Categorii

Revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor Române, în zona de nord a Vâlcii

iulie 3, 2024 by

Istorie Locala

Istorie locala

În iunie 1848, arhimandritul Hrisant Hurezeanu, egumenul Mânăstirii Hurezi, este învinuit de Prefectura Vâlcea şi de unii locuitori ai oraşului Râmnic că ar fi intenţionat să treacă fraudulos graniţa pe la Câineni, cu şase care încărcate cu banii şi odoarele Mânăstirilor Bistriţa şi Hurezi¹⁵³. Se declanşează o anchetă locală şi chiar una la nivel central. Arhimandritul se apără cu înverşunare. Nu se ştie cu precizie cum s-a terminat această “afacere”, cert este că la un moment dat anchetele încetează, lăsând lucrurile ca mai înainte. Deşi se pare că a fost nevinovat, într-un gest totuşi reprobabil, arhimandritul îşi retrage, după revoluţie, donaţia făcută Şcolii Normale din Râmnic, supărat pentru afrontul adus, spunând că: “… râmnicenii numai atunci se bucură când au prilej de facere a răului”¹⁵⁴.

La 19 martie 1849, cârmuitorul Judeţului Vâlcea comunică Subocârmuirii de Olt că înaintarea oştirilor ruse şi otomane a împiedicat trecerea hotarului pe la Câineni, de către revoluţionarii maghiari, şi dispune ca ţăranii fugiţi de prin sate de teama revoluţiei să se întoarcă la casele lor¹⁵⁵.

În anul 1852 domnitorul Ţării Româneştii, Gheorghe Bibescu, întreprinde o vizită pe Valea Oltului, ajungând până la punctul de graniţă Râu Vadului. Prilejul acestei vizite l-a constituit finalizarea lucrărilor de reconstrucţie a drumului de acces prin defileu (Via Carolina), lucrări începute încă din anul 1839, drumul fiind “modernizat” în perioada 1858 – 1860 ³⁷⁵. Reconstrucţia drumului s-a făcut după planurile arhitectului Hartel, contractul de execuţie aparţinând antreprenorului Ion Drăghiceanu.

***

Formarea statului naţional român prin unirea Moldovei cu Ţara Românească, înfăptuită la 24 ianuarie 1859 de către Alexandru Ioan Cuza, care este ales domn al celor două principate aproape în acelaşi timp ^{168-170,180,181,}aduce referiri documentare generale asupra meleagurilor vâlcene^156,157,171. Ştim, de pildă, că în vara anului 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, întreprinde un turneu prin ţară, ajungând şi la Râmnic, unde face un popas^158,159,196. În darea de seamă prezentată domnitorului se găsesc şi unele menţiuni referitoare la comuna Câineni şi anume la cele trei pichete grănicereşti de la “Valea Câineni, Scăuielile şi Râu Vadu”, la poşta din Câineni şi la podul plutitor “pe apa Oltului” la Câineni¹⁵⁸. În anul 1862, Cuza este întâmpinat din nou cu entuziasm de către locuitorii meleagurilor vâlcene, ajungând până la Cozia. În amintirea evenimentului, este clădită la Cozia, “Fântâna lui Cuza”¹⁵⁹. Nu există dovezii documentare privind trecerea lui Alexandru Ioan Cuza prin Câineni.

După 11 februarie 1866, prin abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, care chiar a doua zi după eveniment aprecia că “numai un principe străin … poate închezăşui viitorul României”, în ţară s-a creat o situaţie periculoasă, dată fiind apariţia posibilităţii de separare a Moldovei de Ţara Românească, actul unirii nefiind pe placul marilor puteri, deşi acestea erau puteri garante^180,183,184. Acestea s-au întâlnit la Paris, în perioada 29 februarie – 10 aprilie 1866, pentru a dezbate problema separaţiei care era susţinută cel mai vehement de către reprezentanţii imperilor vecine – otoman, habsburgic şi ţarist. Diplomaţii turci au încercat chiar să obţină un consens pentru o intervenţie militară. Cu toate că lucrările Conferinţei de la Paris s-au încheiat fără niciun acord, pericolul invaziei turceşti nu a dispărut. Ca urmare, statul român a fost nevoit să-şi ia măsuri de apărare corespunzătoare.

