Rîmnicul Vâlcii în timpul Revoluţiei de la 1821

În noile împrejurări ale dezvoltării centrelor urbane se va face simţită cu mai multă vehemenţă lupta orăşenilor pentru înlăturarea monopolurilor şi privilegiilor deţinute de boieri şi de mănăstiri, pentru eliberarea moşiilor, a vetrelor oraşelor şi ale târgurilor din dependenţa acestora. Reacţia lor se corelează luptei desfăşurate de mase mai largi ale populaţiei supuse apăsării pentru a curma abuzurile în timpul Revoluţiei de la 1821.

Este vremea în care locuitorii din straturile active ale societăţii româneşti, după cum şi ţărănimea neservită urmărea să-şi menţină libertatea.

Aşa se explică de ce moşnenii din rândul cărora se recrutau pandurii, dar şi alte categorii de săteni, au constituit Principala masă a răsculaţilor, ei fiind cei dintâi care au răspuns la chemarea lui Tudor şi i-au rămas credincioşi până la urmă.

Vâlcea, cu un procent de 63% de moşneni, din populaţia rurală, se situa în fruntea celorlalte judeţe¹.

Tudor Vladimirescu a avut multiple legături cu lumea vâlceană în anul 1819, îndeplinind chiar funcţia de vătaf de plai la Câineni².

În etapa premergătoare revoluţiei, plecând din Bucureşti spre Târgu Jiu, Tudor, însoţit de 40 de persoane, a trecut Oltul la Râmnic, pe ziua de 13 ianuarie 1821. Aici “a stat în târg”, iar “seara s-a oprit la Ocnele Mari ”unde cumpără cu bani tot ce-i trebuie fără a-i aduce cuiva cea mai mică supărare”. La trecerea prin judeţ, oamenii lui Tudor Vladimirescu l-au prins pe vechilul plaiului Horezu, ducând la zărăfia (casieria) isprăvnicatului peste 2000 galbeni, obligându-l să-i urmeze cu banii şi “cu plăieşul ce-l însoţea”³.

Apelul lui Tudor către popor a avut un puternic efect în rândul ţăranilor apăsaţi de stăpânirea boierilor, de ordine amintind de vechi practici ale lumii feudale. Cetele de panduri alergau sub steagul Vladimirescului strigând: Să trăiască libertatea ! Să trăiască Domnul Tudor !

Duhul revoltei avea să-i transforme pe locuitorii de altădată în răzbunători neînduplecaţi ai implicărilor şi jafurilor îndurate. La îndemnul pandurilor care cutreierau satele ţăranii se răscoală “primind cu ciomege, cu furci şi cu topoare pe epistaţii moşierilor şi pe slujbaşii stăpânirii⁴.

Dările nu se mai plăteau, iar zapcii erau deposedaţi de banii strânşi.

Marşul spre Bucureşti al oastei revoluţionare o adevărată “Adunare a Norodului” – condusă de Tudor Vladimirescu, a străbătut şi sudul judeţului. La Oteteliş, în noaptea de 2 spre 3 martie, Tudor a pedepsit cu moartea pe căpitanii de arnăuţi Iova şi Ienciu, pentru prădăciunile săvârşite la Beneşti, cărora le-au căzut victimă boierii refugiaţi în conacul întărit al lui Iordache Otetelişeanu. Aceste măsuri fuseseră luate pentru întărirea disciplinei oastei norodului, cât şi în scopul folosirii unor elemente din rândul boierimii care puteau sprijini dezideratele revoluţiei.

