Sex pe banii Institutului Cultural Român

DUHOARE ROŞE LA ICR

În “MEMORIA CA ZESTRE”, numărând deja trei volume finanţate de Institutul Cultural Român, Rosinanta octogenară îşi retrăieşte intens, nu lirismul ei de trei parale, ori de două, ci aventurile ei erotice, antologice, walpurgice, cu şi cu… şi cu… Dar nici trăpaşii bărboşi de la malul mării (2 Mai!) şi nici tinerii imberbi, începători într-ale poeziei (câţi or fi fost?!) nu mai sunt “liricizaţi”. Voluptoasa Rosinantă delirează, poziţionându-se între două falusuri dorice. Aflăm de amorul lubric “în patul reginei, la Pelişor” (Casă de creaţie şi… procreaţie!) cu Marin Preda şi cu… etc. De asemenea, despre “încrucişarea” miciurinistă cu “foca” (după mustaţă!) de Ion Barbu. Nina avea 22 de ani, iar celebrul matematician Dan Barbilian 52. Ne lasă de înţeles, fără niciun dubiu, că, după sistemul ei de măsurători comparative, Ion Barbu (Dan Barbilian!) ar fi avut un falus pentru care putea fi invidiat chiar şi de Mutul din Căluş. Nu prea am înţeles ce a rezultat din experienţa “miciurinistă” dintre Nina – “bampira”, evreică, şi matematicianul cu un trecut legionar, chiar neprescris încă. Măcar să nu se fi prefăcut a şti că Dan Barbilian şi-a turnat la Poliţia Legionară, în toamna lui 1940, pe cel mai bun prieten şi coleg de la studii din Germania (Tubingen), Tudor Vianu, pentru “vina” de a avea o descendenţă ebraică. Tudor Vianu, una dintre personalităţile universitare de o verticalitate neclintită… i-am fost student în ultimii ani de viaţă. Nu-I voi uita nici dincolo de dincolo. Mă locuieşte, îl aud mereu cum ne spunea: “Te-a supărat cineva, te-a lovit în profunzimea sufletului şi durerea este incurabilă? încearcă şi scrie o carte!”. Deci, nu ură, nu răzbunare, nu stocarea secreţiei biliare lethale, thanatice.

VIVANDIERE VAMPIRICE

Am revăzut-o pe octogenara vicioasă cum îşi umezea buzele veştejite, povestind doamnei Brânduşa Armanca, la TV Naţional, din trecutul ei vampiric, nocturn, în palate şi castele, ca oricare poetă comunistă, ilegalistă, ce se respectă, în stil “perestroika”. Nu a fost întrebată şi nu a spus un cuvinţel despre soarta altor scriitori, care nu au încasat premii “de stat”, ca domnia sa, ilegalistă din tată în…fiică! Ba mai mult, şi-au “permis” să putrezească în lagăre şi puşcării pentru victoria comunismului slăvit în versuri şi imnuri de tumultoasa vivandieră. Să nu fi auzit de Nichifor Crainic, Constantin Noica, V. Voiculescu, Dinu Pillat, Adrian Marino, Gabriel Ţepelea, Alexandru Ivasiuc, Alice Voinescu, Şerban Milcoveanu, Nicolae Balotă etc. etc. ori chiar de coreligionari de-ai săi precum Hary Brauner, Lena Constante, N. Steinhardt? Mira-m-aş! Poate că speră ca “profesoratul” său poetic de la New York să-i zăpăcească pe yankei, aşa cum a procedat cu tinereţea noastră avântată, heirup! Cu lopata, cu cazmaua, cu târnăcopul pe umăr, mergeam încolonaţi, cântând în ritm socialist: “La muncă azi ţara ne cheamă / La muncă cu toţi să pornim…” – versuri de Nina Cassian, muzică de Anatol (Tolea) Vieru, compozitorul căruia îi datoram şi semnalul de pauză la Radio: “Lui Stalin slavă, slavă-nălţăm!”. Ce timpuri “memorabile”, nu?

