RĂȘINARI – locul nașterii și al morții lui Decebal?!

 

Invidia, însă, și slava deșartă adastă în noi, precum veninul în șarpele biblic!

De-aceea am găsit de cuviință să mă aplec mai ,, cu îngăduință” asupra celor două mari războaie dintre daci și romani!

Voi încerca, de acum, să le prezint în desfășurarea lor firească, dar voi aduce și noi argumente, care să pună mai bine-n lumină pe cei doi mari ,,protagoniști” : Decebal și Traian.

Așadar, să-ncepem cu primul război dacic ( 101-102 d. Hr.)!

În 25 martie 101 d. Hr. , Împ. Traian a pornit spre Dacia. A traversat Adriatica, Peninsula Balcanică și a trecut, apoi, pe pod de vase, Dunărea, la Drobeta – Tr. Severin.

Acolo, o coloană a legiunilor romane a urmat traseul: Orșova- Mehadia – Caransebeș – Ezeriș – Zăvoi – Tapae (unde a făcut joncțiunea cu o altă coloană venită pe Valea Mureșului) iar o altă coloană ( Legiunea a XIIa Fulminata, condusă chiar de Împ. Traian, dar și alte două legiuni, conduse de generalii Lusius Quietus și Manius Liberius Maximus) au urmat acelașii traseu urmat de gen. Fuscus, în 87 d. Hr., și anume: Tr. Severin – Strehaia – Drăgășani (Rusidava) – Rm. Vâlcea (Troianu!) – Kogaion (Cozia) – ,, pasul Câinenilor”, unde erau ,, Porțile de Fier ale Transilvaniei”.

Așadar, Traian se îndrepta grăbit spre Tapae, de unde cele trei coloane urmau să pornească apoi asediul Sarmizegetusei dacice.

La Tapae era, desigur, avanpostul lui Decebal,  ,, tabăra de război a barbarilor” , cum o numea istoricul grec Cassius Dio, care era formată din ,, aliații” lui Decebal (quazi, anareți, cordisci, iazigi, marcomani) dar și din buri, aflați, probabil, cu toții, sub comanda generalilor daci.

---

După ce Împ. Traian i-a lăsat pe generalii săi ( Lusius și Maximus) în ,, pasul Câinenilor”, să  străpungă ,,Porțile de Fier ale Transilvaniei”, el a pornit cu Legiunea sa, a XIIa, Fulminata, spre Tapae, pe Valea Lotrului, în sus – Obârșia Lotrului – ,,pasul Vulcan” și, mai departe, Tapae.

Odată ajuns la Tapae, Traian a primit ,, o ciupercă uriașă, pe care se afla scris cu litere latine că ceilalți ,,aliați” (,, barbarii”, adică! n.n.) și burii (cei din Nordul Olteniei, cu capitala la Buridava – semn clar că Oltenia, era deja romanizată, prin coloniile veneto-ilire, încă din sec.I î. Hr. , dar că burii, de frică, trecuseră, iată, sub Decebal, care domnea în Transilvania, dincolo de munți, în interiorul arcului carpatic; în Oltenia stăpâneau, însă, urmașii lui Cotyso  sau Coson – vezi Cosota/ Ocnița – Ocnele Mari; vezi kosonii, banii de aur, bătuți de Coson!

Cotyso (fiu de rege) era căsătorit cu o nepoată ori strănepoată a Antoninilor, poate chiar a Împ. Marcus Antonius.

De fapt, regele Cotyso – care era și poet – primul poet al dacilor – era prieten cu marele poet Ovidiu, cel exilat pe țărmii Pontului Euxin, la Tomis. Se știe, însă, că regele Cotyso fusese ostatic la Roma, trimis de tatăl său, care era (se subînțelege) ,,aliat” al Poporului Roman. Așadar, acest Cotyso (în vremea lui Decebal) domnea în Oltenia și în Muntenia, de sub munți, până la Dunăre!) îl sfătuiesc pe Traian să facă cale întoarsă și să înceapă tratativele de pace. Traian, însă, îi atacă, bătălie în care avu prilejul să vadă un număr mare de răniți printre oamenii săi și ucise mulți dușmani.”

(Cassius Dio, Istoria Romană, Cartea LXVIII, p. 302)

Același istoric grec, Dio Cassius, ne spune despre generalul Lusius Quietus că ,,ataca de partea cealaltă”. De aici deducem că acest general, ataca în ,,pasul Câinenilor” (com. Racovița de azi, jud. Vâlcea). Ni se confirmă, astfel, că Împ. Traian ataca pe două fronturi: la Tapae și la ,,pasul Câinenilor”, pe Valea Oltului.

Împ. Traian luase foarte bine hotărârea de a ataca el însuși la Tapae, unde aflase că, printre ,,aliații” lui Decebal, se aflau și neamuri germanice, cărora le cunoștea foarte bine vitejia, deoarece, înainte de a fi numit împărat de către Împ. Nerva, Traian luptase în Germania.

Tocmai de aceea își dăduse perfect seama că acolo, la Tapae, urma să fie o bătălie foarte grea, lucru ce s-a și adeverit. De altminteri, după bătălia de la Tapae ,,în cinstea soldaților căzuți pe câmpul de bătălie, (Traian, n.n.) ridică un altar și porunci să li se aducă în fiecare an jertfele cuvenite morților” (Cartea LXVIII, p. 302-303) Lucius Quietus, aflat în ,,pasul Câinenilor” (împreună cu gen. Maximus) ,,ucise( și el,n.n.) un mare număr de daci și luă mulți prizonieri” (Cartea LXVIII, p. 302-303) Decebal, văzând că era posibil să fie încercuit și mai tare și că risca să fie capturat, s-a gândit să capituleze, ,,trimițând atunci o solie alcătuită din cei mai de frunte pileați ai lor și rugându-l prin mijlocirea acestora pe împărat să fie ascultat, se arăta gata să accepte până la ultima condiție care i se impunea.”

