio, scriam despre victoriile socialismului care erau incontestabile sub raport material, mă gândeam că şi acest bunic al meu, Domnul Colonel, aşa cum arăta, s-ar fi putut revendica de la aceste victorii, însă n-aveam timp să mă gândesc foarte mult şi atent, adevărul este că – bănuiesc – nu ştiam cum să mă ridic şi să-mi iau la revedere. Lumea mea era alta

atunci, mă sufocam de durere neavând curajul să mă uit la zâmbetul lui care abia se tivea printre broboanele de sudoare, spuzind barba lui ca o perie de zăpadă… Nu-i mai ţin minte ochii, ţin minte că atunci când m-am ridicat pe obrajii lui scofâlciţi începuse un râu de lacrimi şi m-am mai aplecat o dată să-i sărut mâna îngrozitor de rece…

          La câteva luni a venit de la Bucureşti, pensionar bolnav şi străin de tot ce fusese odată casa ca o cazarmă şi fabuloasa grădină ajunsă o imensă paragină, fiul pe care nu-1 mai aştepta nimeni şi nici domnul Colonel care, mi s-a spus, trăia în ultimele lui zile şi dezamăgirea acestui civil care se ambiţionase să trăiască în marginea orgoliosului salut "Am onoarea, Domnule Colonel".

          Nu ştiu când a murit, cum a fost înmormântat, a trecut o viaţă de om, şi îmi dau seama acum că n-am fost nici la mormântul lui din cimitirul oraşului unde se înmormânta lumea bună…

 

CAP. 4 – BIRJARII..

 

          O poveste întreagă s-ar putea ţese cu birjarii Râmnicului-Vâlcii, şi bănuiesc că astfel de istorii au îmbogăţit pitorescul mai tuturor urbelor provinciei româneşti până la sfârşitul celui de al doilea război mondial. La Râmnic, birjarii erau o lume cu ierarhii căftănite de-a lungul deceniilor, trecând dintr-un secol într-altul, fără să se strice scara lor vreodată. Colonelul, de pildă, bunicul vitreg dinspre mamă, care mi-a colorat atât de bogat copilăria, chema de o viaţă acelaşi birjar, aflat cu casa în capătul dinspre Capelă al grădinilor lui fabuloase şi acesta venea din viul nopţii, când se pleca la tren, şi dormea pe capră în sforăitul trăpaşilor de smoală de la cel dintâi cântat al cocoşilor până la al treilea, când apăream noi în faţa porţilor deschise maiestuos de o ordonanţă pe care, nemernica, o chema, nu v-aţi putea închipui, Căcărează, iar noi îi spuneam Cărează ca să nu roşim nici unii când îl strigam. Până la gară nu puteam face mai mult de câteva minute, nici chiar pe jos, însă totdeauna eram plini de bagaje din care nu lipseau niciodată măcar o cuşcă cu păsări cu pereţii din plasă de sârmă şi câteva damigene cu ulei vârâte în traiste ardeleneşti în carouri alb şi negru. Altfel, calabalâcul, în afara celor pomenite înainte, era de boieri, cu geamantane în toată puterea cuvântului şi tot felul de pachete sugrumate cu sfoară de manila alb-argintie ca şi când ar fi fost de mătase. Veneau la rând, de fiecare dată, pardesiele şi paltoanele şi mantourile cucoanelor şi apoi mantalele şi trendurile domnilor ofiţeri, pe care nu ştiu de ce, toată lumea le căra după ea iarna şi vara, necontenit, iar eu fac acum nu numai portretul nostru, ci al râmnicenilor, fiindcă la gară semănăm îngrozitor toţi, către sfârşitul anilor cincizeci, când şi imaginea lor era mai pitorească. Boierimea de neam scăpătase rău, multe din coconeturi călătoreau singure, cu ochii plânşi, ascunşi sub plasa voaletelor gri sau negre, soţii lor, ca şi Colonelul, fiind arestaţi. Ofiţerimea celebrului "Regiment doi căţea" (de fapt, "Doi Dorobanţi") scăpătase şi ea, rămăseseră numai mănuşile de ea, dispăruseră ordonanţele şi îi puteai vedea pc eroii de la Stalingrad cărând după ei geamantane dezumflate sau lădiţe de campanie cu care veniseră din război, acum pline, toamna, cu mere şi pere şi provizii domestice sau haine de schimb pentru copiii aflaţi la internate sau la facultate, la Bucureşti sau Sibiu.

