„Râmnicul Vâlcii”

Râmnicul=Vâlcii este câte ceva din toate acestea, dar şi ceva mai mult : o desfăşurare de viată, cu tre­cutul şi perspectivele sale de viitor.

Ca vechime, puţine oraşe din Ţara Românească îi pot tine tovărăşie. Undeva, prin apropiere, se găsea Buridava, aşezare geto*dacă a tribului Buridavensilor, trib din care însuşi Buerebista, vestitu rege al Dacilor, îşi trăgea spiţa neamului. O colină din împrejurimi se cheamă ; Troian şi tradiţia locală crede că împăratul Traian se va fi oprit aci ca să supravegheze trecerea oştilor imperiale. Pe dealul Capela, vor fi stat sanctuarele coloniştilor romani, întrucât dela unii dintre aceştia a rămas pâna azi o nămetenie de piatră de o formă curioasă pe care localnicii o numesc Boul de piatră, ştearsă asemuire a unui animal sfânt. Tot pe aci trecea şi şoseaua romană ale cărei lezpezi de piatră Lancelot, un francez călător în anul 1860 prin aceste locuri, le putea urmări lângă Călimăneşti.

Râmnicul Vâlcii nu este Râmnicul Vâlcea, cum îl scâlciază persistent oficialitatea. Numele oraşului vine dela un Lupu, în slavoneşte Valeu, iar în ungureşte Farkaş, jude al ţinutului, pomenit în diploma regelui Bela al lV=lea către cavaleri Ioaniti, în secolul al XII-lea. Cuvântul Râmnic trădează fiinţa unui iaz — Râmnicul Vâlcii, adică a lui Vâlcu— loc de pescărie domnească mai târziu, după cum lasă să se înţeleagă şi numele satului din apropiere : Stolniceni, care e numele slujitorilor domneşti îngrijitori ai pescuitului.

Nu întâmplarea aşează un oraş. O anume funcţie îl creează ca un organ de viață socială şi=l păstrează atâta vreme, cât vitalitatea funcţiei care l=a creat se tine ea însăşi în putere. Un destin îl urmăreşte dealungul vremii şi=l împinge la mărire sau cădere.

Sat, la început, când Oltenia era o țară de sate, târg, mai apoi, Râmnicul=Vâlcii, ia naştere ceva mai departe de iazul care i=a dat numele, în pragul celei din urmă porţi pe care o deschide Oltul, venind dinspre munte, pe platforma dela Nord de apa Olăneştilor, ferită de revărsări. Ridicarea lui e în legătură cu privilegii acordate locuitorilor de către domn, statornicit prin 1330 în curtea de la Argeş. Privilegiile erau un schimb pentru veniturile pe care domnitorul le trăgea de aci din pescuit, din mori, vii şi vămi. Târgul câştigă însemnătate fiind şi la trecerea peste Olt, către curţile domneşti de la Argeş şi, mai târziu, din Târgovişte. Când Alexandru Basarab a mutat la Râmnic Episcopia din Severinul cucerit de Unguri şi năvălit de călugări catolici, Noul Severin devine centrul reli­gios al Olteniei. Antim, episcop şi, poate, mitropolit, ridică pe Valea numită a Episcopiei, o biserică pe locul unde se află şi azi.

Răscruce de drumuri umblate şi cetate de credință şi cultură, iată, statornieit pentru totdeauna, destinul oraşului.

Care va £i fost înfăţişarea de atunci a lui e greu de închipuit.Într’un hrisov din 1388 a lui Mircea cel Mare, e vorba de o moară la Râmnic făcută danie Coziei de Dan Voevod, de „o vie iar acolo“ închinată de jupânul Buda şi de „metohul în locul Hinăteştilor“ închinat de Tatul. Condicile Episcopiei ne dau indicații mai mult din secolii XVlI=lea şi XVlII-lea, dar fața oraşului din aceste vremuri nu se deosebea prea mult de ce va fi fost odinioară. E vorba mai întâi, de un câmp al Râmnicului, întins de sub dealul Troianului, până în Cetățuie. Cetățuia are o vechime legendară. ,,Din acest loc tare“, un Olea Vodă ducea război cu Basarab de peste Olt, de pe ,,Malul Alb“. Un tunel unea Cetățuia cu mănăstirea din față a Fedeleşoiului, ceeace trădează un sistem de apărare al Oltului, sprijinit pe cele două mănăstiri.

