Sânii mortali ai patriei

Alerta “în direct” nici măcar nu este una nouă. Are oarece “vechime”. Un alt pre-decembrist, cu grele state de încasări şi huzur, în loc să-şi facă mea culpa pentru delaţiune periculoasă la adresa confraţilor şi de linguşeala greţoasă, pidosnică, în faţa tiranului, de care nici după 15 ani nu s-a delimitat ferm, se trezeşte din euforiile bachice, calomniind mîrlăneşte, uitînd de penitenţa slugarnică: “sîntem o obşte care slujim Partidul, poporul şi epoca pe care o trăim”. (Stenograma întîlnirii tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu unii scriitori. Neptun, 26, august, 1980 – în Adevărul literar şi artistic, nr. 757/2005 şi articolul “Unde a dus ‘visul’ angajării” din Jurnalul literar, iulie-august, 2005, p.13 şi 19.)

“Unii scriitori" – sintagmă de reţinut! Evident, cu “legitimaţie”.

Rotofeiul, favorit al muzelor financiare şi al fotoliilor decizionale, s-a simţit probabil frisonat în ponderabilitatea lui odorantă de un posibil seism înnoitor şi a “găvărit” cu vehemenţă sanghinolentă, precum în primii zece ani postdecembrişti

$1–  “au intrat în Uniunea Scriitorilor 1000 de inşi, care de care mai tîmpit”. (Adevărul, 10. IV. 2001, p. 4.) E clar! Se impun măsuri severe pentru salvarea de la înec a corăbiei peticite şi unse cu toate alifiile duhnitoarei pidosnicii a adaptării cerute de “tranziţie” a unei istorice zicale, conform imperativelor actuale – “La vremuri noi, tot noi!”…

PESTE O MIE DE SCRIITORI TÂMPIŢI…

Se simte o adiere / un zumzet de odă thanatică, de eugenie (“colegială” sau, mai actual, de o iminentă euthanasiere, după experienţa cu patrupedele insomniace. Numai că acestea au stîrnit compasiunea celebrei B.B. precum şi a numeroase Fundaţii şi au fost obiectul unei reuniuni galante, mondene la Athene Palace – Hilton. în timp ce “minoritatea” irascibilă a scriitorilor rămîne dispreţuită – manifest grobian. Cronofagii din breaslă ating dimensiuni zoo în acţiunile de gherilă. Mă tem de extinderea unei euthanasii la scară naţională. Aceasta numai dacă ispravnicii breslei vor fi citit şi “interpretat” după mintea lor betejită acel articol infamant / denunţător semnat de Vasile Alecsandri pe la 1850 – “românul e născut poet" – prefaţă la volumul de Balade….

“Peste 1000 de inşi, care de care mai tâmpit”. Văleleu! Chiar aşa? Cu ce drept se asvîrle un asemenea pietroi în fruntea a 1000 de oameni? A analizat trogloditul incriminator fiecare caz în parte ca să-şi justifice huliganismul lexical? Mai grav, de neînţeles. A luat cineva atitudine civilizată faţă de un asemenea derapaj grotesc? Or, dacă se desfiinţează librăriile, în serie, ce rost mai au scriitorii?

La nedumeririle noastre ne vine în ajutor un alt ayatollah şcolit îndelung la SLAST – pepinieră bolşevică a Scînteii Tineretului. Cu puţina lui minte şi galopantă previziune ne vesteşte apocalipsa limbii naţionale în următorii 30-40 de ani. O euthanasie spirituală generală. (Ziua literară, 8. IX. 2003, p.1.) Şi, totuşi! Lăsaţi-o baltă, fotoliarzilor năimiţi! Îmbătrîniţilor în pidosnicii. Renunţaţi la “legitimaţii” şi fotolii decizionale! Legitimaţi-vă cu cărţile scrise de voi! Este singura armă loială!

DEJECŢII PARANOIDE…

Metacritica rămâne singura formă onestă de a te adresa cititorilor. Mesajul tău poate fi suspectat de viabilitate. Este opţiunea la care subscriu şi mă conformez.