DORNICĂ ŞI NESĂTULĂ ÎN CHIP COMUNIST

Volumele I, II şi III din “Memoria ca zestre” – (Păi, cum altfel?) – ale Ninei Cassian, un fel de registre cu “intrări şi ieşiri” din tură ale masculilor performanţi, îşi merită cu “asupra de măsură” finanţarea din fonduri publice la tipărire în tiraje de care nu se mai bucură astăzi nici un poet al zilelor noastre. “Bravos, naţiune!” Dă-i ‘nainte, dă-i aşa, Neptun după…Neptun! Bravos, d-lor Patapievici, Pleşu, Manolescu şi Mihăieş Dar să punem banda / textul…:                                                                    “La Sinaia, am schimbat, de-a lungul deceniilor, camere diferite – după vila Callos, am locuit într-o vilă a compozitorilor, vila lamandi, tot cu pian în odaie. Mai apoi, prin 1953-1954, am locuit, la Foişor, câteva nopţi în camera şambelanului (boiserie întunecată – mi s-a părut prea sumbră), apoi în dormitorul prinţului moştenitor Mihai (tapisat cu catifea albastră şi incluzând un imens glob pământesc), apoi în dormitorul reginei Elena (roz, cu un taburet care te ajuta să te dai jos din pat mai uşor, cu o baie imensă, decorată cu circa optsprezece robinete care nu ştiam la ce folosesc), mutându- mă, până la urmă, într-o cameră de serviciu, în care mă simţeam, paradoxal, mai în largul meu (fiind şi mai aproape de Marin Preda, care avea, bineînţeles, odaia cea mai bună). A urmat Pelişorul, castelul regelui Ferdinand şi al reginei Maria, unde, după câteva nopţi în capela ei, m-am fixat pentru mulţi ani în camera 25 care avea perdele groase, o cuvertură de culoarea apei pe pat, o sobă de teracotă verde (decorul poemului meu “Prima şi ultima noapte de dragoste” din volumul “Destinele paralele”)”…. Să mai citez din Marin?: “Te iubesc ca prostul. Mă topesc. Mor…Nimeni, niciodată, nu te va putea preţui cum fac eu. Am nevoie de tine, dar eşti chiar prea mult pentru mine. Tu nu vezi cum mi se scurg ochii după tine? Auzi, tu? Eşti surdă?”. “Caut să mă analizez. Deşi nu am nici o îndoială: îl iubesc pe Ali până peste poate. Recunosc însă că prezenţa vibrantă a lui Marin mă tulbură… şi-mi pare rău, şi-mi pare bine că sunt cum sunt, mereu alta, mereu dornică şi nesătulă, şi-mi pare rău, şi-mi pare bine că trăiesc aşa, dramatic, cu povârnişuri şi piscuri, chiar dacă de aici mi s-ar trage moartea!”. (“Memoria ca zestre”, voi. I., p. 99, 107, Editura Institutului Cultural Român.

Să tot fi fost comunistă, ilegalistă! Să tot fi scris imnuri pentru tătucul Stalin, pentru Lenin şi pentru huzurul pantagruelic de atunci şi de acum. Dacă ar fi procreat această Estheră bolşevică, ce mutanţi ar fi populat registrele Stării Civile! Noi, “urmaşii”, mulţumim heirupeşte sau “din inimă, fierbinte” fostei F.C.R. şi actualului I.C.R. pentru generozitatea cu care au finanţat (din fonduri publice!) “memoriile” unei relicve a istoriei comuniste din “dulcea Românie”. Dar DNA-DIICOT…nu se “autosesizează" cum sunt cheltuiţi banii contribuabililor prin actele deraiate ale unui Institut Cultural Român din ce în ce mai rătăcit, cu obstinaţie cassiană, printre duhorile roşii?

24 Mai 2008

SURSA : New York Magazin, Nr. 572, Miercuri, 28 Mai 2008, p. 11