(Cassius Dio, Istoria Romană, Cartea LXVIII, p.303)

Decebal luase această decizie și din considerente familiale, deoarece gen. Manius Liberius Maximus, guvernatorul Moesiei Inferior, între anii 101- 103 d. Hr.( care-l însoțise în luptă pe gen.Lusius Quietus, în ,,pasul Câinenilor”) a capturat-o, în Munții Coziei (unde, cred, era Templul marelui preot al dacilor), pe sora lui Decebal, pe care, mai apoi, Împ. Traian a exilat-o într-o insulă.

Observație: După cucerirea Daciei (aug. 106, d. Hr.) generalii Lusius și Maximus l-au însoțit pe Împ. Traian în campania din Asia.

Gen. Maximus a murit în luptă în apropiere de Babilon, iar Lucius a obținut strălucite victorii, în Asia, și chiar împotriva iudeilor (care-i masacraseră pe romani într-o bătălie!), pe care, mai apoi, i-a subjugat! Gen. Manius Liberius Maximus nu trebuie confundat cu decurionul Tiberius Claudius Maximus, cel care avea să-l captureze pe Decebal, tăindu-i capul și mâna dreaptă.

Acest decurion, a fost înmormântat în nordul Greciei, la Grammeni, lângă antica cetate Philippi, și se pare că era aromân ( macedonean, de unde se vede că, într-adevăr, cei mai aprigi dușmani sunt cei din neamul tău!) Stela sa funerară se află, azi, la Muzeul din Cavala (Grecia), iar pe ea scrie că el, decurionul Maximus, este cel care l-a capturat pe Decebal la Ranisstorum.

(Vezi p. 672 din ,,Istoria Romană a lui Cassius Dio!)

Decebal, văzând atâtea legiuni (ale lui Traian, ale guvernatorului Moesiei Inferior, ale gen. Maur Lusius Quietus și altele), dar și că sora sa fusese capturată de gen. Maximus, guvernatorul Moesiei Inferior, a trimis la Împ. Traian o a treia solie, semn sigur că era extrem de îngrijorat pentru soarta Poporului Dac!

De data asta, însă, n-a mai trimis la Romani reprezentanți ai comaților, ci fruntași dintre pileați (fruntași daci-tarabostes-, sfetnici ai lui Decebal; poate chiar pe Vezina, mâna sa dreaptă și desigur, mare preot!)

,,Așadar, după ce-si aruncară armele și se prosternară cu fețele la pământ, îl implorară pe Traian să binevoiască, mai presus de orice, să-l primească de îndată la o întrevedere pe Decebal, ca unul care se arată gata să îndeplinească tot ce i se va cere; iar de nu, să trimită cel puțin pe cineva împuternicit să ducă tratative.”

(Cassius Dio, Istoria Romană, Cartea LXVIII, p. 303)

Împ. Traian i-a trimis pe Sura și pe prefectul pretoriului Claudius Livianus, dar Decebal n-a venit la întrevedere!

Probabil de teama de a nu fi capturat, după cum făcuse el cu gen. Fuscus (în 87 d. Hr.) și avea să mai facă, ceva mai târziu, cu gen, Longinus (posibil, nepotul centurionului roman Longinus, cel care l-a străpuns, cu sulița, pe Iisus Hristos, în coasta dreaptă!)

Văzând că Decebal nu-și respecta cuvântul și fiind, deja, convins de vitejia generalilor săi, Lucius și Maximus, a pornit și mai decis atacul din ,,pasul Câinenilor”, acolo unde, gen. Fuscus fusese obligat să se sinucidă cu propriu-i pumnal, din ordinul aceluiași om, Decebal, care, iată, n-avea curajul să-l întâlnească pe Împărat!

Așadar, însuși Împ. Traian a reînceput asaltul ,,Porților de Fier  ale Transilvaniei”:

,,Traian cuceri fortificațiile, unde găsi armele, mașinile de război, prizonierii (cei din Legio V Alaudae; deci, nu pierise întreaga legiune ! n.n.) și steagul capturat de daci de la Fuscus.

Din această pricină, dar mai ales pentru că Maximus (guvernatorul Moesiei, care nu-l putea ierta pe Decebal pentru tăierea capului predecesorului său, guvernatorul Oppius Sabinus, și pentru masacrarea garnizoanei romane, în anul 86 d. Hr., n.n.) în aceeași vreme o prinse pe sora lui (a lui Decebal, n.n.) și cucerise o puternică fortăreață (poate cea pe locul căreia se află, azi, castrul roman Arrutela, fiind foarte bine așezată din punct de vedere strategic, n.n.), Decebal se arătă dispus să accepte toate condițiile care i s-ar fi impus, nu fiindcă ar fi avut de gând să le respecte, ci numai pentru a putea răsufla, câștigând timp.”

(Cassius Dio, Istoria Romană, Cartea LXVIII, p. 303)

Așadar, Decebal acceptă toate condițiile impuse de Împ. Traian!

Decebal ,, merse să se întâlnească cu Traian și, căzând la pământ, i se închină, aruncându-și armele. În legătură cu aceste evenimente, Traian trimise o solie la Senat, pentru ca acesta să confirme tratatul de pace încheiat cu Decebal.

