Refacerea pluralismului politic în Vâlcea, înainte de ocupaţia sovietică

Pusă la vot, o a treia moţiune numită „Marinescu-Paşoi”, după numele secretarului general al organizaţiei, care cerea doar „colaborarea” cu F. N. D., a fost admisă cu 21 de voturi, 18 fiind contra, iar 3 – abţineri. De fapt, taberele erau practic la egalitate, cei care se abţinuseră arătându-şi simpatia pentru moţiunea „Colteşti-Livezeanu”. În după-amiaza aceleiaşi zile, venind la Râmnicu-Vâlcea, Anton Alexandrescu, pe atunci ministrul cooperaţiei, fiind nemulţumit de hotărârea Comitetului Executiv al P. N. Ţ. Vâlcea, a convocat în casa preotului Marina, pe membrii moţiunii Andreescu, care au votat ,,aderarea‘‘ organizaţiei vâlcene la F. N. D. Practic, acum s-a decis „spargerea” organizaţiei vâlcene a P. N. Ţ., între adepţii liniei Maniu-Mihalache şi cei ai lui Anton Alexandrescu.

În urma demersurilor lui Radu Livezeanu şi Alexandru Dumitrescu-Colteşti (rămaşi credincioşi P. N. Ţ -ului), au fost excluşi 11 inşi din partid, 4 s-au autosuspendat, iar profesorul Dumitru Guşetoiu a declarat în scris că se retrage din viaţa politică. Au fost reorganizate şi 14 sectoare şi organizaţii comunale. S-a convenit ca preşedintele organizaţiei vâlcene să devină Colteşti, numirea acestuia datând din 25 martie 1945. Întorşi la Râmnic, cei doi au pornit acţiunea de reorganizare a partidului în judeţ. Au vizitat toate comunele şi au convoact o şedinţă extraordinară a comitetului executiv al organizaţiei, în ziua de 20 aprilie 1945 la Râmnicu-Vâlcea, la sediul partidului din bulevardul Tudor Vladimirescu nr. 51[1]. Au participat 33 de membri. A fost convocat Congresul organizaţiei judeţene pentru data de 8 iunie 1945, acesta urmând a fi primul congres al organizaţiei, după cel din 1937.

La 8 iunie 1945, în locuinţa avocatului Radu Livezeanu, s-a desfăşurat Congresul organizaţiei judeţene a P. N. Ţ.-Vâlcea, sub preşedinţia lui Alexandru Dumitrescu-Colteşti, congres care era format din preşedinţii tuturor organizaţiilor orăşeneşti şi comunale. Cu puţin timp înainte de apariţia maiorului Nicolae Filip, şeful Siguranţei locale (împreună cu trei comisari şi 20 de gardieni), care l-a informat pe Livezeanu că 400 de muncitori de la Fabrica Simian, sunt hotărâţi să vină pentru a interzice adunarea, au fost alese noile organe de conducere: preşedinte – Alexandru Dumitrescu-Colteşti (avocat din Râmnicu-Vâlcea), preşedinte de onoare – Gheorghe Roşescu (doctor din Drăgăşani), vicepreşedinţi – Radu Tintorescu (avocat din Horezu) şi Mihai Gheorghe (preot originar din judeţul Muscel, vechi ţărănist, mutat de puţină vreme în Râmnicu-Vâlcea), secretar al Comitetului judeţean – Radu Livezeanu (avocat), secretar adjunct – Gavril Dumitrescu (avocat, frate cu Alexandru Dumitrescu – Colteşti), secretar al organizaţiei de tineret – Eugen Vasiliu, casier fiind Petre Rozeanu[2].

P. N. Ţ. – Anton Alexandrescu a fost fondat la 23 februarie 1945 la Bucureşti, ca o grupare disidentă ţărănistă, apărută ca urmare a unor manevre ale P.C.R. ce vizau discreditarea P. N. Ţ. condus de Iuliu Maniu. Iniţiativa constituirii noului partid a aparţinut unor intelectuali şi liber profesionişti din Capitală şi judeţul Ilfov. Anton Alexandrescu, născut la Laloşu-Vâlcea, în mai 1905, a fost unul dintre membrii fondatori ai organizaţiei tineretului naţional-ţărănist din Vâlcea. A făcut parte şi din conducerea centrală a tineretului P. N. Ţ (alături de inginer Tudor Ionescu – preşedinte şi Nestor Badea, Victor Jinga, N. N. Vasiliu etc. – membri), deoarece el era conducătorul Tineretului Universitar Naţional-Ţărănesc. În noiembrie 1946, va fi primul pe lista Blocului Partidelor Democratice la Vâlcea, fiind ales deputat. A fost însă înlocuit, la minister, de Romulus Zăroni[3]. Comuniştii s-au folosit de el şi, când s-au instalat bine la putere, s-au dispensat de serviciile lui.