Câmpul Râmnicului se împărţea în câmpul de sus, la N. V. şi cel de jos, la S. E. Buprindea locuri de arătură şi delnițe domneşti. începând de sub zidurile Primăriei actuale, erau mlaştine sau islazuri de vite. Dealungul apei Olăneştilor se aflau mori sau vaduri de mori. Între iazul morilor de azi şi râul Olăneşti, era albia largă a râului, plină de prundiş şi răchiți. Oraşul era adunat în jurul Bisericilor Buna Vestire şi Cuvioasa Paraschiva, ctitorie a lui Pătraşcu cel Bun. Casele erau de piatră, cu pivniţe de piatră, învelite cu şită şi înzestrate cu priovoare cu stâlpi. Cele boiereşti, aşezate în curţi mari, ca de pildă, casele „popistăşoaicelor“, aveau stâlpi subţiri, dăltuiţi şi uşori, cu podoabă de lemn săpat în chip de frânghie aşa cum se vede şi astăzi casa zisă a lui Anton Pann, păstrată ca monument istoric. Casele nu se înşirau la rând, întrucât, în documente se pomeneşte şi de multe sălişti. Se cu= noaşte, însă, un drum de jos, cel vechiu, care ducea dela Drăgăşani la Cozia, şi altul, către Olt, pe care goneau căruțele poştei. Un ceauş aştepta la podul Oltului şi schimba caii. Ceairul poştei mai putea fi văzut până către sfârşitul veacului trecut. Locuitorii erau boieri, unii aşezaţi aci, ca un Costea sin Gheormei Pitarul, Voico Postelnicul, Anița Clucereasa Bucşenescu, Nicu, căpitanul ot Râmnic; alții trăind la moşiile lor, dar ca proprietăţi şi în Râmnic, ca Chisar postelnic ot Sărăcineşti, sau Paraschiv ot Mihăileşti. Alături de aceştia veneau la rând: cinul preoţesc şi meşteşugarii: Stanciul Tabacul, Radu Cojocarul, Ignat Curărariul. În sfârşit, lume amestecată, unii slujitori domneşti, alţii prin curţile boierilor şi la Episcopie ; câţiva proprietari de vii pe dealul Râmnicului, de la care se cerea vinăriciu, cei mai mulţi, plugari pe câmpul Râmnicului.

Streinii trebue să se fi amestecat cu populaţia foarte de vreme. In 1666, se întemeiază Bărăția, înaintea celei din Bucureşti, pentru familiile de Saşi, statorniciţi aci. Subt Brâncoveanu, un număr de Bul= gari, fugiţi de frica Turcilor, se stabiliră în Râmnic şi fură convertiţi la catolicism. În timpul ocupaţiei austriace, se întemeiază o mănăstire a franciscanilor. Aceştia au clădit pe dealul Râmnicului o capelă, de unde numele de azi al dealului. Ţiganii, care=şi aveau biserica la Sf. Dumitru, lângă prefectură, erau robi boiereşti sau ai Episcopiei. Ai Episcopiei erau aşezaţi în Țigănia de azi şi lucrau la Ocne, de unde Episcopia ridica mii de bolovani, sau aveau scaune de măcelărie la poarta Episcopiei, unde era şi piaţa. De atunci măcelarii au rămas până azi ţigani.

Departe de larma târgului, pe o vale trasă adânc înlăuntrul dealului Capelei, Episcopia îşi trăia viața de chinovie, între ziduri înalte de piatră, cu porţi mari, zăvorîte noaptea, sub turnul Clopotniţei. Chilii numeroase adăposteau călugări, arhimandriţi, oameni pripăşiţi de milă şi țigănime roabă, muncind în grădinile şi pometurile de pe dealul din fund. Aci a întârziat, poate, în secolul al XV=lea, Macarie tipograful, venind dela Bistriţa cu sacul lui cu buchi, ca să treacă, apoi, spre Dealu, la Târgovişte. Călugării logofeţii scriau în slavoneşte, dar mai mult în româneşte, zapise ţărăneşti sau danii domneşti, cum ştim că făcea Eftimie, egumenul dela Bistriţa, sau călugă= raşul Gavrilă, logofătul dela Cozia, căruia Teofana, mama lui Mihai Viteazul i=a dictat voinţele sale din urmă. Călugări caligrafi migăleau pe manuscrise, cu condeie măiestre, frontispicii, iniţiale ornate, miniaturi, cum o făcea, din porunca episcopului Teofil, pe vremea lui Matei Basarab, Mardarie dela Bistriţa. Mioxalie va fi venit dela Bistriţa cu cronograful său, ca să se înfăţişeze aceluiaşi Teofil, cu lucrul isprăvit.