          În vremea aceea se coşcoviseră şi coviltirele trăsurilor, se jupuise pielea lor lucioasă odată, felinarele îşi pierduseră şi ele strălucirea, obrazele lor erau afumate, până şi hamurile atârnau pe crupele şi umerii cailor care se făcuseră costelivi; chiar şi sacii boiereşti de altădată, în care se punea fânul murgilor, ajunseseră peticiţi. Într-o săptămână toate firmele vesele şi îmbietoare de numai ieri, se transformaseră în tăbliţe de lemn, gri cenuşii, cu rame negre ca pentru ferpare în care scria scurt, să zicem, Alimente, tot cu litere negre, în loc de Băcănie, dulciuri şi delicatese. Nici lumea nu mai avea chef de plecări decât de nevoie, pe drumul până la gară se înfiripau, în sfârşit, dialoguri cu birjarii care nici ei nu se mai repezeau atât de voioşi să lase jos scările trăsurii, dirijându-ţi cu mâna botul botinei, ca să nu greşeşti. Văcsuitorul turc adormea cu periile în mână, lipit de zidul Farmaciei lui Simian, nimeni nu mai prea

avea nevoie să-şi lustruiască pantofii, era chiar o frivolitate obiceiul acesta. Atunci, într-o primăvară, m-a prins pe mine paznicul grădinilor boierilor Seltea furând cireşe de mai. De fapt nu eu furam cireşile, confraţii mei de internat mai mari şi mai experimentaţi în căţăratul în pomi făceau asta, eu rămăsesem pe marginea căii ferate să supraveghez duşmanul posibil şi să dau alarma. Mă furase, însă, panglica Oltului şerpuind leneşe printre zăvoaiele Ostrovului şi n-am auzit paşii slugii care mi-a smuls din cap şapca de licean, nouă nouţă, cu emblema cusută cu fir de aur "L.A.L.", deasupra cozorocului de ebonită lucioasă…

          Aşa am ajuns la conacul boierilor Seltea din mijlocul patriarhalului oraş, pe o stradă care te făcea să uiţi că eşti într-o urbe, citadinismul făcând loc, cu bucurie parcă, unui sat fermecător.

          Mai sunt şi azi, în Râmnic casele poveştilor mele, cu porţi înalte la intrările din ce în ce mai îngustate de noile înfăţişări edilitare ale oraşului, pe care intrau trăsurile venind de la conacele de la ţară şi în fundul curţilor cu grajdurile cailor şi acareturile care adăposteau docarele şi cabrioletele şi săniile, însă nu mai am, de ani de zile întregi, timp să mă opresc dinaintea lor cum făceam când eram copil şi să-mi închipui lumea apusă pentru totdeauna. Nici dumneavoastră nu mai aveţi timp să vă bucuraţi de poveştile lor îngropate şi nici de amintirile unor râmniceni care nici ei nu mai sunt şi, astfel, foarte puţini mai ştiu azi că în mijlocul oraşului, al parcului înconjurat de zidurile unei cetăţi turceşti, încă stă în picioare casa boierilor Lahovary din faţa căreia pornea în fiecare dimineaţă un faeton cu acoperiş de piele înalt şi felinare înalte în stânga şi în dreapta unor portiere cu emblemă aurie, şi cu dorobanţ în picioare, în spatele coşului şi pe pernele moi, puse una peste alta ca să-l ridice cu fruntea deasupra aripilor, prefectul Costică Lahovary. "Avea aerul, îşi aminteşte Caliopi Pleşoianu, fiind foarte mic de talie, de un  copil, pe care îl ducea la şcoală, ceea ce ne desfăta foarte mult”.

          Murind boierii cei vechi şi urmaşii lor descoperind automobilul şi plăcerile lui, au ieşit în lumină pentru burghezia tânără şi cuceritoare gălăgios a urbei, breasla birjarilor şi nu era nici o mirare să ieşi la plimbare, în zăvoaiele Ostrovului sau să te duci la gară, la tren, cu trăsura boierilor Ogrezeni de la Cheia sau a boierilor Vlădeşti sau Capeleni. Istoria acestei bresle s-a stins târziu, dincolo de jumătatea veacului trecut, exact în vremea când în colhozuri începuse tăierea cailor. În curtea birjarului din strada D. Filipin, din apropierea aripii dinspre nord a liceului Lahovary, putea fi văzută, până în ziua în care au izbucnit demolările, o trăsură cu coş înalt şi lampioane şi roţi cu spiţele roşii şi obejile albe şi hulubele îndreptate spre poarta părăginită ca nişte braţe disperate în aşteptarea unui ajutor care nu mai avea de unde veni…

 

CAP. 5 – UN DOCUMENT TULBURĂTOR

 