Tudor a părăsit Otetelişul în ziua de 3 martie, a străbătut mai multe sate, trecând apa Cernei, a traversat Obislavul, marea pădure a Măciucii, Spârlenii şi Creţenii şi a ajuns la Drăgăşani unde s-a întâlnit cu Iancu Jianu în casa sa, aflată în Capul Dealului, de aici a mers în târgul Drăgăşani. Cu acest prilej Tudor a lăsat comandant de garnizoană, în Drăgăşani, pe Preda Drugănescu, căruia i-au fost daţi în subordine Iova Bitoleanu-Iovancea, căpitan de panduri din Străjeşti şi Atanasie Arnăutul din Stăneşti, care aveau misiunea de supraveghere a mănăstirilor Stăneşti şi Manu. După popasul de la Drăgăşani, grosul armatei revoluţionare s-a îndreptat spre Slatina, pe de o parte şi alta a Oltului, în timp ce Tudor Vladimirescu şi Iancu Jianu la Poganu, aflat în stânga Oltului unde, însoţiţi numai de câţiva oameni, a pornit spre mănăstirea Muşeteşti, spre a recruta noi oşteni şi a organiza mănăstirea pentru rezidenţă⁵.

În acelaşi timp la Câineni se dădeau lupte între boierii conduşi de maiorul Ciupagea şi pandurii căpitanului Barbu.

Printre vâlcenii care au fost mai apropiaţi de conducătorul răsculaţilor se numără şi Petrache Poenaru. Între 18 martie şi 15 mai cât timp a stat Tudor la Bucureşti, el a avut funcţia de secretar, vreme în care a scris cele mai multe scrisori alcătuite la porunca Vladimirescului.

Un alt vâlcean care a adus servicii mişcării a fost stolnicul Constantin Borănescu din Râmnic. El a fost trimisul special al lui Tudor la paşa din Silistra.

Punctul de la Câineni era locul de trecere al boierilor, negustorilor şi a clerului înalt care fugeau spre Transilvania. La Boiţa unde aceştia s-au oprit se adunaseră peste 40 de familii în frunte cu episcopul şi cu alţi demnitari ai divanului. Unii dintre boierii şi negustorii din judeţ care se temeau de “ridicarea norodului” s-au răspândit la Porceşti, Sibiu, Sadu, Tălmaci, Sebeşul de sus, Sebeşul de jos, Cisnădie şi Răşinari⁶.

Pentru a pune capăt acestor stări de lucruri, Tudor Vladimirescu trimite câteva detaşamente care au ocupat Câinenii, oraşele Ocnele Mari şi Râmnicul, el însuşi urmând a se retrage cu oastea în Oltenia, unde mănăstirile din munţi îi ofereau o bază de rezistenţă sigură şi îndelungată. El cerea ca vechea ctitorie domnească a lui Mircea cel Bătrân, Cozia, să fie întărită cu 100 panduri “care să îngrijească de zăhărele ce erau acolo”. Dar în urma neînţelegerii dintre Tudor şi conducătorul eteriei, Ipsilanti a înlocuit pe toţi ispravnicii şi vătafii numiţi de Vladimirescu, reuşind să ocupe – prin vicleşug – cu detaşamentele sale toate mănăstirile de la Cozia la Motru.

Prin tragicul sfârşit al lui Tudor Vladimirescu mişcarea avea să fie curând înfrântă, iar pandurii să se retragă în cele din urmă la casele lor. Se cunoaşte faptul că un număr de vreo 450 de panduri au pornit spre Râmnicu Vâlcea, ca să aştepte aci pe Tudor, despre care se aflase că se îndreaptă spre Olt. Eroismul oştenilor săi s-a făcut simţit şi în lupta de la Zăvideni, unde un mic detaşament de sub conducerea polcovnicului Ion Solomon a reuşit să ţină piept câtăva vreme armatelor otomane, fapt ce se înscrie astfel între actele de vitejie ale neamului.

Mulţi dintre panduri nu aflaseră încă nimic de asasinarea conducătorului revoluţiei. Aşa se explică că la Râmnicu Vâlcea “40 de oşteni, mai toţi căpitani, rugară pe Protopopescu să le facă jalbă către prinţul Ipsilanti; rugându-l să le dea pe slugerul Tudor, în care ei au încredere, şi la glasul căruia au năpustit casele şi s-au sculat cu armele ca să capete drepturile ţării”. Între cei trimişi cu această cerere era şi Protopopescu, autorul memoriului, care arăta că, după ce Ipsilanti luă cunoştinţă, prin tălmaciul său, de cuprinsul ei, răspunde căpitanilor:”Că Tudor e chemat în Rusia de către împăratul Alexandru; că petiţiunea o va trimite îndată lui Tudor în Rusia; că Tudor nu va întârzia a se întoarce, după felul cum a şi promis la plecare, fiind chemat de împăratul pentru binele ţării; iar pandurii să meargă la Drăgăşani să se bată cu turcii până va sosi Tudor”⁷.