Practic, organizaţia vâlceană s-a constituit la 15 martie 1945, în casa preotului Marina, în urma expunerii lui Anton Alexandrescu, pe atunci ministrul cooperaţiei în guvernul Groza. S-a stabilit următorul comitet de conducere a organizaţiei: Iosif Andreescu – preşedinte, Anton Alexandrescu – vicepreşedinte, Nicolae Marinescu-Paşoi – secretar general, Mihai Olteanu – casier, Dumitru Guşetoiu – conducătorul presei. S-au ales şi şefii a 21 de sectoare[4]. În mod cu totul cinic, adepţii lui Alexandrescu vorbeau despre „reorganizarea” organizaţiei P.N.Ţ Vâlcea şi nu despre o organizaţie nouă. Abia la 4 iulie 1945, s-a constituit oficial organizaţia P. N. Ţ. – Anton Alexandrescu din judeţul Vâlcea. Partidul îşi va înceta activitatea în ianuarie 1948, prin încadrarea fruntaşilor săi în rândurile „Frontului Plugarilor”, Anton Alexandrescu devenind vicepreşedinte al partidului Frontul Plugarilor.

Partidul Naţional Liberal. În perioada interbelică, Vâlcea fusese considerată „fieful” lui I. G. Duca, dar în 1944, organizaţia liberală locală nu mai avea puterea şi influenţa de odinioară. Imediat după 23 august 1944, organizaţia P.N.L. Vâlcea avea următoarea conducere: 1. Nicolae Budurescu – preşedinte; 2. Eugen Băcescu – vicepreşedinte; 3. Constantin Ştefănescu-Tică, vicepreşedinte; 4. Nicolae Balotescu – vicepreşedinte; 5. Ştefan Tătărescu – vicepreşedinte; 6. Nicolae Mărăcinescu – vicepreşedinte; 7. Victor Florescu – vicepreşedinte; 8. Theodor Drăghicescu – secretar; 9. Aurel Hanciu – secretar şi 10. Mihai Mateescu – secretar[5].

P.N.L. – Gheorghe Tătărescu. Gruparea liberală de sub conducerea lui Gheorghe Tătărescu, s-a aliat cu F.N.D şi, la 6 martie 1945, a intrat în guvernul condus de Petru Groza. La Vâlcea, principalii conducători ai P.N.L.-Tătărescu au fost Eugen Băcescu (a deţinut preşedinţia organizaţiei judeţene între 1945-1946), Constantin (Tică) Gh. Ştefănescu (şeful organizaţiei din Râmnic) şi Theodor Drăghicescu, membru marcant al partidului, fost viceprimar al Râmnicului în perioada interbelică.

 După alegerile din 19 noiembrie 1946, şeful liberalilor tătărăscieni devine deputatul Nicolae Mărăcinescu, iar secretar general – Marin Dina[6]. După ce Mărăcinescu a ajuns deputat, la alegerile din 1946, şeful liberalilor vâlceni – aripa Tătărescu, devine Marin Dina[7].

Partidul Social Democrat. Social-democraţii de sub conducerea lui Constantin Titel Petrescu, încă din perioada războiului, s-au implicat în acţiunile vizând scoaterea României din război şi înlăturarea lui Antonescu. În primul guvern Sănătescu, Titel Petrescu a fost secretar de stat. Organizaţia vâlceană a P.S.D. era însă slabă. Procesul aderării la P.S.D. s-a intensificat, mai ales în rândul profesorilor şi învăţătorilor, după ce unul dintre secretarii săi generali, Ştefan Voitec, a devenit ministru al Educaţiei Naţionale (4 noiembrie 1944). Principalii săi reprezentanţi la Vâlcea, au fost Anton Diaconescu, Dumitru Măldărescu şi Constantin Săndulescu (avocat, fost primar al Râmnicului în timpul Frontului Renaşterii Naţionale şi unul dintre devotaţii lui Dinu Simian). Un alt reprezentant de marcă al social-democraţilor vâlceni, a fost I. M. Alexandrescu, inspectorul general şcolar dintre anii 1945-1946, obligat să demisioneze în preajma alegerilor din noiembrie 1946, tocmai datorită propagandei făţişe şi pătimaşe pe care o făcea partidului său[8]. În locul său, este adus Constantin Boboc, aservit întru totul comuniştilor.