După ce a luat aceste măsuri și a lăsat o legiune (Legiunea a XII-a Fulminata, n.n.) la Sarmizegetusa (romană, n.n.), după ce presără garnizoane în tot ținutul, se întoarse în Italia.”

(Cassius Dio, Istoria Romană, Cartea LXVIII, p.304)

În tratatul de pace nu se stipula că Decebal trebuia să plătească tribut Romei, iar de aici se subînțelege, desigur, că Decebal era considerat, de acum, ,,aliat” al Poporului Roman.

Observație: Cassius Dio menționează pentru prima și unica oară numele de Sarmizegetusa.

Schindler susține, însă, în mod eronat, că ,,basileionul” menționat aici de Dio nu poate fi decât reședința regală din Munții Orăștiei(?!)

Schindler, evident, n-are dreptate!

Împăratul Traian nu cucerise încă Sarmizegetusa dacică (al cărei nume, probabil, provenea din Sarmis, acesta fiind zeul dacilor, Zamolxis – Sarmoxis  – Sarmis; V. Pârvan spune, clar, în ,,Getica” sa că Zamolxis venise în Dacia prin sec. VI, î. Hr., odată cu agatârșii, care se așezaseră pe cursul de mijloc al Mureșului; așadar, aproape de Sarmizegetusa!) ci mai degrabă la Sarmizegetusa  romană (Ulpia Traiana Alutiana – Oltenia de azi), capitala geto-dacă a lui Ulpius Traianus, care, deja, era colonizată de coloniștii veneto-iliri!

,,Acesta este locul pe care Ptolemaios (90-168 d.Hr. ;astronom, matematician și geograf grec, n.n.) în ,,Geografia” III, 8 îl denumește Sarmizegetusa – Basileion (adică, în greacă ,,reședința regală”; a lui Traian, desigur! n.n.), iar în VIII, II,4 spune simplu: Basileion. În consecință, Schindler emite ipoteza că Basileionul (denumit de Strabo VII,3,5 Kogaion), ,,cucerit cu mare greutate de Traian” (Cassius Dio, LXVIII,8) nu s-ar fi numit înainte de cucerire romană Sarmizegetusa.

Ipoteza se sprijină pe faptul că, în ,,Istoria Romană”, LXVIII, 8 (Xiphilinus 231, 13-16) Dio nu precizează că Traian ajunsese în preajma Sarmizegetusei (dacice, n.n.), ci a ,,reședinței regale.”

Deci, aici, în Munții Coziei, era ,, reședința regală”, spirituală, a lui Decebal!

În acești munți, ai Kogaion-ului –  Coziei, se afla, însă, Templul sacru al dacilor, al lui Deceneu, care fusese mare preot și vicerege în vremea lui Burebista.

Bazileionul, Kogaionul era, așadar, capitala spirituală, iar cealaltă Sarmizegetusa, cea dacică, era capitala politică, economică și militară!

,,Suntem în anul 102, la sfârșitul primului război dacic.

La plecarea din Dacia, argumentează Schindler, după întrevederea cu Decebal, Traian lasă, totuși, o legiune (Leg. a XII-a Fulminata, n.n.) la Sarmizegetusa (LXVIII,9), adică în așezarea devenită ulterior capitala Daciei Romane (Ulpia Traiana), pentru apărarea așa numitelor Porți de Fier ale Transilvaniei.”

$1(A.                       Piatkowski, în Istoria Romană, p. 652, al.36)

Observație: De aici rezultă următoarele:

$11)    Racovița de azi (jud. Vâlcea) e vechea capitală Sarmizegetusa Ulpia Traiana Alutiana.

În masivul Cozia (Kogaion) era reședința spirituală a Poporului Dac!

$12)    Împ. Traian îl recunoaște pe Decebal drept rege al Daciei Transilvane, întinzându-se până aici, în nordul Olteniei, ci nu mai jos, spre Dunăre, după cum, ceva mai târziu, Decebal avea să-i ceară lui Traian, să-i dea ieșire la Istru!

$13)    Împ. Traian nu mai avea în intenție să cucerească Dacia de dincolo de munți ( Transilvania de azi), ci se mulțumea să-l aibă pe Decebal ,,aliat”, fără să-i mai plătească stipendii, ca-n vremea lui Vespassian, spre a nu mai invada Moesia.

$14)    Așadar, Împ. Traian stabilise foarte clar că Oltenia aparținea Imperiului Roman!

$15)    Împ. Traian părea mulțumit că-l ,,domolise” pe Decebal, prin încheierea acelui tratat de pace, pentru care el a fost supranumit, de Senat, Dacicus.

,,Diversiunea” lui Decebal

Dacă despre Decebal, urmașul la tron al lui Duras Diurpaneus (Decebal nu era fiul acestuia! ), Cassius Dio spusese că era ,,om de mare pricepere în treburile războiului, cu mare iscusință și în executarea operațiilor de luptă” , știind ,, să întindă o cursă și în a câștiga victoria în luptă, iscusit, când era cazul să profite din plin de victorie sau când era în folosul lui să părăsească bătălia, dacă se simțea în inferioritate” , trebuie să recunoaștem că avea mare dreptate.

La aceste calități, însă, ar trebui să mai adăugăm faptul că era, în primul rând, și un foarte bun psiholog ( știind să citească firea oamenilor), dar și un adevărat geniu militar!

