Râmnicul Vâlcea în timpul Primului Război Mondial

La începutul anului 1916, în localul Şcolii de Meserii din Râmnicu-Vâlcea, au fost organizate ateliere ale armatei, destinate servirii unităţilor concentrate la graniţă şi s-a iniţiat o acţiune de rechiziţionare a cantităţilor de sârmă ghimpată existente în judeţ, necesare pentru întărirea punctelor fortificate din munţi. În oraşul reşedinţă de judeţ, vestea despre intrarea României în război, a provocat stări de bucurie, dar şi de îngrijorare. Iată cum descrie atmosfera unul dintre combatanţi, profesorul şi avocatul râmnicean Nicu Angelescu: „Sosise în sfârşit clipa pe care o aşteptam de atâta amar de vreme. Nu mă puteam dumiri, însă, de ce nu e toată lumea mulţumită şi de ce a intrat, parcă dintr-o dată, spaima în sufletul fiecăruia (. . .) pretutindeni în jur, vedeam numai feţe îngrijorate”¹¹. Victorioase la început, trupele române au fost copleşite de cele, mult mai numeroase, ale inamicului, care va invada circa două treimi din ţară. În ziua de 12-25 noiembrie, Râmnicu-Vâlcea a fost ocupat de trupele invadatoare. În vederea „administrării” Vâlcii, în realitate – a stoarcerii de bogăţii a solului şi subsolului vâlcean, teritoriul judeţului a fost împărţit în două jumătăţi: partea de nord (cu sediul în reşedinţa de judeţ) era controlată de Comandatura de etapă 270 germană¹²,  care apoi a organizat o jefuire sistematică a zonei, de bogăţiile ei – vite, lactate, fructe proaspete (sau de pădure) şi mai ales uscate sau conservate ori transformate în marmeladă şi dulceţuri; plante tehnice şi medicinale, cherestea etc., pentru a fi trimise în Germania sau date spre folosinţă trupelor germane¹³. Desigur, populaţia oraşului s-a opus exploatării, prin diferite metode, una dintre acestea fiind trenarea îndeplinirii unor ordine; astfel, în 1918, Consiliul Comunal din Râmnicu-Vâlcea a tărăgănat cât a putut, sub diferite pretexte, construirea uscătoriei de fructe, salvând astfel mari cantităţi de fructe care ar fi luat drumul Germaniei¹⁴. La 27 martie/9 aprilie 1918, românii din Basarabia şi-au declarat dorinţa de unire cu ţara mamă aflată în plin război. Vestea i-a bucurat nespus pe râmniceni; aceştia au trimis o telegramă primului ministru al ţării, în care îşi exprimau bucuria şi adeziunea în legătură cu acest eveniment. În urma înfrângerii Austro-Ungariei, la la 18 noiembrie/ 1 Decembrie 1918 a avut loc la Alba Iulia, Marea Adunare Naţională, la care    s-a citit textul rezoluţiei de unire cu România „a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească”¹⁵. Grandioasele acţiuni desfăşurate la 9 octombrie 1919 în Râmnicu-Vâlcea şi în întreg  judeţul, Te-Deum-ul de la catedrala Episcopiei Râmnicului, manifestaţiile de pe străzile oraşului şi de la Statuia Independenţei – toate acestea dovedeau bucuria şi satisfacţia râmnicenilor pentru concretizarea acestui vis secular, la care îşi aduseseră şi ei o importantă contribuţie şi numeroase jertfe de sânge”¹⁶.^.

Note bibliografice

10. Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Horia Nestorescu-Bălceşti, 1916-1918 în Judeţul Vâlcea, Bălceşti pe Topolog, 1979 (în cont., 1916-1918 în Vâlcea), pag. 11.
11. Nicolae Angelescu, Memoriile unui om obscur, Râmnicu-Vâlcea, Editura Adrianso, 2005, pag. 112.
12. Sergiu Purece, Lupta maselor populare din judeţul Vâlcea împotriva ocupaţiei germano-austro-ungare (1916-1918, în „Studii vâlcene”, IV, Bălceşti pe Topolog, 1980, pag. 63.
13. Ibidem, pag. 63-64.
14. Ibidem, pag. 68.
15. Istoria României în date, coord. C-tin C. Giurescu, Bucureşti, 1972, pag. 311.
16. 1916-1918 în judeţul Vâlcea, pag. 26.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. II – Localităţile urbane; Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2012