Concomitent, exista şi primejdia unui atac austriac şi, de aceea, guvernul român a dispus o serie de măsuri cu scopul de a preîntâmpina un astfel de eveniment. Documentele vremii dovedesc pe de o parte, existenţa clară a pregătirii unui atac din partea Austriei, imediat după săvârşirea actului de la 11 februarie 1866, deşi aceasta se găsea în plină pregătire a războiului cu Prusia şi, pe de altă parte, poziţia fermă a României, de respingere prin forţă a oricăror încercări de violare a teritoriului său^180,197. În primăvara anului 1866 România reuşeşte, totuşi, să obţină reconfirmarea externă a Unirii din 1859 datorită sprijinului Franţei, Prusiei şi Angliei, dar, pe de altă parte, în anul următor, 1867, în urma unor tratative începute încă din 1865, se instituie dualismul austro-ungar prin care, între altele, Transilvania îşi pierde pentru prima dată complet autonomia, fiind anexată Ungariei¹⁸³. Veştile tot mai insistente despre concentrări de forţe austriece la graniţa de nord a ţării, respectiv în zona Turnu Roşu, l-au determinat pe ministrul de război, maiorul D. Lecca, să transmită oştirii române la 19 februarie 1866, ordinul: “… orice călcare a teritoriului nostru o veţi respinge prin forţă întrebuinţând mijloacele cele mai energice”¹⁹⁷. De asemenea, o notă guvernamentală din iunie a aceluiaşi an, specifica: “Suntem hotărâţi să ne opunem cu o voinţă cu totul fermă violării teritoriului ţării”. Zona era sub protecţia militară a Diviziei 3 Teritoriale iar comandamentul acesteia a dispus măsuri energice pentru preîntâmpinarea unor agresiuni militare austriece. Pe linia Râu Vadului – Câineni – Cozia au fost trimişi ofiţeri de stat major pentru a studia amănunţit zona şi a elabora un plan corespunzător de apărare în acest sector. Dată fiind importanţa misiunii, conducerea ei a fost incredinţată unui ofiţer experimentat, maiorul Oton Sachelarie, şef de stat major al Diviziei 3 Militare Teritoriale şi membru în Statul Major General al Armatei. Maiorul Sachelarie era vâlcean, unchiul preotului Gheorghe Sachelarie, primul director al gimnaziului din Drăgăşani. La 3 martie 1866, maiorul Sachelarie raportează îndeplinirea misiunii. Raportul său amplu cuprindea şi un plan de organizare a apărării pe direcţia Văii Oltului, între Câineni şi Turnu Roşu, precizând căile posibile de pătrundere a austriecilor şi mijloacele ce urmau a fi întrebuinţate în vederea împotrivirii armate. El a menţionat că singurele direcţii de acces spre Principatele Unite erau trecătorile din munţi: Valea Scăunele (local, “Scăuiele” – n. n.), Dealu lui Vlad, Valea Siliştii, Voineasa şi drumul Turnu Roşu – Cozia. În timp ce primele erau simple poteci de munte, ce nu permiteau deplasarea de efective militare numeroase, ultimul reprezenta singura cale ce ar fi permis o invazie adevărată.

Obiectivele şi mijloacele de luptă necesare pentru stoparea unui atac austriac au fost stabilite ţinând seama de obstacolele naturale care au fost valorificate. Pentru apărarea de la Râu Vadului au fost repartizaţi 300 de militari, sprijiniţi de cel puţin două tunuri. Dacă duşmanul ar fi depăşit acest punct, el ar fi dat peste altă linie de apărare la Câineni, unde se prevedea a fi dislocate şi pregătite de luptă şase batalioane şi o semibaterie cu un total de 500 de soldaţi şi ofiţeri. La Râu Vadului era prevăzută construirea unei cazărmi moderne, puternic fortificate. Unităţile de grăniceri, formaţiuni militare nepermanente, fuseseră incluse din 1864 prin Legea de Organizare a Armatei în Sistemul Naţional de Apărare, încredinţându-li-se, astfel, apărarea ţării. Aceste unităţi au luptat eroic, dându-şi tributul lor de sânge în războiul de independenţă şi în primul război mondial.

Note:

