Repere preistorice ale ştiinţei şi tehnicii vâlcene

 Din cele mai vechi timpuri, locuitorii acestei zone nu au rămas niciodată în afara preocupărilor de a fi în pas cu descoperirile ştiinţifice şi tehnice caracteristice diferitelor stadii de dezvoltare ale societăţii; dimpotrivă, aşa cum mărturisesc descoperirile arheologice şi alte documente – în sensul cel mai larg al cuvântului, ei au obţinut rezultate uneori mai mult decât notabile, prin care şi-au adus contribuţia la dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii româneşti.

În acest prim subcapitol, vom face o succintă trecere în revistă a manifestărilor ştiinţifico-tehnice cele mai reprezentative din arealul Vâlcii. Criteriile ordonării datelor şi informaţiilor vor fi cel cronologic şi, în paralel, tematic.

a. Unelte, ceramică şi monezi

Arheologul Gh. Petre – Govora constata că descoperirile de la Valea Răii, datate din neoliticul vechi, au pus în evidenţă, printre altele, „râşniţe manuale” şi „prezenţa războiului de ţesut vertical, care marchează una dintre cele mai mari cuceriri tehnologice ale omenirii, reprezentând un exemplu genial de ştiinţă aplicată”, dar şi „râşniţe pisălog, având adâncituri circulare, care puteau fi folosite şi la prepararea culorilor pentru pictat vasele. De asemenea, secera de os cu lame de silex, descoperită în acelaşi loc, este unică în sud-vestul carpatic. „Toate acestea ( . . . ) demonstrează că populaţia neolitică de la Valea Răii ( . . . ) practica o agricultură incipientă”, pe lângă alte ocupaţii: tors, ţesut, vânat, pescuit etc.¹. Tehnica făuririi uneltelor şi armelor este dovedită şi de vârfurile de săgeţi descoperite la Ocniţa².

Ceramica lucrată cu mâna sau la roata olarului, descoperită în cadrul vestigiilor aşezării geto-dacice de la Ocniţa (Buridava dacică), prezintă „toată gama ornamentală a ceramicii geto-dacice din perioada clasică a acestei civilizaţii, tehnica şi forma vaselor fiind bine cunoscute”³.

Tezaurul monetar găsit la Jiblea, datând din sec. III î. e. n., dovedeşte că şi pe teritoriul vâlcean circulau monedele geto-dace, imitate după cele macedonene (emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, Filip al III-lea). Bătute din argint, acestea şi-au încetat existenţa către sfârşitul secolului II şi primele decenii ale secolului I. î.e.n., odată cu pătrunderea în zonă a denarului roman (denarius)⁴.

b. Arhitectura civilă şi militară

Se cuvine să menţionăm şi existenţa unui mare număr de situri arheologice răspândite prin numeroase localităţi vâlcene şi aparţinând culturilor geto-dacă, romană şi românească medievală. Ele dovedesc, de asemenea, existenţa unor preocupări milenare ale locuitorilor acestor meleaguri în domeniul culturii şi civilizaţiei materiale şi – deopotrivă – spirituale. Astfel, în situl arheologic „Buridava romană” de la Stolniceni, au fost descoperite terme romane din sec. II-III d. Hr. Alte tabere romane fortificate, ale căror vestigii s-au păstrat pe teritoriul judeţului Vâlcea: Castrul roman „Praetorium I” de la Copăceni sat – Racoviţa, ridicat în anul 138 d. Hr., cele două turnuri fiindu-i adăugate în anul 140, iar stâlpul din faţa porţii – în anul 236, sub Maximilian Tracus. S-a construit din plăci şi bolovani de râu, prinse între ele cu mortar; pintenii de zidărie fac corp comun cu zidul de incintă; Castrul roman „Pretorium II” de la Racoviţa, construit la mijlocul sec. al III-lea, la 500 m distanţă de cel de la Copăceni, aproape de malul stâng al Oltului, la confluenţa cu râul Clocotiş⁵, fără a mai vorbi despre mulţimea de vestigii ale unor aşezări dacice, romane şi medievale, descoperite la Ocnele Mari, Berislăveşti, Boişoara, Bujoreni (Malul Alb), Budeşti, Frânceşti, Ghioroiu, Grădiştea, Livezi, Lungeşti, Mihăeşti, Stoeneşti, Zătreni etc.⁶.

Tot din această epocă datează şi următoarele fortificaţii:

– Castrul roman Arutela (anii 137-138 d. Hr.); este un monument de arhitectură militară deosebit, construit din piatră, refăcut în anii 1982-1983, după proiectul arhitectului Aurel Teodorescu, întocmit pe baza documentaţiei ştiinţifice a dr. Cr. M. Vlădescu şi executat de ing. C. Panco⁷, făcând parte dintr-o linie de apărare pentru oprirea atacurilor dinspre zona deluroasă de la răsărit;

– Castrul roman de la Rădăcineşti, datând din anul 138 d. Hr., în vremea împăratului Hadrian, a fost construit din bolovani de râu legaţi cu mortar. Pe toate laturile zidurilor sunt construiţi, în aceeaşi tehnică, pinteni perpendiculari⁸.

– Castrul roman de la Titeşti, sec. II-III, clădit din piatră, cărămidă şi chirpici, zidul exterior, de 1,50 m, fiind construit din blocuri de piatră prinse cu mortar de var; valul a fost înlocuit cu un pod de lemn⁹. În legătură evidentă cu aceste tabere fortificate, se relevă şi tehnica construirii căilor de acces: drumurile romane de la Celeiu şi Islaz spre Râmnicu-Vâlcea, apar în Harta stolnicului Constantin Cantacuzino, din 1700¹⁰. „Castrele erau legate între ele – spune istoricul Dumitru Tudor – cu un drum pietruit, lat de 6 m (ale cărui urme se mai pot observa şi azi) şi erau apărate numai de trupe auxiliare”¹¹. Relativ la judeţul nostru, reprezentativ pentru tehnica romană a fortificaţiilor este vestitul Limes Alutanus – sistem de apărare format din castre unite prin drumuri, aşezate, de regulă, de-a lungul unor obstacole naturale (în speţă, Aluta – Oltul), dovedind „nivelul cel mai înalt atins de civilizaţia antică greco-romană”¹².

Note bibliografice

 1. Pr. Gheorghe Petre-Govora, O preistorie a Nord-Estului Olteniei, Râmnicu-Vâlcea, Editura Petras, 1995, pag. 13; v. şi Pr. Ioan D. Ciucă, prof. Domniţa Ciucă, prof. Ion M. Ciucă, Priorităţi istorice vâlcene (în cont., Priorităţi vâlcene), Complexul de Spiritualitate Creştin-Ortodoxă „Sf. Nicolae” – Câmpu-Mare, 2002, pag. 5-7.

2. D. Berciu, “Buridava” dacică, Bucureşti, 1981, pag. 26.

3. Monumente istorice, pag. 60.

4. Ştefan Bălan, Nicolae Şt. Mihăilescu, Istoria ştiinţei şi tehnicii în România. Date cronologice (în cont., Istoria ştiinţei), Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1985, pag. 20:

5. Monumente istorice, pag. 134.

6. Ibidem, pag. 156-174.

7. Ibidem, pag. 48.

8. Ibidem, pag. 69.

9. Ibidem, pag. 148.

10. Istoria ştiinţei, pag. 84.

11. Dicţionar de istorie veche a României. Paleolitic – sec. X, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, pag. 374.

12. Pentru amănunte, vezi Priorităţi vâlcene, pag. 31-40.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 415-416). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”