          Cercetând istoria Râmnicului în căutarea acelor fapte care au dat chip fermecător şi unic "oraşului Domniei mele", cum îl numea un hrisov domnesc din veacul al paisprezecelea, căutând în istoria lui istoriile familiilor oamenilor care l-au nemurit, cum au fost de pildă boierii Rudeni, dornic să îmbrac în haina legendelor vechi biografiile unor eroi din romanul intitulat "Cei care plătesc cu viaţa ", unde am stăruit mai mult ca în alte locuri asupra slăbiciunii mele pentru spiţele boiereşti de neam, am ajuns scotocind prin anticariatele de la Curtea Veche din Bucureşti, să intru în posesia unei colecţii de documente odată faimoasă, azi aproape uitată, strângând în zeci de volume mărturii ale dinastiei Brătienilor, creatoare a statului român modern către care, deşi fiu de ţărănist, botezat de un rezident regal, Dinu Simian, s-a îndreptat dintotdeauna admiraţia mea rămasă nestinsă, nu însă pentru partida liberală, ca să spun aşa, ci pentru întemeietorul dinastiei, Ion C. Brătianu, paşoptistul mai ales.

          Şi iată acum, în cele ce voi citi, o fascinantă poveste în care trăieşte Râmnicul aşa cum, mai mult ca sigur, cei mai mulţi dintre râmniceni nu ştiu nici până astăzi.

          Vă voi citi astfel însemnări ale unui personaj celebru în epoca pomenită, acum un veac şi jumătate, Caliopi Pleşoianu, însemnări din care veţi afla cum s-a născut dinastia Brătienilor şi rolul Râmnicului în această poveste, argument aflat în cel mai înalt loc al dragostei şi mândriei mele de râmnicean, izvor al unor pagini ale romanului "Cei care plătesc cu viaţa ", pe care îl iubesc la fel ca pe "Nişte ţărani".

            "Astăzi este aniversarea măritişului nostru. La cele trei aniversări sub ocupaţie nemţească, nu mai am putut merge la scumpul meu mormânt, să plâng pe el şi să-l acopăr cu florile emblematice, cu curpenile ce împodobeau casa, când sărbătoream împreună această căsătorie, care s'a petrecut la Ostrov, la mica mănăstire ce se află în a ceeaş insulă a Oltului, vis-a-vis de Călimăneşti'.

            Acolo era stariţă Maica Maximila, sora soţului meu. Ea a contribuit la această căsătorie. Era prietenă a tatălui meu şi ţinea foarte mult la el. Când a murit, a costat-o foarte mult această pierdere. Ea avea obiceiul să meargă la Bucureşti, să petreacă vre-o câtva timp cu fratele ei, abia reîntors din exil. El se ocupa la 1857 cu alegerile divanului ad-hoc şi cu plebiscitul, ce se făcea in ţară, pentru cele patru puncte sub privegherea unei comisiuni europene. Maica Maximila venise la Bucureşti, să şează câtva timp la fratele ei iubit. Nu era veselă ca de obiceiu. El o întrebă: «Ce ai, soro, de eşti aşa de tristă?». Ea îi spune că este foarte tristă, fiindcă a pierdut pe cel mai aproape amic, pe Luca Pleşoianu. Soţul meu auzise vorbindu-se de acest nume, ca unul din cei d'intâi alegători din Vâlcea (mari alegători în colegiul întâi erau H cu totul). O întrebă, dacă amicul ei era însurat şi avea copii. Ea îi spune că fusese însurat şi îşi pierduse soţia de friguri puerperale, când s'a născut cea de a doua fiică. Stăncuţa Capecleanu, mama mea mare, era de toată bunătatea, îşi adorase pe scumpa ei fiică, Evghenia şi avusese vre-o 16 copii, fiind încă tânără; îşi măritase fata Ia vârsta de 16 ani după Luca Pleşoianu, fiu unic. Era şi ea una din cele mai frumoase, bine crescută fată şi de bună familie din Râmnicu Vâlcea, fiica lui Ghiţă Capeleanu.

în momentul când tatăl meu ne-a pornit la tata mare, eu aveam un an. Mă chema Caliopi, deşi numele meu de botez este Caterina (soţul meu a făcut un diminutiv din acest nume grecesc şi mi-a zis Pia, foarte frumos nume italienesc). Pe sora mea o chema Evghenia. Pe noi amândouă cu cele două doici, ne-a trimis la mama mare. Avea şi ea, după cum spusei doi copii de vârsta noastră: o fată Elisa şi un băiat Grigore şi ei cu două doici (patru doici odată în casă este îngrozitor!). Cu toate acestea, ne-a crescut cu mai mare afecţiune, cum creşte orice mamă mare pe copiii cei mici, pe nepoţi mai cu seamă când a pierdut o fiică iubită şi întâi născută.