Și nu e nicio exagerare în această afirmație!…

Când am spus ,,foarte bun psiholog”, mă refer la faptul că el intuise foarte bine că Împ. Domițian era un om slab, înclinat nu spre arta războiului, ci mai mult spre poezie; că era plin de sine, dar foarte fricos…

Tocmai de aceea, văzând că nu-i mai dădea ,,stipendiile” din vremea lui Vespassian ( cel ce-a dărâmat Ierusalimul și l-a arat cu plugul!), spre a-i ține în frâu pe guazi, iazigi, cordisci, marcomani, anarți și sarmați, spre a nu mai invada Moesia Superior (în special), la sfârșitul lui ianuarie 86 d. Hr. , împreună cu acești ,, aliați” a trecut pe podul de gheață al Dunării, a devastat Moesia, l-a ucis pe guvernatorul Moesiei, Oppius Sabinus, tăindu-i capul și aducându-l la Sarmizegetusa, unde i l-a atârnat pe poarta cetăț

Astfel, Împ. Domițian i-a dat lui Decebal mulți meșteri pricepuți în fel de fel de construcții, dar, cum nu i-a dat și ,,stipendiile”, Decebal, s-a văzut, în plus, în fața unei declarații de război!

Decebal, precaut, a cerut pace! Domițian n-a acceptat, și-atunci Decebal i-a spus, în batjocură, că va veni vremea în care el, Decebal, va cere (ca tribut, evident) ,,câte doi oboli (bănuți, n.n.) pentru fiecare cetățean roman.”

         Într-adevăr, ofensa era greu de iertat!

         Mândria, dar mai ales batjocura lui Decebal la adresa POPORULUI ROMAN avea să-l coste foarte scump!

         De la această batjocură s-a declanșat ura Romanilor împotriva Dacilor, luând forma celor două războaie dacice.

         Astfel, în anul următor (87 d. Hr.) , când gen. Fuscus, comandatul gărzilor pretoriene și al Legio V Alandae ( Legiunea Ciocârliilor, fiindcă purtau la coif o pană de ciocârlie, n.n.), venind în Dacia, să răzbune nu doar moartea guvernatorului Moesiei, Oppius Sabinus, ci și jignirea Împ. Domițian ( implicit, a întregului POPOR ROMAN), Decebal i-a întins o cursă, în care gen Fuscus a căzut , fiind capturat cu-ntreaga sa legiune, cu armele și cu mașinile de război, cu insignele și steagul Legiunii , încât gen. Fuscus s-a sinucis cu propriu-i pumnal.

         În anul 1973, mormântul său, foarte sărac, a fost descoperit la Pretorium (Racovița de azi) adică în vechea Sarmizegetusa romană ULPIA TRAIANA ALUTIANA – capitala Olteniei.

         În mormântul lui Cornelius Fuscus nu s-au găsit decât câțiva dinari de argint, pumnalul, o lespede de piatră, inscripționată PHUSCUS, câteva cărămizi și câteva cuie!

         Insistăm în a susține că Decebal a fost un foarte bun psiholog și un adevărat geniu militar, și iată de ce!

         El și-a dat imediat seama că Împ. TRAIAN era un om foarte bun la suflet, echilibrat, ospitalier, și tocmai de aceea, în vara anului 105 (în iulie), a trimis un „comandou”  la Recșa ( lângă Caracalul de azi!), spre a-l ucide pe Împărat în propriu-i cort!

         Ei, cei cinci daci, erau, chipurile, „transfugi”!…

         Împ. Traian ( care venea a doua oară în Dacia; de data asta, spre a-l prinde pe Decebal, fiindcă încălcase grav tratatul de pace) și-a dat seama că dacii aceia nu erau „niște transfugi”!

         Fiind luați la strânsori, unul dintre ei a recunoscut că fuseseră trimiși de Decebal ,spre a-l ucide pe Traian chiar în cortul său militar!

         Evident, că au fost executați!

         Întâmplarea cu „comandoul” dacic l-a mâhnit și l-a înfuriat peste măsură pe Traian, cu toate că era un om foarte calm și chibzuit.

         A văzut, însă, cât de viclean și cât de periculos era Decebal!

         Dar să revenim la primul război Dacic!

         După acel prim război, Decebal părea că se domolise și că stătea liniștit pe tronul său de la Sarmizegetusa dacică, însă nu era deloc așa!

         Din contră, el nu se putea împăca nicicum cu ideea că „aliații” săi din Vest, ce-l ajutaseră, și nu prea, la Tapae, de vreme ce mulți fugiseră ( și e explicabil de ce: nu luptau pentru neamul lor, ci spre a-l apăra pe Decebal), iar pentru miile de morți, trebuiau să plătească.

         Astfel, Decebal le-a răpit iazigilor o bună bucată de pământ.

         În atari condiții  ( poate chiar în timpul ostilităților și bătăliilor crunte, cu romanii, în „pasul Câineni”), Decebal s-a orientat spre „aliații” săi din Est: carpii, bastarnii, costobocii, roxolanii, și tirageții, care, într-adevăr, sau pus în slujba lui Decebal.

         Toate aceste popoare ( la îndemnul lui Decebal, desigur) trecuseră pe podul de gheață al Dunării (chiar în timpul desfășurării primului război dacic; era toamna, târziu, în 101 d. Hr. – ianuarie 102 d.Hr.) și atacaseră cetățile din Dobrogea ( SCHYTIA MINOR), mai precis castrul roman de la Adamclissi.        

         Și totul fusese pus la cale de Decebal, spre a-l determina pe Traian să abandoneze „pasul Câinenilor”!

         Împ. Traian, de bună seamă, aflase despre iminența acestei invazii a „ aliaților” lui Decebal, și-atunci a părăsit în grabă ULPIA TRAIANA ( Oltenia) deplasându-se în Dobrogea, pe cale fluvială.

