Repere literare

Decembrie '89 nu constituie decât un aparent hiatus în evoluţia literaturii române, prin simplul motiv că scriitorii de dinainte au rămas şi după, cu aceleaşi năravuri şi aceeaşi mentalitate. Cei reveniţi din exil nu au marcat o anumită pondere, iar despre o generaţie nou, postdecembristă, distinctă, nu se poate încă vorbi cu satisfacţie. Despre cărţi, nu despre autori / oameni. Această perioadă (scurtă!) a fost marcată şi de uriaşe dezavantaje (încă neluate în seamă pentru gravitatea lor!), cum ar fi reducerea drastică a tirajelor, subvenţionarea preferenţială, abuzivă chiar, ori “autofinanţarea”, lichidarea librăriilor (devenite baruri!), a bibliotecilor, “premiile”, revistele literare nefinanţate, invazia (dirijată şi difuzată!) de maculatură comercială, în traduceri “manufacturiere” etc. O remarcă, deloc întâmplătoare: în ultimii 15 ani, am avut cei mai de seamă miniştri ai Culturii – pe Andrei Pleşu, Marin Sorescu, Ion Caramitru, Răzvan Theodorescu etc., nu pe hulita şi ironizata Suzana Gâdea.

Noul rinocerism

Totuşi, literatura (de cinci milenii!) nu dă semne că va sucomba sau că va fi total marginalizată de noul rinocerism. Nu este în intenţia noastră de a prezenta, nici măcar exhaustiv, apariţiile editoriale care au reţinut atenţia în aceşti ultimi 16 ani, dar unele se cer remarcate, în ciuda enclavizării circulaţiei acestora şi de aici imposibilitatea de a fi abordate de cititori, chiar de către aceia, profesionişti. Cărţile apărute la laşi, Oradea, Craiova, Timişoara, Cluj etc. sunt cunoscute pe plan local şi foarte puţin în ţară ori pe malul Dâmboviţei.

Câteva evenimente fundamentale

Remarcăm în perioada la care ne referim câteva evenimente fundamentale pentru spiritualitatea românească şi anume: Apariţia volumului al XVII-lea – “Opere” de Mihai Eminescu (cu care se încheie ediţia Academiei Române, “coloana infiniă” a “expresiei fundamentale a sufletului românesc”); primul volum de foto-manuscrise eminesciene; volumul de corespondenţă inedită Eminescu – Veronica Micle – “Dulcea mea Doamnă – Eminul meu iubit”, Editura Polirom, laşi, 2000; "Melancolia lui Eminescu”, de George Gană, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002; “Monologul dramatic eminescian”, de loan Derşidan, Editura Dacia, 2001; “Mihai Eminescu -Scrieri esenţiale”, Editura Fortuna, Râmnicu-Vâlcea (casetă, cinci volume).

Anul 2000 a constituit şi momentul aniversării / denigrării Poetului nostru Naţional (“nefericită sintagmă”, după Nicolae Manolescu – “cel mai mare critic român al tuturor timpurilor”!), aniversare iritantă, descurajatoare pentru zelul “demonilor mărunţi”, redactoraşi cu examenul de Capacitate amânat şi susţinut ulterior, cu succes, la vreo şcoală din Sectorul Ilfov.

Menţionăm, oarecum în ordinea apariţiei, “Jurnalul fericirii”, de Nicolae Steinhardt (Editura Dacia, 1991) – poate cea mai citită carte de la noi şi în traduceri, peste hotare (“Diario della felicita”, Bologna, 1995, a fost citită şi de Papa loan Paul al ll-lea!). Semnalăm două volume, absolut originale – “Un român la Paris” şi “Hotel Europa” de Dumitru Ţepeneag, scriitor aflat încă în exil (ca şi Paul Goma!). De asemenea, “Uşa interzisă” de Gabriel Liiceanu şi volumul de publicistică “Obscenitatea publică” de Andrei Pleşu.

Confuzii estetice

În privinţa liricii, deruta (la Bucureşti, locaţia corului de osanale pentru “vulturul Carpaţilor”) pare să fie – încă – cvasitotală. S-a încercat promovarea gălăgioasă a unui grup de tineri prin Cenaclul “Euridice” al Uniunii Scriitorilor. Rezultatele sunt minore, cât nu sunt lamentabile. Confuzia estetică între eros şi sex (bio-zoo) a avut ca rezultat un amestec de expo-porno-frustrare versificată. Nu este necesar să mai insistăm.

Remarcăm însă în centrele culturale din ţară şi, în special, din Transilvania, o constantă rezistenţă la vulgaritate, la pornolirică după “canonul” dâmboviţean. Deşi neluaţi în seamă de critică, de “juriile” din Capitală, de Uniunea Scriitorilor, de Academie, de Ministerul Culturii şi Cultelor, poeţi ca Miron Blaga (“Muzeul din Remesias”), loan Ţepelea (“Prolegomene în lăuntrul iluziei”), Nicolae Brânda (“Catabasis”), Teofil Răchiţeanu (“Efulguraţii” – antologie), Virgil Bulat (trilogia lirosofică: “Synopsis”, “Mezopunct / Mesopoint”, “Metaintarsii”) confirmă perenitatea estetică a liricii actuale. în mod categoric, mai sunt zeci de autori / volume apărute în timpul menţionat, care asigură respiraţia neartificială a literaturii române, în evoluţia ei fără hiaturi sau crize.

                                                                                                            Cluj, 28 Iunie 2006

Sursa : New York Magazin, 5 Iulie 2006, p. 30 (Culte)