Rezistenţa prin cultură

Detest, în acelaşi timp şi fără rezerve, aroganţa greţoasă a sterililor dâmboviţeni faţă de "tupeul" / îndrăzneala altora, de a scrie şi ei, fără "avizul" central / centralizator. E ceva care nu se trece cu vederea. Ca o blasfemie!

Cred în scriitori (cei la ale căror volume am ajuns şi deci mă pot pronunţa!) din Oradea, Timişoara, laşi, Cluj-Napoca, Râmnicu Vâlcea, Constanţa şi, mai de curând, Târgu Jiu. Detest îngrădirea editorială şi a difuzării cărţilor, celor amintiţi mai înainte, în media literară şi la tv. Mă întreb al cui este şi cui serveşte boicotul acesta? "Lucrătura" aceasta artizanală? Cu ce interes? Cu ce eficienţă/noneficienţă pe termen apropiat / mediu şi (mă îngrozesc!) lung? M-am dedicat şi îmi dedic minimele / modestele mele posibilităţi / disponibilităţi de întâmpinare, analiză şi promovare, cu prioritate, autorilor din ţară. Mărturisesc, nu fără regret, că, personal, nu-i cunosc decât pe câţiva şi fără să fi stabilit vreo relaţie cu altă motivaţie. Caut ceea ce durează / rămâne – OPERA.

OMUL, noi, cei de după noi, ţinem de sublimul efemer.

Cred, repet, în scriitorii din ţară. Aş vrea să fiu considerat exagerat, spunând / afirmând că lor le revine, în mare măsură, greaua misie să ne menţină / să ne salveze spiritualitatea naţională, fiinţială şi, implicit, limba. Spiritualitatea sângelui revivificator. Cine nu se mai recunoaşte în limba lui de suflet şi simţire să-şi considere aceasta ca fiindu-i o opţiune strict personală. Să nu încerce să facă prozelitism pe bani de la buget!

Fenomenul cel mai vizibil postdecembrist, dar insuficient luat în seamă, a fost eradicarea industriei socialiste, economiei de acest tip, în general, şi înlocuirea acesteia cu o altă "industrie", cea universitară, disproporţionată, substanţial deficitară sub aspectul finalităţii procesului de învăţământ. Cultura restrictivă şi (sub)cultura lucrativă, profitabilă, se reflectă grotesc în chiar fiinţa învăţământului românesc. La concursul din vara lui 2004 pentru ocuparea posturilor vacante, s-au prezentat aproape 50.000 de candidaţi şi au promovat (cu medii jenante!) cam 10% ori ceva mai mult. în Capitală se recurge acum la o "acoperire" a posturilor sub "imperiul necesităţii", nu al calităţii. De reţinut – în Capitală!

Nu mă voi referi la învăţământul de stat şi nici la combinatul / trustul universitar "Spiru Haret" etc. Nu este scopul acestei cronici. Voi face totuşi o menţiune pornind de la un afiş publicitar al universităţii bucureştene "Hyperion", cu scopul de a atrage studenţi conform cifrei de afaceri. Aflăm că a pregătit în scurtul timp de când funcţionează 6.000 de licenţiaţi. E ceva. Dar te poţi întreba ce au înţeles studenţii din cursurile de literatură semnate, tipărite, vândute şi ţinute / susţinute de prof. univ. dr. şef de catedră etc. Adriana lliescu? Acestea, dacă nu ţin de o farsă maliţioasă, reuşesc performanţa unui delir lexical incoerent de nestăvilit. Este neîndoielnic şi faptul că pe asemenea însăilări i-au fost acordate titlurile universitare. Dar te întrebi dacă le-a citit cineva şi cine? – "Mischiada" nu e un produs al arealului universitar brâncuşian, ci, precum se poate uşor demonstra, tinde spre generalizare. Semnele metastazei sunt de nestăvilit, iar democraţia înţeleasă cretinoid, mediatizată la dimensiune naţională, având ca model pe "ontologul" dâmboviţean al Sectorului 5, consacră surdo-muţenia celor "abilitaţi" să ia decizii. Şi, fiindcă discutăm despre literatură, putem emite o "judecată de valoare": Tănase Vasilescu Lumânăraru, eroul miliardar analfabet al lui Camil Petrescu, pare o glumiţă pe lângă paranghelistul "Este". Curat "bâlciul deşertăciunilor" ori, în stil bacovian, "O, ţară tristă, plină de umor!".Umor negru, evident. Este dramatic! Ar fi chiar tragic să nu se întrevadă mirabila făclie de la capătul substructurii dedalice ori purtată prin halele tenebroase, leviathanice, ca rezultat al zbaterii de gând sisifice. Optimismul meu cultural are la bază aşteptarea şi răbdarea, dar şi satisfacţia de a nu rămâne dezamăgit. Spun aceasta şi voi argumenta. Am citit recent două volume de referinţă cu privire la opera eminesciană semnate de doi universitari din Bucureşti şi Oradea: George Gană – Melancolia lui Eminescu(2002) şi loan Derşidan – Monologul dramatic eminescian(2001). De asemenea, volume de studii care te reţin prin temeinicia şi noutatea abordării unor teme majore de cercetare literară au ca semnatari autori din Timişoara, Cluj-Napoca, Râmnicu-Vâlcea, laşi etc. Sunt autori de notorietate şi în ţară (nu în provincie!), nu doar în Bucureşti. Problema rămâne felul cum se difuzează cartea, cum ajunge la cei interesaţi. Este un aspect ce nu mai poate fi tolerat. O mare parte a deficitului cultural galopant din ţara noastră şi din această sursă se nutreşte.

LAUDATIO

"Laud osârdia răposatului Urechie vornicul, carile au făcut de dragostea ţărâi letopiseţul său…" (Miron Costin – Letopiseţul ţărâi Moldovei).Da! Lauda avea un profund temei. Grigore Ureche avea la anul 1600 ţară.Când nu exista România! Întemeietorul / prim-unificatorul de atunci, eroul de la Călugăreni, este cotat astăzi de "istorici" plătiţi de la buget, ca fiind un "aventurier". Şi Urechie vornicul avea o limbă a ţării întregi, când nu exista un alfabet ori o şcoală în limba română. Le avea pe toate în suflet şi le iubea. Avea şi suflet, şi avea şi ce iubi cu mare mândrie. Şi astăzi, chiar eliminat din manuale, el tot trăieşte / există, pentru că nu pe el s-a avut în vedere, ci doar lutul şi sufletul acestuia, mereu viu / învietor / anteuic.

Laud, cu toată căldura sufletului şi cu onesta modestie a dascălului de limba română, pe toţi scriitorii ce nu îşi pleacă nicicum capul în faţa săbiei umilinţei la care sunt supuşi sistematic.

Altarul lor rămânând limba şi cartea. Garanţia intrării şi rămânerii în durată.

Sursa: New York Magazin, 1 Februarie 2006, p. 29 , (Cultural)