         Era , însă, prea târziu!…

         „Aliații” lui Decebal făcuseră prăpăd!… Muriseră 4000 de oșteni romani!

         Pentru Împ. Traian era o mare înfrângere, un dezastru de proporții, în ciuda scenelor de pe metopele de la Tropaeum Traiani unde sunt prezentați „daci” în lanțuri, înrobiți de romani.

         După trăsăturile faciale, după configurația trupului, dar mai ales după vestimentație, se vede, însă, că erau traci sud- dunăreni.

         Bănuim că împ. Traian n-a ajuns la timp, iar scenele de pe metopele Tropaeum-ului ne spun foarte clar că el s-a răzbunat crunt pe populația locală care, (am dedus) se aliase cu „oamenii lui Decebal”, spulberându-i pe cei din garnizoana castrului de la Adamclissi.

         Vedem bine că pe o metopă apare foarte clar un car de luptă, specific troian (vezi „cavalcada troiană”, de la Roma!), folosit de tracii sud-dunăreni; luptătorii „daci” au săbii curbe, lucru ce nu-l vedem pe columna lui Traian!

         Considerăm că acesta a fost motivul pentru care împ. Traian a luat robi până și pe femeile tinere, cu copii la sân, spre a-și sărbătorii „victoria” la Roma, lucru ce s-a și întâmplat!

         De fapt, se vede foarte limpede că sculpturile de pe metopele de la Adamclissi    n-au aceeași ființe, precum cele de pe Columna lui Traian.

         Cu siguranță că n-au fost executate de același artist, deși sunt lucrate în aceeași vreme!

         Evident, că ne întrebăm de ce n-au același „autor”!?

         Iată de ce!

         Dacă ar fi fost cu adevărat o mare victorie a lui Traian, bănuim că Dio Cassius ar fi consemnat-o, așa cum a făcut-o cu Tapae și cu „pasul Câineni”, în primul război dacic, sau, în al doilea, prin cucerirea Sarmizegetusei dacice!

         Dar Dio Cassius n-a vorbit despre victoria de la Adamclissi. Nici măcar n-a amintit de TROPAEUM TRAIANI!…

         Spuneam că Decebal stătea, se pare, liniștit (!), la reședința sa regală, s-au cel puțin așa voia să-i lase impresia lui Traian.

         Realitatea, însă, era cu totul alta!

         El nu putea să rabde umilința și pierderea „aliaților”(mai ales a celor din Vest) și atunci s-a gândit să-și refacă vechile legături cu toți „aliații” săi: pe unii, convingându-i; pe alții, amenințându-i; pe alții, forțându-i!

         Dar geniul său militar, viziunea largă, a determinat să întărească legăturile și cu regele parților, Pacorus al II-lea, care stăpânea o parte din Mesopotamia și Armenia, ajungând până pe țărmii de Est ai Pontului Euxin.

         Atât Decebal cât și parții știau prea bine că Împ. Traian (chiar după primul război cu dacii) urma să plece într-o nouă campanie, spre a ataca Asia, în special PARTHIA, fiind absolut conviins că dacii și parții erau cei mai puternici și cei mai mari dușmani ai POPORULUI ROMAN!

         De asemenea romanii mai aflaseră că ( chiar după ce încheiaseră tratatul de pace) Decebal încălca multe prevederi ale acestui tratat: că „strângea arme, ba și primea dezertori (romani), că ridica fortărețe și trimitea solii la vecinii de prin prejur, că făcea prăpăd printre cei care mai înainte vreme  îi fuseseră potrivnici, că se înstăpâni-se peste o bucată de pământ a iazygilor( pe care, după aceste evenimente, Traian avea să refuze să le-o mai dea înapoi, la cererea lor), (încât, n.n.) s-a ajuns astfel la situația că Senatul declară printr-un decret pe Decebal, pentru a doua oară dușman al Romei, iar Traian, tot pentru a doua oară, își asumă sarcina de a merge cu război împotriva lui, și nu prin intermediul altor generali.”

(Casiuss Dio, ISTORIA ROMANĂ, Cartea LXVIII, p. 304)

         De acum, suntem convinși că împ. Traian înțelesese foarte, foarte bine planul geniului militar al lui Decebal, și anume de prinderea sa și a legiunilor sale într-o mare încercuire!

         Urma ca, în momentul în care Traian revenea în Dacia, „aliații” din Est ai lui Decebal să facă joncțiunea cu „aliații” săi din Vest.

         „Aliații”din Est ( ajutați și de parți, unde și trimisese solie!) urmau să intre în Moesia Inferior, să distrugă garnizoanele romane rămase de pază, după care treceau Dunărea și urmau pe Valea Oltului, în sus, prin „pasul Câinenilor”, iar „aliații” din Vest, venind prin Banat, urmau să facă joncțiunea la Sarmizegetusa dacică, capturându-l pe împăratul Traian, cât și numeroasele-i legiuni.

         Astfel gândeau Decebal și Pacorus al II-lea al  Parthiei, care nu aveau decât  un singur vis: distrugerea Imperiului  Roman!

         Altminteri, cum am putea să ne imaginăm rostul soliei pe care Decebal a trimis-o la parți, în anul 104 d.Hr.?!

         Cu siguranță că Decebal avea informații că Traian se pregătea asiduu pentru campania din Asia, așa cum a și făcut-o, după al II-lea război dacic, murind la Selinuntum, în Cilicia, în Munții Taurus, din S-E Asiei Mici, în anul 117 d.Hr., și lăsându-l în locul său, ca împărat, pe Hadrian, care-i era nepot.