În zorii veacului al XVIII=lea, descinde ca episcop firea fără astâmpăr a lui Antim Ivireanul, aducând teascuri pentru o nouă tipografie. Chiliile se umplură de tipografi şi arhitipografi, de scriitori de condici, de dascăli de slovenie şi rumânie, tălmăcitori şi chiar scriitori. Timp de trei ani, vlădică nu se odihni, purtând grija teascurilor, zugrăvind paraclisul de lângă Episcopie şi, mai ales, alergând la Cozia, la Govora, pretutindeni unde Brâncoveanu refăcea biserici risipite sau la Hurezi unde se ridica dela pămănt minunea de artă de care se miră şi azi neamurile.

Dela Antim luă naştere o şcoală religioasă şi, vreme de 82 de ani, ieşiră din teascurile Episcopiei, din Râmnic, în cea mai frumoasă slovă munteană, tipărituri de tot felul: cărţi de slujbă, cărţi de dogmă, cărţi de exegeză şi de sfătuire morală“, într’o românească din ce în ce mai bogată, mai limpede, mai sigură. Toti vlădicii: un Damaschin un Inochentie, Climent din Pietrari, Grigorie Socoteanul, Partenie, prea învăţatul Chesarie, aşa de preţuit de istoricul german Sulzer, Filaret şi Galaction, refac, când şi când, teascurile, dau de lucru tălmăcitorilor, traduc ei înşişi şi n’au linişte până ce nu duc la bun capăt lucrul început. Apare în româneşte, marea operă a Mineelor, cu prefeţe scrise de episcopi care pomenesc de originea noastră romană. Un popa Mihai sau Athanasie Popovici tipograful „fac din noapte zi“, cum zice îndreptătorul Floarei Cuvintelor, călugărul Lavrinte dela Hurezi, în slujba vlădicilor lor. Câte un mirean ca Petre Dobra, ardelean, vămeş în Râmnic, care traduce Pravila în latineşte, se adaugă osârdiei clericilor. N’a rămas biserică sau mănăstire în Oltenia care să nu=şi aibă cărţile de slujbă tipărite în Râmnic. Unele din ele s’ au răspândit şi se găsesc şi astăzi în bisericile celor mai depărtate sate de peste Carpați.

Câteodată, porţile grele ale Episcopiei se deschideau ca să dea drumul, în sunet de clopote, vlădicilor, chemaţi să urce, la curţile domneşti, treptele scaunului de mitropolit.

În oraşul care fremăta în viața lui lumească, se năpusteau câteodată, în svon mare, oşti cu gând de pierzare, ca ale lui Mihnea cel Rău, trecând să bată cu tunurile zidurile mănăstirii Bistrița sau ale Bu- zeştilor care veneau dela Stăneşti să întâmpine pe Domnul lor Mihai Viteazul, în drum spre Sibiu, sau ale lui Neagoe Vornicul şi Drăgan Postelnicul, gonind după Radu dela Afumaţi şi coconul lui ca să=i ucidă chiar între pereţii bisericii dela Cetățuie. De două ori, alaiuri jalnice purtară, în pas tărăgănat, lacra lui Mircea la Cozia şi a lui Matei Basarab la Arnota. Nu rar, poposeau carele boerilor plecaţi în bejenie de frica Turcilor sau de urgia domnitorilor, sau fugeau ca gândul, numai călări pe cai, de zorul ce=i gonea din urmă Armatele împopoțonate nemţeşti ale împăratului, din Viena îl străbătură, în timpul ocupaţiei, zeci de ani, sub porunca baronilor lor trufaşi. La începutul veacului al XIX=lea, îl prădau volintirii lui Mavrogheni, închis cu oastea lui la Cozia, sau dau Turcii lui Pasvantoglu, îefuind, tăind, sau robind pe cine nu se putea adăposti aiurea.