În 1945, organizaţia vâlceană a P.S.D. a primit în Comitetul de conducere o serie de foşti legionari (deveniseră atunci „tovarăşii de drum” ai celor de stânga): Ion Roman – fost secretar al sediului legionar din Râmnicu-Vâlcea, Gheorghe Crăciun – şef de cuib, care în 1942 a făcut mai multe parastase pentru Codreanu şi Nicolae Tecuceanu – casierul cooperativei „Vâlceana”, care, în 1941, a preluat cooperativele evreieşti din judeţ[9].

Partidul Comunist Român. La 23 august 1944, comuniştii şi simpatizanţii lor la Vâlcea erau în număr de 40, cei mai cunoscuţi fiind  Petre Chirtop (secretarul comitetului judeţean), Iosif Himler, Ilie Stănculescu, Ana Stănculescu, Ana Himler, Silvia Chirtop, Roza Gobel, Constantin Daneş, Ioan Iepure, Ion Marina, Titi Marina, Ion Lateş, Paraschiva Lateş, Achim Enache ş. a.[10].

Secretarii Comitetului Judeţean P.C.R. au fost: Ilie Stănculescu, ales în 1932, va conduce organizaţia vâlceană până în 1934; exclus din partid în 1938 pentru activitate oportunistă, fiind demascat ca provocator şi informator al Siguranţei[11]Iosif Himler – din 1934 până în 1940; Petre Chirtop, între 1940-1944. Acesta din urmă a reprezentat P.C.R., în 1944, în cadrul Blocului Naţional Democrat, filiala constituită la Râmnicu-Vâlcea[12]Badea Marinescu, din septembrie 1944, numit de Roşianu, care plătea astfel lui Chirtop o poliţă destul de recentă, acesta rivalizînd cu Roşianu la postul de secretar al regionalei. În comitetul ales în septembrie 1944, au mai fost cooptaţi Vasile Oproiu şi Ioniţă Bărbulescu. Tot din acest moment, „comunismul” devine o profesie. Datorită lui Roşianu, liderii comunişti vâlceni au început să fie salarizaţi, ei renunţând la meseriile lor şi fiind plătiţi ca activişti. La adăpostul Armatei Roşii şi cu sprijinul unei propagande abile, rândurile partidului încep să crească neâncetat, alimentate de speranţele de mai bine ale unora şi de oportunismul altora.

 Interesant este şi faptul că la consolidarea partidului comunist au contribuit şi … capitaliştii. De exemplu, Mitică Simian, preşedintele Sfatului Negustoresc din judeţul Vâlcea şi fost primar al Râmnicului între 1922-1926, pe motiv că un fiu al său bătuse un muncitor, a oferit partidului 1 milion de lei, bani pe care Petre Chirtop i-a refuzat iniţial, dar, după ce Simian a urcat suma la 3 milioane, i-a primit. Cu aceşti bani, s-a cumpărat casa avocatului Herescu de pe bulevardul Tudor Vladimirescu, care a devenit cămin pentru fiii învăţătorilor săraci de la ţară, dar care veneau să înveţe la oraş. Mitică Simian „a devenit, astfel, primul dintre specialiştii industriali şi comerciali care au început o colaborare sinceră cu guvernul (este vorba de guvernul Petru Groza, n.n.)”[13].

Frontul Plugarilor. Pentru partidul lui Groza, anul 1944 a fost unul nefast, deoarece aderând, la 26 septembrie, la platforma F.N.D., el a intrat definitiv sub tutela P.C.R., instrumentul politic aservit Moscovei. Groza a obţinut de la comunişti promisiunea ca organizaţia sa, Frontul Plugarilor, să fie susţinută de toate partidele din F.N.D., ca organizaţie a întregii ţărănimi din România. Acest punct de vedere a fost însuşit de partidul comunist şi impus aliaţilor din F.N.D. În 1944, Frontul Plugarilor activa doar în câteva judeţe. Pentru întărirea partidului lui Groza, la 30 noiembrie 1944, Partidul Socialist Ţărănesc, condus de Mihail Ralea, s-a contopit cu Frontul Plugarilor, ambele având programe asemănătoare. Din aceleaşi motive, P. N. Ţ. devenea inamicul nr. 1 al comuniştilor.