         Referitor la solia trimisă de Decebal la parți, la regele Pacorus al II-lea, Pliniu cel Tânăr(autorul lucrării ,, Panegiric al Împ. Traian”) îi scria, de fapt, Împ. Traian despre un spion dac, trimis la regele Parthiei.

         În ,, Epistola X,74”, Pliniu cel Tânăr amintește de Manius Liberius Maximus, guvernatorul Moesiei Inferior ( cel care-n anul 102 d.Hr. a prins-o pe sora lui Decebal), spunându-i lui Traian că un fost sclav al acestui guvernator (pe nume Callindromos) a fost prins de o căpetenie roxolană (Susagus) și dăruit lui Decebal.

         La rândul său, Decebal i l-a dăruit (ca sclav) lui Pacorus al II-lea, regele Parthiei.

         Realitatea era, oarecum, alta! De fapt, Decebal l-a trimis pe Callindromos nu în calitate de sclav, ci drept solie, la regele parților, spre a-l convinge pe acesta să-i atace și el pe romani.

         După câțiva ani (pe când Împ. Traian cucerise Dacia și se afla în Asia, pregătindu-se să-i atace pe parți) Callindromos ,,omul lui Decebal” era deja ,,infiltrat” printre romanii instalați la Nicomedia!

         De aici rezultă două chestiuni foarte importante:

$11)    Acest strălucit ,, spion” (Asccarion fusese primul spion dac, al lui Burebista!) își respectase jurământul față de Decebal, în sensul că-și îndeplinise foarte bine misiunea încredințată, și anume aceea de a merge la regele parților și de a-l convinge ca, simultan cu Decebal, să pornească lupta împotriva romanilor.

$12)    Decebal, murind, acest spion rămăsese (chipurile, ca sclav) la curtea lui Pacorus al II-lea, care, la rândul lui, îl trimisese (probabil ,,transfug”) la romanii instalați la Nicomedia, unde Callindromos, grecul, avea, în mod cert, misiunea de a-i ,,intoxica” pe romani cu informații false sau chiar, poate, reușise să-l otrăvească pe Traian, fiindcă iată ce ne spune Cassius Dio:

,,Boala lui Traian, după cum bănuia el însuși , provenea dintr-o otravă pe care o luase (i se dăduse, n.n.).”

(Cassius Dio, Istoria Romană, LXVIII, p.320)

        Într-un fel, parțial, se împlinise blestemul lui Decebal! După moartea lui Traian, a început, de fapt, declinul Imperiului Roman!

        Dar să revenim la Decebal!

        Ce n-a știut Decebal (care, iată, de ce servicii de spionaj dispunea!) a fost că și Traian era un om foarte cumsecade, un foarte bun psiholog, dar era și un mare iubitor de artă (lucru neîntâlnit deloc la Decebal!), de construcții mărețe: Forul Roman, Oedeonul, Gimnaziul, Columna lui Traian (la baza căreia se află urma cu cenușă a lui Traian), Podul de la Dunăre, al cărui Apolodor din Damasc (de la Drobeta Tr. Severin), poate și Tropaeum Traiani, de la Adamclissi, și multe altele.

În rest, asemeni lui Decebal, era și el: un adevărat geniu militar, care, începând chiar după bătălia de la Adamclissi și coroborând toate informațiile ce-i veniseră, referitoare la Decebal, și-a dat seama că acesta se pregătea pentru o campanie strălucită, de mari proporții, ce viza o încercuire, așa cum nu se mai întâlnise până atunci în istoria lumii!

De aceea, spre a se deplasa cât mai repede asupra dacilor și ,,aliaților” lor, Traian a construit, în 103 d.Hr., Podul lui Apolodor din Damasc, cea mai frumoasă lucrare arhitectonică a antichității romane și a marelui arhitect!

        Podul impunea prin grandoarea sa! Avea pilonii înalți de 150 de picioare( aprox. 45 m); fiecare pilon era lat de 60 de picioare (aprox. 18m);

distanța dintre piloni era de 170 de picioare (aprox. 52m); pilonii erau uniți prin arcade.

        ,,Traian, temându-se ca nu cumva în perioada când Istrul îngheață, romanii care se găsesc dincolo de fluviu să fie atacați, l-a construit pentru a putea să trimită lesne ajutor la nevoie peste el. Hadrian (urmașul lui Traian, nepot n.n.), dimpotrivă, îngrijorat ca nu cumva barbarii după ce vor fi doborât posturile de pază să găsească trecerea lesnicioasă pe aici, pentru a invada Moesia, i-a dărâmat structura superioară.”

(Cassius Dio, Istoria Romană, Cartea LXVIII, p.307)

Observație: Fiind foarte invidios pe Apolodor din Damasc, Hadrian s-a răzbunat, de fapt, pe genialul arhitect, stricându-i nu doar cea mai frumoasă lucrare a sa, dar și omorându-l!

        Și asta, fiindcă, pe când era adolescent și se ocupa cu pictura (fiind în ,,perioada dovleacului”, precum, peste aproape două milenii, Picasso, în ,,perioada cubistă”), își permisese să intervină într-o discuție foarte serioasă dintre Traian și Apolodor din Damasc – poate chiar legată de acel faimos pod – , iar marele arhitect îi zisese, în batjocură: <<Tu du-te de aici și pictează dovleci!>>

        Iată că Hadrian nu l-a uitat, răzbunându-se într-un mod josnic!

        Așadar, Traian a văzut prea bine că Decebal nu se domolise, ci, din contră, se înarma și mai tare, agitându-și toți ,,aliații” din Est și din Vest, ba chiar și pe parți!