            A trebuit să fac o lungă digresiune, ca să consacru aceste note scumpilor mei moşi, cari m'au crescut cu atâta afecţie, pe mine singură, fiindcă sora mea a murit la vârsta de nouă luni.

            Maica Maximila a trebuit să explice soţului meu toată această istorie ce se petrecuse în viaţa lui Luca Pleşoianu şi să-i spuie că acest iubit amic al ei a lăsat un testament admirabil, cu mulţime de legate, la diferite fete, rude fără. mijloace; la mai toate fetele de trei ani dela moşia lui din Mihăieşti, câte o vacă şi bani. Acestea au făcut o foarte mare impresie asupra soţului meu, care a luat informaţii de se găseşte testamentul, fiindcă vrea să-l publice ca unic şi cel d'intâi care se văzuse în ţară, făcut de un proprietar în favoarea ţăranilor.

            Venit la Râmnic mai târziu, ca să se ocupe de alegeri şi să facă propagandă electorală pentru divanul ad-hoc, a tras la un hotel îngrozitor. S'a dus să facă o vizită lui Costică Lahovary, a fost invitat la prânz şi seara s’a dus la o sindrofie (cum se zicea pe acel timp) la Costache Vlădescu, o rudă a noastră prin cuscrenie, unde eram babă-mea, mătuşa mea Evghenia şi eu. Eram mai multe domnişoare şi domni, între care Iorgu Lahovary. Jucam loto împrejurul unei mese. Nici nu mi s'a prezentat acel domn străin, grasseind foarte tare, lucru ce nu auzisem niciodată. Am întrebat pe Iorgu Lahovary cine era. El mi-a spus că era Ion Brătianu, Firfiric. Atunci eu l-am privit şi am zis: «Acesta este Ion Brătianu? ».

            Când m'am întors acasă la noi, m'a întrebat unchiul meu, Iancu Capeleanu, cine mai era la nenea Costache Vlădescu. I-am spus că era Ion Brătianu.

            A doua zi s'a dus foarte de dimineaţă să-l vază. Brătianu s'a plâns de hotelul în care locuia, cât era de puţin confortabil şi mai cu seamă de ceaiul ce i se servise, care mirosea a varză acră. A spus unchiului meu că venise să vază pe soră-sa, stariţă Ia Ostrov. Avea intenţia să meargă pe Olt până la Turnu Roşu, ca să cunoască şi partea pădurilor din ţară; vrea să viziteze Cetăţuia şi biserica lui Traian. Unchiul meu s'a oferit să-l conducă şi să viziteze împreună acele localităţi. Au plecat amândoi; l-a interesat foarte mult, mai cu seamă situaţia oraşului şi frumoasa vedere ce era peste tot, de la acea înălţime, Cetăţuia fiind pe un deal. Unchiul meu s'a întors acasă şi ne-a spus să trimitem o maşină de spirt, vin şi altele, pentru ceaiul lui Brătianu, la care ţinea aşa de mult şi de care se plânsese aşa de rău.

            Unchiul meu, foarte liberal, vedea tot timpul pe Brătianu. Acesta vine să facă vizită la el acasă, unde ne găsi pe noi. Am făcut cunoştinţa, a urmat să ne mai vedem. A făcut mai multe cunoştinţe prin unchiul meu, s'a pus in contact cu alegătorii din diferitele colegii. A părăsit oraşul ca să se ducă la Ostrov, la sora lui, Maximila, şi- a dat întâlnire cu unchiul meu ca să meargă împreună în călătoria lui până la Turnu Roşu. Au tras la Iosif Zaharia, vameş la acea fruntarie, care luase de soţie pe o mătuşe a mea, soră cu Iancu Capeleanu, Elisa. Aceasta i-a plăcut foarte mult; maniera ei afabilă de a-i primi şi de a-i ospăta, l-a câştigat. Brătianu s'a informat de fiecare dintre noi şi mai cu seamă despre orfana, fiica lui Luca  Pleşoianu, cel cu testamentul în favoarea ţăranilor. La întoarcerea unchiului (Brătianu rămăsese Ia Ostrov cu sora lui) a vorbit epitropilor mei: Ghiţă Golespu, om de bine şi nu cel mai deaproape (fiind numai văr cu tatăl meu) dar foarte prieten, aşa de prieten, că erau nedespărţiţi şi pus în testament ca epitrop al meu, în caz de moarte. Mai aveam ca epitrop şi pe unchiul meu, Nicu Vlădescu.