După ce se arătă o vreme Tudor din Vladimiri cu pandurii lui, zorile unei alte vieți încep a se desluşi şi aci. Cultura franceză răspândindu=se, boerii şi cucoanele îşi aruncară giubele, işlicul şi caţaveicile, pentru a se europeniza, părăsind şi vechile obiceiuri. Noui nume de boeri, cu altă sonoritate, se fac cunoscute : un Ion Lahovari, în proces cu serdăreasa Aman din Craiova, Budişteanu, Bojoreanu ; mai târziu : Golescu, Olănescu, Iancovescu. Pleşoianu, părintele Piei Brătianu; şi mai târziu : Slăvitescu, Leculescu, Otetelişanu, Oromolu. În 1832, se întemeiază cea dintâi şcoală începătoare, tronul profesoral fiind ocupat de un Serghiade ; îi urmează un pensionat de copile. În 1837, Radu Teampe începe cursurile seminarului. În 1854 se pune telegraf, spre spaima sfântului episcop Calinic care se ferea de depeşile duse pe sârmă de Ucigă=l toaca. Se deschid cafenele şi cluburi, unde se dau baluri săptămânale. După focul cel mare din 1847, care nimiceşte cu o mare parte din oraş, seminarul şi Episcopia, reclădite apoi de Calinic, oraşul se modernizează. Uliţa mare (Str. Traian) fu podită cu piatră de râu şi luminată cu felinare cu lumânări măi întâi, cu petrol, mai apoi… Lancelot care=l vede în 1860 îl descrie astfel : „În mijlocul colibelor de lemn, obişnuite oraşelor valahe, observai un bun număr de clădiri moderne, unele curate, bine construite, altele, cea mai mare parte, de o arhitectură europeană plină de falsă podoabă şi prea pompoase pentru mediul în care se ridică“. Unele din aceste case, moderne atunci, trebue să fie cele boereşti care se văd şi astăzi : ale lui Dissescu, foste ale lui Zissu Dumitrescu, la care, în 1867, a fost găzduit Vodă Carol I, înconjurate de un parc cu alee graţioase, ale lui Oromolu, ale Leculeştilor, etc., unele, părăsite, altele, transformate de nouii lor stăpânitori.

Către sfârşitul veacului trecut, o colonie de Ardeleni vrednici şi pricepuţi, coboriti din Săliştea Sibiului, a întemeiat, pe urmele unor timide începuturi autohtone, o industrie de tăbăcărie şi cherestea înfloritoare. Simienii, Hanciu, Lupaş s’ au ridicat, prin aceasta, la averi şi situaţii sociale importante. .

Vremurile trec, oamenii se schimbă, dar duhul stăpânitor al locului supune voinţa oamenilor şi, alţii fiind, se pomenesc făcând aceleaşi gesturi, cu alte vorbe, rostesc aceleaşi năzuinţe, cu alte inimi, bat în acelaşi ritm. Acelaşi fir de viață leagă pe cei din trecut cu cei de astăzi. Râmnicenii de acum nu=şi dau bine seama că trăind în acelaşi orizont, sub mereu aceleaşi stele, într’un decor de dealuri verzi, luminat de acelaşi soare blând, sufletele lor svâcnesc de aceleaşi elanuri ca şi ale celor din trecut. Cetate de cultură prin tihna locului, armonia peisagiului şi osârdia înaintaşilor, Râmnicul Vâlcii stă sub semnul unui neastâmpăr cultural, care e o moştenire a trecutului. Societăţi literare, revistele locale, ciclurile de conferințe. reprezentaţiile teatrale, cărţile bune, sunt bucuriile cele mai căutate. În fruntea iniţiativelor, sunt totdeauna profesorii liceului, la care se adaogă unii avocaţi şi preoţi: Clădirea de piatră a liceului „Al. Lahovari“, croită în stilul Coziei, cu bibliotecă, pinacotecă şi sala sa de festivităţi e vatra veşnic aprinsă a focului sacru al culturii. În Râmnic, acum câţiva ani în urmă, Costache Mateescu, răscolea arhivele, pentru            a da episcopiei o monografie şi judeţului un istoric, Eliodor Constantinescu, traducea, în întregime, comediile lui Plaut, Ion Nisipeanu şi Teodor Geantă porneau un lung şir de scrieri pedagogice, părintele Petre Partenie prindea, în grai înflorit oltenesc, chipuri şi întâmplări din viata ţinutului, avocatul Lazăr Popescu scria piese de teatru, magistratul llie Lungulescu, premiatul Fundațiilor Regale, se ridica la abstracțiunile unei filosofii a dreptului ; pe urmele lui Tătărăscu, care a zugrăvit Episcopia, pictorii Iliescu şi Emil Ştefănescu coboară azi, pe pânze, farmecul peisajelor și tipurile caracteristice, Mişu Puţurianu dă concerte cu o orchestră de amatori, artistul Popian înjghebează din te miri ce, reprezentaţii teatrale izbutite. Linia caligrafilor o continuă, cu instinct de artă, Ilie lonescu, secretarul lceului, iar priceputul librar Pascu Anastasiu, sprijină toate mişcările de cultură şi răspândeşte şi cu sfatul cartea cea bună. Un neastâmpăr cultural, cum se vede, care=şi caută o albie mai con­sistentă !