        Fiind absolut convins că dacii și parții erau cei mai aprigi dușmani ai Poporului Roman, Împ. Traian hotărăște ca-n iunie 105 d. Hr. să pornească a doua campanie (de și mai mari proporții), înaintând spre Sarmizegetusa dacică.

        Se vede foarte clar că era decis să-l suprime pe Decebal, ca, astfel, să pornească în campania din Asia, spre a-i bate și pe parți, urmând traseul lui Alexandru Macedon – mentorul său incontestabil, pe care l-a venerat și l-a invidiat, pentru că a fost singurul rege european care s-a întins până în India!

Al doilea război dacic (105-106 d. Hr.). Rășinari – locul capturării și sinuciderii lui Decebal?!

        Împ. Traian a părăsit Roma ,, în primele zile ale lunii iunie 105 d. Hr., a traversat Adriatica și apoi a înaintat prin Peninsula Balcanică, spre Drobeta.”

        (Cassius Dio, Istoria Romană, Cartea LXVIII, p. 670)

În iulie 105 d. Hr., Decebal a încercat atentatul asupra lui Traian, trimițând acel comando de ,,transfugi”.

        ,, Gen. Longinus se afla, deja, în Nordul Dunării, în ținuturile controlate de romani, pe meleagurile viitoarei Ulpia Traiana (Oltenia, n.n.)”

                       (op. cit., p.671)

        Deși în 105 d. Hr. Intraseră, în Dacia, mai multe legiuni, distrugând cetățile dacice, Decebal se temea cel mai mult de gen. Longinus.

        Se vede, clar, că Decebal era foarte bine informat!

        ,,Longinus, care comanda o legiune romană, adversar de temut în luptă pentru Decebal, a acceptat, invitat fiind, să vină la o întrevedere cu Decebal.

Acesta invocase intenția de a se supune, îndeplinind sarcinile ce-i reveneau, dar (Decebal, n.n.) îl reținu pe Longinus ca prizonier și îi luă un interogatoriu, de față fiind și alții, asupra planurilor lui Traian.

Atunci Decebal grăbi un sol la Traian pentru a-i cere să-i fie cedat tot ținutul până la Istru (deci, Oltenia era, deja, romanizată în 105 d. Hr., n.n.) și să i se redea tot ceea ce cheltuise pentru război, cu condiția să-l trimită înapoi pe Longinus.” (op.cit.,p.305)

Observație: Una din condițiile impuse de Traian în ,,tratatul de pace”, de după primul război dacic, era aceea ca Decebal să părăsească teritoriile ce nu-i aparțineau.

Cum ,, pasul Câinenilor” și Nordul Olteniei Subcarpatice (burii) se subînțelege că fuseseră cucerite de Decebal, tragem concluzia că Decebal nu era rege și la Sud de Carpați (așa cum fusese Burebista, până la Dunăre și Marea cea Mare), ci doar în interiorul arcului carpatic, adică în Transilvania!

        Se știe că Traian n-a acceptat condiția impusă de Decebal.

Astfel, gen. Longinus s-a otrăvit! Otrava i-o procurase libertul său.

        ,,Trecând Istrul peste acest pod și ducând războiul mai degrabă cu chibzuință decât cu avânt nemăsurat, Traian, odată cu trecerea timpului și nu fără greutăți, îi învinse pe daci, după ce el însuși s-a dovedit a fi exemplar și în nenumărate acțiuni de conducere a războiului și în faptele de vitejie ce le-a săvârșit.”

        ,, Cât despre Decebal, atunci când reședința sa regală și întregul ținut peste care domnea au fost cucerite, când el însușii s-a văzut în primejdie de a fi prins, s-a sinucis, iar capul său a fost dus la Roma (și mâna dreaptă, n.n.).

Și, astfel, Dacia a ajuns sub stăpânire romană și Traian a colonizat mai multe orașe.

Tezaurele lui Decebal au fost găsite, deși fuseseră ascunse sub albia râului Sargetia (Strei, n.n.), care curgea pe lângă reședința regală.”

                                         (op. cit., p.307)

        Așadar, revenind la începutul acestui război, trebuie să reconstituim traseul urmat de Împ. Traian.

        După cum mărturisea Cassius Dio era, parțial, același  traseu urmat de gen. Fuscus în anul 87 d. Hr. , spre a ajunge în ,,pasul Câinenilor”.

        Traseul a fost următorul: Drobeta- Tr. Severin – Strehaia – Drăgășani (Rusidava) – Rm. Vâlcea (Troianu!) – Brezoi – Valea Lotrului – Obârșia Lotrului – Petroșani – Pasul Vulcan și, pe Valea Streiului, în sus, spre Sarmizegetusa.

        Odată ajuns, și-a așezat legiunile în poziție de luptă, la Sud de Capitala Daciei.

        Legiunile venite pe Valea Mureșului trecuseră prin ținuturile iazigilor, cărora Decebal le răpise o mare bucată de pământ, pentru că nu luptaseră, probabil, așa cum ar fi trebuit, la Tapae, în primul război dacic, iar Decebal pierduse, atunci, foarte mulți oșteni!

        Așa se explică de ce Împ. Traian nu le-a mai acordat iazigilor acea bucată de pământ, răpită de Decebal, pentru care ei făcuseră plângere către Traian.

De aici, deducem că iazigii fuseseră iarăși supuși Romei și erau obligați, de acum, să lupte ca ,,aliați” ai Imperiului Roman împotriva lui Decebal.

        Așadar, legiunile romane și iazigii veniți pe Valea Mureșului se așezaseră, în poziție de luptă, la Nord de Sarmizegetusa, care, de acum, era încercuită complet, prinsă ca-ntr-un clește uriaș, după cum se poate vedea și pe Columna lui Traian de la Roma.