151. C. Mateescu, Op. cit., pag. 143.
152. C. Tamaş, P. Bardaşu şi S. Purece, Prefectura judeţului Vâlcea. Inventare arhivistice, vol. I (1830 – 1864), Bucureşti, 1977, pag. 203 – 204, nr. 1403.
153. C. Tamaş, P. Bardaşu, S. Purece şi H. Nestorecu – Bălceşti, Revoluţia de la 1848 în judeţul Vâlcea, Societatea "Prietenii Muzeului Bălcescu", Bălceşti pe Topolog, 1978, pag. 2, nr. 10 şi 12; pag. 44 – 46, nr. 13;. pag. 73 – 75, nr. 25 şi 26; pag. 76, nr. 29; pag. 114, nr. 61; pag. 135, nr. 81 şi pag. 155 – 157, nr. 100.
154. Ibidem, pag. 350, nr. 281.
155. Ibidem, pag. 341 – 342, nr. 252.
156. C. Tamaş, S. Purece, Gh. Dumitraşcu şi P. Bardaşu, Contribuţia judeţului Vâlcea la Unirea Principatelor, Râmnicu-Vâlcea, Casa Personalului Didactic Vâlcea, 1982.
157. C. Mateescu, Op. cit., pag. 158 – 169.
158. Tezaur . . . , pag. 218 – 222, nr. 114.
159. C. Mateescu, Op. cit., pag. 167.
160. C. Tamaş, P. Bardaşu, S. Purece şi H. Nestorescu – Bălceşti, Contribuţia judeţului Vâlcea la susţinerea războiului de independenţă (1877 – 1878), Soc. "Prietenii Muzeului Bălcescu", Bălceşti pe Topolog, 1977.
161. Ibidem, pag. 391, nr. 291.
162. Ibidem, pag. 165, nr. 97;. pag. 166, nr. 98; pag. 171 – 172, nr. 104.
163. Ibidem, pag. 174 – 176, nr. 107, 108 şi 109.
164. Ibidem, pag. 202, nr. 128.
165. Ibidem, pag. 206 – 208, nr. 131.
166. Ibidem, pag. 540, nr. 403.
167. Ibidem, pag. 350, nr. 258.
168. Fl. Constantiniu, Op. cit., pag. 215 – 244.
169. C. C. Giurescu şi D. C. Giurescu, Op. cit., pag. 625 – 626.
170. D. Berindei, Epoca Unirii, Bucureşti, Ed. "Corint 2000", 2000, pag. 115 – 122 şi 231 – 250.
171. S. Purece, Judeţul Vâlcea şi Unirea, în "Buridava", III/1979, pag. 109 – 116, Muzeul Judeţean Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea.
172. N. Andrei, 1907 în Oltenia, Ed. "Scrisul Românesc", Craiova, 1984.
173. Fl. Anghel, A. Popescu, I. Matei şi C. Speri, 1907 – Mărturii din regiunea Piteşti, Piteşti, f. ed., 1957.
174. C. Tamaş, P. Bardaşu, S. Purece şi H. Nestorescu – Bălceşti, Răscoala ţărănească din 1907 în judeţulş Vâlcea, Bălceşti pe Topolog, Soc. "Prietenii Muzeului Bălcescu", 1974, pag. 133 – 134, nr. 95.
175. Ibidem, pag. 175 – 176, nr. 142.
176. Ibidem, pag. 179 – 180, nr. 147.
177. Ibidem, pag. 208, nr. 172.
178. Ibidem, pag. XLII (Sudiu introductiv).
179. Ibidem, pag. LXV (Studiu introductiv).
180. D. Berindei (coord.), Istoria românilor, vol. VII, tom. I, Bucureşti, 2003, Ed. Enciclopedică, pag. 478 – 537, pag. 553 – 586.
181. V. Milea (coord.) ş. a., Istoria militară a poporului român, vol. IV, Bucureşti, Ed. Militară, 1987, pag. 392 – 412.
182. D. Berindei, Op. cit., pag. 537.
183. V. Milea ş. a., Op. cit., pag. 467 – 468.
184. Gh. Platon, Istoria modernă a României, Bucureşti, Ed. Academiei, 1985, pag. 207.
185. V. Milea ş. a., Op. cit., pag. 66, 96.
186. Fl. Constantiniu, Op. cit., pag. 255.
187. Ibidem, pag. 262.
188. Gh. Preda, în Prefaţă la: C. T. Stoika, Însemnări din zilele de luptă, Bucureşti, Ed. Militară, 1977, pag. 12.
189. Şt. Pascu (coord.) ş. a., Istoria militară a poporului român, vol. V, Bucureşti, Ed. Militară, 1988, pag. 363 – 397.
190. Şt. Pascu ş. a., Op. cit., pag. 398 – 505.
191. C. T. Stoika, Op. cit., pag. 106 – 110.
192. Fl. Tucă, In memoriam, Bucureşti, Ed. Militară, 1971, pag. 72 – 77.
193. Şt. Pascu ş. a., Op. cit., pag. 442.
194. C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916 – 1918, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, vol. I, pag. 266 – 275.
195. C. Tamaş, P. Bardaşu, S. Purece şi H. Nestorecu – Bălceşti, Judeţul Vâlcea în anii primului război mondial (în cont., Judeţul Vâlcea), vol. I, Bălceşti pe Topolog, Soc. "Prietenii Muzeului Bălcescu", pag. 11 – 18.
196. C. Tamaş, Istoria Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, Ed. "Antim Ivireanul", 1991, pag. 140 – 142.
197. V. Milea ş. a., Op. cit., pag. 559 – 560.