Nu mă mai miră superficialitatea cu care este privită cartea ori chiar ignorarea ei prin vinovata conspiraţie a tăcerii, “colegiale” adesea. Trebuie să recunoşti şi să-ţi asumi “inactualitatea” demersului critic dacă nu subscrii la noutatea şocantă a universului liric, temelor, motivelor surselor colcăind de lirism invadator, gîlgîitor: fecale, urină, masturbare, pîraie de spermă, etalarea organelor genitale etc. Suntem îndemnaţi să credem şi să acceptăm că a ignora această sursologie lirică ne-am face vinovaţi de inerţia, stagnarea şi chiar posibila sucombare a ceea ce noi am considerat (şi o facem în continuare!) a fi Poezia. Mostre, deloc întîmplătoare: “Sunt atent cu tine, România, / iţi introduc penisul meu lung şi negru / în pîntec, România” (ALA, 14 august, 2001, p. 5); “Ce ţîţe mortale ai tu, fă patrie / trase în milioane de exemplare (…) ale tale sunt pîrîiaşele de spermă care-ţi curg printre sîni, / ale tale izvoarele de fecale, / ale tale muzeele oratorilor politici, de artă şi baie (…) Am coaiele doldora de sămînţă şi-aş vrea s-o ejaculeze printre văile tale, Patrie … Căca-m-aş în poienile tale, Patrie!… Pişa-m-aş pe toate cuvintele mari, /pe care lumea le păstrează doar pentru tine”.

Versuri premiate la un concurs! (Evenimentul Zilei, 13 ianuarie 2000, p.12.) Autorul acestor dejecţii paranoide a fost premiat de mai multe ori de jurii de “autoritate” şi propus la preşedinţia Uniunii Scriitorilor, în 2005, întrunind 6 voturi din 479 exprimate. Tot din “creaţia” sa mai reproducem un “avertisment” liricoid: “O dată te caci pe tine de cîte zile netrăite /şi freamăt, şi clocot, şi tumult/au mai rămas în tine” (Ziua literară, 3.VII.2004, p.3.) Un mare critic “adjunct” îl şi vede intrînd în manualele şcolare. Evident, la şcoala unde învaţă copiii / nepoţii săi. Aceasta pînă nu i se va împlini profeţia dispariţiei limbii noastre.

O poetesă şi paparazză la un cotidian, premiată şi tipărită, îşi exhibă deliciile sexuale nocturne: “vreau ca mîna asta/care îmi striveşte sexul cu atîta disperare /să fie mîna ta, dragul meu L. / dar mă masturbez iar / zicîndu-mi că e pentru ultima oară / şi-adorm cu tine-n gînd/ mîine o s-o iau de la capăt”. (Ziua literară, nr.l.13-20.V.2002, p.3. Săptămînal al U.S. din România. DIRECTOR: Eugen Uricaru, fost preşedinte al USR.)

DIMINEAŢA BILELOR MICI…

Cer îngăduinţă să adaug la acest intermezzo două specimene de “formatori” de conştiinţe. Doi poeţi decani la Litere (ori foşti!), extrem de combatanţi, editori, etc. … “cînd am dat să fug / tocmai intra prietenul meu din viitor / i-am spus că totul e bine. /Ovulul tresaltă de bucurie în ovar / a fost un orgasm exploziv /în care spermatozoizii şi-au făcut datoria / în fond actul fecundării nu are legătură cu discursul barthesian / oricît am vrea noi transtextualiştii /… am ejaculat în trombă jerbe albe de spermă / înfăşurîndu-te (!) pradă uşoară a unei posesii poietice / geamătul tău în extaz îmi aducea orgasmul abstract în creier / în rozeta clitorisului rumenit / să scormoneşti cu penisul întărit în carnea moale /s-o răscoleşti violent /s-o-nţepi în vulvă/ crispat de înfrîngerea puterii în act” (ALA, 4.III.2003, p. 13.) şi ultima perlă a unui lirism de canal-teribilist, nesemiotician ca primul, din începutul unui sonet intitulat duios “întoarcerea”: “Ce bine-i să fii tare în carici! / Aproape că uitasem dimineaţa / în care te trezeşti simţind cum viaţa /Plusează-n cele două bile mici” (ALA 5.IV.2005, p.15.)

Ne oprim aici. Nu am menţionat numele autorilor. Sunt irelevante pentru ce am vrut să demonstrăm. Ne preocupă înnoirea Poeziei, zonele de lirism exploatate dezinhibat, fără determinări instabile care nu afirmă, nu conformă – “contabilizează”: post-postmodernism, post-poetic, post-schizoidic şi alte post-posturi extraliterare.

Avem nevoie de Poeţi! Avem nevoie de Poezie! Operele au cuvîntul ultim.

în rest, “totul e tăcere!”

Cluj, 7 Septembrie 2006

Sursa: New York Magazin, 13 Septembrie 2006 p. 27 (Cultural)