            Tatăl meu a încetat din viaţă la 1857, eu sunt născută la 1841. Când l-am pierdut aveam vârsta de 16 ani.

            Acestui unchiu i-a vorbit mai întâi Capeleanu, i-a spus că Brătianu a luat informaţii despre mine: ce caracter aveam, cum eram? I se părea că ar fi dispus să mă ceară de soţie. Unchiul meu Vlădescu era foarte reacţionar şi în contra tuturor revoluţionarilor, a spus, tare, a strigat: «Cum să îndrăsnească acel vagabond revoluţionar, care şi-a mâncat averea lui părintească cu revoluţiile, să ceară de soţie pe Caliopi a noastră? Asta nu se poate, nu voiu consimţi niciodată la un astfel de lucru».

            Mai aveam un unchiu, Tache Capeleanu, un om foarte cumsecade. Îl chemam noi, mătuşa mea, Evghenia şi eu, «moralistul», fiindcă de câte ori eram mai vesele şi mai sburdalnice, ne făcea lecţii severe de bună purtare şi de cuviinţă: dar de altă parte, era destul de camarad cu noi amândouă şi ne iubea foarte mult, mai cu seamă pe mine, copilul răsfăţat al tuturor din

acea familie iubită, în care nu am simţit nici un minut că nu am mamă şi tată; din potrivă, tot ce făcea Caliopi şi vrea, era bine. Tatăl meu, care mă iubea şi el foarte mult, venea în toate zilele să mă vază: Simţeam în căutătura lui, în privirea lui, că şi el avea tot aşa de mare afecţie pentru mine, poate şi mai mare, fiindcă nu vrusese să se mai însoare dela pierderea mamei mele, pentru care avea cea mai mare adoraţie. Negreşit îşi pusese toată marea lui afecţie în mine, dar cum eram aşa de răsfăţată de toţi ceilalţi, nu a vrut să-mi dea nas, cum se zice la noi şi era foarte rezervat. Nu vrea să simţ că am stare şi moşii. Moşii de mii şi sute de pogoane nu era atunci mare lucru şi ceruse să nu se facă nici-o diferenţă între mine şi mătuşa mea Evghenia, ci să fim îmbrăcate la fel.

            Cei mai aproape ai mei, erau toţi conservatori; tata, moşul meu şi toţi aliaţii familiei, afară de Capeleni fiii, foarte numeroşi şi crescuţi la Sfântul Sava din Bucureşti.

            Cele d'intăi cocarde şi steaguri tricolore la revoluţia dela 48 au ieşit dela noi din casă. Aveam atunci 7 ani. Aş fi vrut să am acele frumoase panglici pentru păpuşile mele, pe care le iubeam cu pasiune.

            Unul din unchi, Nae Capeleanu a răcit şi s'a îmbolnăvit, făcând parte din garda naţională. Era unul din cei d'intâi revoluţionari de atunci, pe când moşul meu Ghiţă Capeleanu a fugit cu toată familia la Sibiu şi cu mine, după ameninţarea lui Magheru şi Eliad, sosiţi după plecarea noastră. S'a sculat poporul întreg la sosirea lor.

            Cu toate că şi tatăl meu era conservator, el nu a părăsit Râmnicul; pe semne că moşul era mai militant în politică. Acel calificativ de vagabond cu care trata Nicu Vlădescu şi epitropul meu, pe cei ce făcuseră revoluţia dela 48, m'a indignat foarte mult, şi am priceput de cine era vorba, deşi nu ştiam care era cauza; moralistul Tache şi camarad al nostru, a venit indignat să-mi spue: «închipueşte-ţi ce a îndrăznit Brătianu să spună lui Nenea Iancu după întrebările ce i-a făcut şi cercetările despre tine, că ar dori să ceară mâna ta! Aşa a înţeles el. Ce îndrăsneală!».

            Avusesem multe partide crezute bune de ei toţi, dar spuneam tot timpul că nu vreau să mă mărit decât la vârsta de 20 de ani, după dorinţa tatălui meu. Când însă mi-a spus unchiul Tache despre îndrăsneala ce avea Brătianu, i-am spus curat, că pe el, dacă m'ar cere, nu-l refuz; nu găsesc că un astfel de om poate fi tratat de vagabond, pentru că şi-a cheltuit starea pentru ţară".

          Această fiică a Râmnicului este Pia Brătianu, soţia lui Ion Brătianu, întemeietoarea dinastiei, mama lui Ion Brătianu, a lui Vintilă Brătianu, a lui Dinu Brătianu.

 

Săraru, Dinu. Râmnicul meu.Ramnicu Vâlcea, Editura Almarom, 2002.