        El, Decebal, săpase groapa altuia (visând la o încercuire formidabilă!), iar acum căzuse el în ea!

        Din această încercuire au scăpat puțini daci, printre ei numărându-se și Decebal, care, însoțit de câțiva oșteni (poate garda sa de corp!), a pornit spre Est (exact cum a spus și Cassius Dio), grăbindu-se, pe cai, prin Munții Sebeșului și ai Cibinului, înspre Ranisstorum, unde bănuim că voia să se refugieze.

Aici a fost ajuns din urmă de decurionul Tiberius Claudius Maximus.

        Văzându-se înconjurat, Decebal s-a sinucis cu un cosor (pumnal curbat, specific dacilor), tăindu-și beregata, după care a căzut lângă un copac.

În acel moment, decurionul Maximus s-a repezit la el, călare, a coborât fulgerător și i-a tăiat capul și mâna dreaptă, pe care i le-a dus lui Traian, acesta aflându-se, deja, la Ranisstorum, semn sigur că Împăratul știa că Decebal voia să se refugieze acolo.

De asemenea, credem că Ranisstorum era chiar locul de naștere al lui Decebal!

Altminteri, nu înțelegem de ce se îndrepta spre Est, spre Ranisstorum, ci n-a urmat cursul râului Sebeșului, în sus, spre Nord, spre Maramureș, înspre dacii liberi?!

        E limpede că, pentru el, Ranisstorum era singura scăpare!

Și-apoi, se știe bine că, în momente de grea cumpănă a vieții, împărații (dar și oamenii de rând) se îndreaptă grăbiți înspre locul nașterii lor – Acasă!

        Iar acel ,,ACASĂ”, al lui Decebal, cred că era chiar Ranisstorum!

        Cu siguranță că Împ. Traian primise informații, cum că Decebal se îndrepta spre Ranisstorum.

În mod cert, acolo avea Decebal una din reședințele sale regale, cea mai dragă inimii sale, fiindcă, poate, acolo se născuse și trăise până a ajunge rege al Daciei!

        Pornind de aici, emitem ipoteza că acea reședință regală de mare taină și loc al nașterii lui Decebal ar putea fi RĂȘINARI!

        Și iată de ce!

        Folosind anagrama (ca și în cazurile Kozaionon – Kozaion – Cozia sau Sargetia – Stragetia – Stregetia – Strei), noi credem că forma sonoră a acestui toponim (amintit în studiul intitulat ,,Ranisstorum, ultimul punct de sprijin al lui Decebal”, studiu apărut în ,,Acta Musei Napocensis” din 1970, p. 511-515) a ,,evoluat”, în timp, astfel: Ranisstorum – Rassinorum – Rassinariu – Rășinariu – RĂȘINARI!

        Așadar, susținem ipoteza că regele Decebal s-a sinucis, în anul 106 d. Hr., în actuala comună Rășinari, jud. Sibiu, acolo unde (cu aproape două milenii în urmă), copilărise și trăise o parte din viața sa.

        Vechile nume de familii dacice din Rășinari se păstrează până în ziua de azi, dovedind continuitatea neîntreruptă de limbă,de obiceiuri și tradiții, de cultură a celui mai vechi popor din Europa.

        Dintre vechile familii amintim: Vidrighin,Bucur, Cânean, Bozdoghina, Bungarzan, Căpruța, Droc, Fleschin, Galea, Gotin, Hoadrea, Ihora, Ilcusin, Roșu, Șaman, Sanantanu, Șogan, Tuvala, Trăistaru, Urdea ș.m.a.

        De la Rășinari, unde i-au fost prezentate lui Traian și soldaților săi, capul și mâna dreaptă ale lui Decebal, acestea au fost duse la Roma, fiind expuse în Senat, după care au fost aruncate la Gemonii, adică în locul unde se aruncau leșurile celor mai răi dușmani ai Poporului Roman!

        Spre a fi mai explicit, am să reproduc un citat referitor la Seianu, ,,colegul de domnie” al Împ. Tiberius.

        Seianu, intrând în dizgrația Poporului Roman, ,,a fost pus în lanțuri” și aruncat în închisoare.

Apoi, ,,a fost aruncat la Gemonii de pe trepte în jos, iar mulțimea i-a pângărit cadavrul timp de trei zile încheiate, după care a fost lăsat în voia valurilor fluviului Tibru.”

                      (op. cit., p. 87)

        Așadar, tot acolo, la Gemonii, au fost pângărite ( timp de trei zile) capul și mâna dreaptă ale lui Decebal, după care au fost aruncate în fluviul Tibru.

        Și iată cum, din doi împărați ( genii militare incontestabile), unul (Traian) ajunge semizeu (fiindcă singur spusese, cu mândrie, că se trăgea din Enea Troianul cel Divin!), iar celălalt (Decebal), un daimon”!

        După cum spunea grecii, ,,un daimon” ar fi avut și Împ. Tiberius, dar și filosoful Socrate, amândoi ( ca și cei amintiți mai sus) având parte de o moarte năpraznică: Tiberius, sufocat cu cuverturi grele, iar Socrate, fiind obligat să se sinucidă, otrăvindu-se!

        Având în vedere moartea lui Traian (fusese otrăvit) și a lui Decebal (care s-a sinucis), nu putem spune decât ce a zis Eclesiastul:

        ,,O,deșertăciune a deșertăciunilor! Totul e deșertăciune!…”

        Doar poporul acesta, din care ne tragem, va rămâne de-a pururi, în veac!

Surpate, George Voica

08 martie 2014