În scoaterea ţărănimii de sub influenţa P. N. Ţ., un rol important l-a avut Consfătuirea pe ţară a delegaţilor din cele 20 de organizaţii judeţene care părăsiseră P. N. Ţ. Consfătuirea, ţinută în 23 februarie 1945, a ratificat întemeierea P. N. Ţ. condus de Anton Alexandrescu[14]. În acelaşi timp, dr. Nicolae Lupu, vicepreşedinte al P. N. Ţ. şi şeful organizaţiei naţional-ţărăniste din Capitală, şi-a reluat libertatea de acţiune, întemeind, la 25 ianuarie 1946, Partidul Ţărănesc-Democrat. În scurt timp, P.Ţ.D. a reuşit să-şi constituie organizaţii în 51 din cele 58 judeţe (inclusiv la Vâlcea).

Primul Congres al Frontului Plugarilor a avut loc între 24-27 iunie 1945. În Vâlcea, organizaţii ale Frontului Plugarilor s-au constituit la sfârşitul anului 1944 – peste 15 organizaţii, cu 4.853 membri. Partidul a proliferat spectaculos: în ianuarie 1945, avea 7.853 membri, ca în decembrie 1946 să ajungă la 37.000[15] . Preşedinţii organizaţiei frontiste vîlcene au fost: Ion Pătrăşcoiu (născut la 13 iulie 1903 în comuna Horezu) era preot la Nisipi-Măciuca din 1925, comunist din 1937, a făcut parte din B.N.D.; prefect de Vâlcea între 1946-1949; Constantin Hândoreanu, preşedinte între ianuarie 1947 – ianuarie 1948 şi noiembrie 1948 – februarie 1953; Gheorghe Stănică – preşedinte al organizaţiei judeţene a Frontului Plugarilor, doar câteva luni în 1948, mai mult pentru a i se confecţiona o carieră politică necesară în vedera alegerilor parlamentare din 1948. După ce a fost ales deputat, s-a mutat la Bucureşti.

Comuniştii vâlceni şi tezaurul de la Tismana. Două au fost marile fapte ale comuniştilor vâlceni în perioada de tranziţie a ţării spre regimul comunist: evadarea lui Dej, descrisă anterior,  şi „salvarea” tezaurului de la Tismana. În 1943, după victoria sovietică de la Stalingrad, conducerea statului a hotărât mutarea tezaurului României de la Sinaia la Tismana[16]. El trebuia apărat de sovieticii care se apropiau ameninţător de hotarele ţării. Erau circa 320 tone de aur fin. Pentru vâlceni, acţiunea începe în primăvara anului 1944 şi are doi actori principali: Adrian Mironescu şi Petre Chirtop.

 Adrian Mironescu (n. 29 mai 1905, Pungeşti-Dumbrăveni, jud. Vaslui), casier al sucursalei B.N.R. din Râmnicu-Vâlcea, aflând de intenţia guvernului Antonescu de a evacua tezaurul României de la Tismana în Spania, prin intermediul preotului Ion Marina, viitorul patriarh al României,  ia legătura cu Petre Chirtop[17], şeful comuniştilor vâlceni în 1944, oferindu-i planurile de evacuare ale tezaurului. În sediul B.N.R. de la Râmnicu-Vâlcea erau păstrate un rând de chei de la tezaur, ca şi planurile de evacuare, cel al formaţiunilor de pază etc. Mironescu a fost răsplătit „moderat” de comunişti, dar, după ce în 1945 a fost avansat contabil, iar între 1947-1951 director, în 1952 lui Mironescu i s-a desfăcut contractul de muncă,  la 28 noiembrie 1951 fiind chiar exclus din partid. Nici Chirtop nu a beneficiat în vreun fel de această „realizare”, în 1945 fiind schimbat de la şefia organizaţiei comuniste vâlcene de către Roşianu. Meritele acestei acţiuni au fost însuşite de preotul Ion Marina şi de Mihail Roşianu. Ultimul susţinea chiar că ar fi organizat o gardă patriotică la Craiova şi s-ar fi opus, la 22 august 1944, la evacuarea faptică a tezaurului.

Conform uneia dintre opinii (au mai fost şi altele!), tezaurul a fost luat de ruşi în şapte camioane şi evacuat în Uniunea Sovietică, după ce mai întâi a fost transformat în lingouri de tip sovietic – STAS[18] Singurul lucru cert este acela că tezaurul a fost devalizat în întregime.