Dacă nu ne=ar stăpâni mania centralizatoare, care l=a văduvit azi de Episcopia tradiţională, Râmnicul Vâlcii ar fi devenit de mult un Strassburg, sau un Heidelberg, sau un Salzburg al României.

Oraşul nu şi-a crescut prea mult proporţiile. In

locul mlaştinilor, islazurilor şi delnițelor din câmpul Râmnicului, se înaltă azi, vile cochete cu pridvoare cu stâlpi de piatră sau lemn dăltuit, încărcate de flori. Din dreptul monumentului Independentei, prispa pe care se afla aşezat temeiul oraşului se lăţeşte în chip de terasă unde e centrul oraşului, loc de plimbare sau de odihnă, sub castanii uriaşi din fata Bărățini. Peste drum, în casa boerească a Lahovăreştilor, e Primăria, a cărei curte, prefăcută în grădină publică, e priponită, deasupra caselor din vale, cu ziduri groase de cetate, peste care vița sălbatecă revarsă cascade de verdeaţă.

Zăvoiul, transformat în parc romantic de Vodă Ştirbei, care îşi are aci bustul sculptat de mâna de artist a lui Costache Mihăilescu, cheamă pe visători sub aleele umbroase sau dinaintea lacului cu mari sălcii pletoase, pe sub care lunecă lebede graţioase ca în vis. Din fundul zăvoiului, dela Ştrandul modern, clădit prin silinţa vrednicului primar actual Tică Ştefănescu, răsbate larma sănătăţii biruitoare a tine­retului în vacantă.

Văzut dela ferestrele trenului, sau de peste Olt, de pe dealuri dimpotrivă al Fedeleşoiului, Râmnicul Vâlcii pare răsturnat, cu casele sale albe, într’un lac de verdeaţă. Turle de biserici se înaltă ca nişte co­loane într’un decor de veselă grădină. O lumină vie, limpezeşte culorile accentuiazâ conturele şi dă naturii şi clădirilor înfăţişarea unui tablou proaspăt, ieşit din mâna unui pictor îndrăgostit de lumină. Seara, bei, ca apa de izvor, aerul răcoros care curge din munţii din zare, învăluiţi în pâclele albastre ale depărtării. Noaptea, pe străzile pustii, când te strecori pe sub străşinile bisericilor, un pas, o şoaptă te fac să tresari, parcă ar fi gata să te izbeşti de umbrele voevozilor coborîte de pe pereţii ctitoriilor lor.

Râmnicul Vâllcii, azi cuib de frumuseţe, de amintiri şi de odihnă, aşteaptă zilele mai bune, sau un rând de oameni înţelegători care să=l ridice iarăşi în faima de altă dată de cetate de credinţă şi de cultură.

Sursa: Drăgoiescu, Petre –  Râmnicul Vâlcii, Craiova, Editura Ramuri, 1944, p. 1-16.