Masacrul grecilor la Drăgăşani a pecetluit soarta Eteriei din Ţara Românească. După această bătălie, armatele eteriste s-au împrăştiat⁸, iar Ipsilanti a trimis un grup de 70 panduri călări sub comanda lui Macedonschi să cerceteze o cetăţuie construită de nemţi la 1788, aproape de Cozia. În legătură cu acest fapt a fost înregistrată istorioara că un Chiriac, participant la această misiune, a întâlnit un unchiaş orb. Bătrânul îi spune că şi el a fost o dată pandur şi acum a sărăcit şi a orbit; apoi aflând de la Chiriac că în adevăr Tudor s-a prăpădit, răspunde oftând:”Să ştii fătul meu, că fără Tudor nu veţi mai rămânea în ţară nici şapte zile; că numai el cunoştea duhul pandurilor şi putea să le ţie cârma; iar fără Tudor vor fugi toţi pandurii pe la casele lor şi fără panduri, grecii se vor risipi pe la alte ţări străine. Ţine minte vorba mea” ⁹.

Peste puţin timp, circa 800 de greci au depus armele şi au intrat în carantina de la Tumu Roşu, în Transilvania.

Hagi Prodan, Mihalogu şi Macedonschi s-au retras cu restul de panduri în Oltenia, unde s-au unit cu forţele de rezistenţă orânduite de Tudor Vladimirescu, sub comanda fratelui său Papa şi a căpitanilor Dumitru Gârbea şi Ghiţă Haiducu,, în mănăstirile Tismana, Cozia, Hurezu, Bistriţa, Polovragi şi Lainici. Ultimele cete de greci din Ţara Românească au fost urmărite şi nimicite de către Bimbaşa – Sava şi Cara Ahmed Efendi, de sub comanda paşei de la Silistra. Serdarul Dimandi care se închisese cu vreo 70 de arnăuţi în mănăstirea Cozia, s-a predat cu toată garnizoana, după care au fost măcelăriţi.

După revoluţie ţăranii se arată mai refractari şi mai dârzi faţă de marii proprietari. În octombrie 1822, Divanul declara că “locuitorii foarte mult s-au nărăvit şi se îndărătnicesc a face clacă pământului cea obişnuită”¹⁰. Era desigur exemplul puternic al “duhului mişcării” asupra locuitorilor satelor, cărora Tudor le acordase de îndată ce a ajuns la Bucureşti însemnate înlesniri băneşti, mai ales acelora din Oltenia şi vestul Munteniei.

Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu la care a participat nu numai ţărănimea ci şi locuitori din toate straturile populaţiei a dat o puternică primă lovitură orânduirii stăpânitorilor de moşii bazate pe vechile practici ale lumii feudale. Ea a determinat mutaţii profunde în conştiinţa orăşenilor, în această etapă de evoluţie pe calea istoriei modeme a României, constituind un moment deosebit în lupta pentru libertate şi dreptate socială, pentru scuturarea jugului dominaţiei străine şi afirmarea drepturilor naţionale ale poporului român¹¹. La 23 ianuarie 1821 Domnul Tudor rostea cu patos Proclamaţia către popor la Padeş, cu flamurile steagului revoluţionar. Steagul sub care căpetenia pandurilor adresa chemarea către “tot norodul românesc” s-a lucrat sub indicaţia lui Tudor şi ale lui Ilarion, episcopul Argeşului originar din Malaia Vâlcii. În ansamblul compoziţiei se distinge stema Ţării Româneşti, cerbul cruciat, cu aripile în zbor, element simbolic aflat în tradiţia heraldică încă din vremea lui Mircea cel Bătrân. Chenarul circular, ornamentat sobru în formă de cunună de laur este un element heraldic, de veche tradiţie. Deasupra stemei Ţării Româneşti este reprezentată Sfânta treime; Dumnezeu – tatăl şi Dumnezeu – fiul, odihnind pe norii cerului şi Sfântul Duh în chip de porumbel. Este simbolul fundamental pentru “unitatea norodului românesc” Sfânta Troiţă era şi simbolul eclesiastic al Transilvaniei. Cei doi sfinţi militari, Sfântul mare mucenic Gheorghe şi Sfântul mucenic Teodor Tiron sunt plasaţi de o parte şi de alta, accentuând vizibil armonioasa simetrie a elementelor întregii compoziţii. Sfântul mucenic Gheorghe purtătorul de biruinţă a fost simbolul eclesiastic al Moldovei încă din vremea muşatinilor. De remarcat este veşmântaţia de oşteni în armura completă a celor doi sfinţi mucenici în poziţie de gardă. Sfântul Gheorghe ţine în dreapta platoşa, iar în stânga – strâns adusă la brâu – o creangă mare de finic, simbol pentru vestirea şi salutul din adâncul inimii – partea stângă semnifică iubirea – a speranţei că lupta norodului îi va aduce acestuia pacea şi izbăvirea. Pe stindard sunt scrise stihurile: ”Tot norodul românesc/pe tine te proslăvesc/Troiţă de-o fiinţă. Trimite-mi ajutorinţă/Cu puterea Ta cea mare şi cu braţul Tău cel mare/Nădejde de dreptate – Acum să am şi eu parte”.

Gândul şi fapta lui Tudor Vladimirescu, pline de un înflăcărat patriotism, puse în slujba poporului asuprit, apar astăzi aureolate de frumuseţe. Jertfa lui rămâne o pildă vie în amintirea generaţiilor ce va să vie, cât timp va exista pe pământ acest popor, adică veşnic¹².

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Comeliu Tamaş, Tudor Vladimirescu şi Vâlcea, în “Muzeum” – Studii şi comunicări de istorie şi etnografie 1974, Goleşti-Argeş, 1974, p.74

2. Comeliu Tamaş, A fost Tudor Vladimirescu, vătaf de plai la Câineni în “Orizont”, supliment, decembrie 1969

3. C. D. Aricescu, Istoria Revoluţiunii Române de la 1821, Craiova, 1874, p.91

4. Comeliu Tamaş, Noi documente privind participarea unor panduri din Vâlcea alături de Tudor Vladimirescu, în “Orizont” 336 din 26 noiembrie 1969

5. Paul Barbu, Iancu Jianu şi Tudor Vladimirescu, în Almanah Luceafărul, p.49, vezi D. Bălaşa, Tudor Vladimirescu şi haiducul Jianu, în Studii Vâlcene V/1982, p.61

6. Comeliu Tamaş, Tudor Vladimirescu şi Vâlcea, în “Orizont” nr. 687 din 19 ianuarie 1971

7. C. D. Aricescu, op. cit., p.282-283

8. Comeliu Tamaş, Un document necunoscut privind bătălia lui lpsilanti cu turcii la Drăgăşani, în “Orizont” nr. 533 din 15 iulie 1970

9. C. D. Aricescu, op. cit., p.294

10. Comeliu Tamaş, H. Nestorescu-Bălceşti, Revoluţia de la 1821, în judeţul Vâlcea Studiu şi documente. Cuvânt înainte dr. Vasile Arimia, 1980, p.400

11. Comeliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p.11

12. Comeliu Tamaş, Steagul de luptă a lui Tudor Vladimirescu, în Accent nr. 11 din 21-27 aprilie 2003, p.3

SURSA: Corneliu Tamaş, Istoria Municipiului Râmnicu Vâlcea, Editura CONPHYS, Rm. Vâlcea, p. 181-188