Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ/ Hozevitul/ Colecţia „Personalităţi naţionale şi internaţionale în trecere prin Vâlcea”

 

   1914 – Maxim Iacob, tatăl lui Ilie, a fost concentrat în armată, lăsând copilul în grija mamei sale. La 16 august 1916, Maxim Iacob îşi ia rămas bun de la rude, sărută pentru ultima oară feciorul şi pe mama sa Maria, rugând-o fierbinte să poarte de grijă lui Iliuţă – şi pleacă pe front la dezrobirea românilor. Când băiatul avea doar trei ani, tatăl său cade în luptă  „cu ungurii, peste Carpaţi”, aşa cum îşi va aminti, peste ani, Ioan Iacob.

1924 – Când Ilie era în clasa a treia, Maria Iacob, simţind că i se apropie sfârşitul, şi-a încredinţat nepotul feciorului mai mare, Alecu şi nurorii Lucreţia, să aibă grijă de nepotul lor cel orfan, întocmai ca nişte părinţi adevăraţi. În familia lui moş Alecu Iacob, Ilie s-a bucurat de o bună îngrijire şi de îndrumări creştineşti pentru viaţă, cu toate că unchiul său mai avea acasă încă 6 copii, cărora trebuia să le poarte de grijă.

1926 – 1929 – La terminarea claselor primare, eminentul elev este dat, de către moş Anghel, la gimnaziul „M. Kogălniceanu” din Lipcani, judeţul Hotin, pentru a învăţa, în continuare, aşa cum a dorit bunica sa.

1933 – La vârsta de 20 de ani, după absolvirea liceului cu diplomă de bacalaureat, prietenii şi rudele îl îndeamnă să urmeze teologia şi să devină preot. Firea lui meditativă şi educaţia religioasă primită de la bunica sa şi în casa unchiului său, îl vor îndemna să se gândească să intre la mânăstire. „Un an întreg a meditat şi s-a pregătit sufleteşte pentru a face acest pas”.

 La 15 august 1933, într-o zi de duminică, în timp ce tinerii de seama lui se veseleau pe la hore şi nunţi, Ilie s-a închinat cu lacrimi în ochi în biserica de la Crăiniceni şi a sărutat crucile părinţilor şi ale bunicilor, din cimitir, apoi, luându-şi rămas bun de la ai săi, a plecat la Mînăstirea Neamţ, unde a fost primit de stareţul mânăstirii, viitorul episcop Nicodim Munteanu, în obştea monahală. Este dat în grija părintelui Iov, pentru a-l instrui în specificul mănăstirii, dându-i-se în grijă farmacia.

 

   1934 – În dorinţa de a vizita  locuri sfinte româneşti, în iunie 1934 a trecut pe la câteva aşezăminte  monahale din Oltenia, rămânând, o vreme, la Mănăstirea Turnu, pe valea Oltului, unde l-au impresionat frumuseţea aşezământului şi tradiţiile de viaţă sihăstrească românească: străvechile chilii săpate în piatră.

   1936 – La 8 aprilie, în Miercurea Mare a Sfintelor Patimi, rasoforul Ilie Iacob este călugărit sub numele de Ioan Iacob, de către noul stareţ – Arhimandritul  Valerie Moglan viitorul Episcop–vicar de Iaşi, în biserica mare a Mănăstirii Neamţului, cu hramul Înălţarea Domnului, naş şi părinte duhovnicesc fiindu-i ieromonahul Ioachim Spătaru, egumenul Schitului Pocrov, foarte bine cunoscut printre călugări, pentru asceză.

  Simţea o dorinţă arzătoare de a călca pe urmele mântuitorului şi să se închine la Sfântul Mormânt. Cu aprobarea Mitropolitului Nicodim şi cu binecuvântarea stareţului mănăstirii, tânărul monah Ioan Iacob, după ce a sărutat odoarele bisericeşti şi şi-a luat rămas bun de la obştea mânăstirii, în noiembrie 1936 pleacă la Bucureşti şi de acolo – la Ierusalim.

  Ajuns în ţara sfântă, cu adâncă înfiorare duhovnicească a călcat pe urmele Domnului şi ale Sfinţilor Apostoli, închinându-se la sfintele lăcaşuri de pe muntele Golgota, la Sfântul Mormânt, la Bethleem, Nazaret, Hebron şi din alte localităţi biblice.

  Este primit în obştea străvechii aşezări monahale „Mănăstirea Sf. Sava” situată pe Valea Cedrilor, între Ierusalim şi Marea Moartă, în apropiere de Bethleem, unde a îngrijit de bolnavi, a fost farmacist, paracliser, bibliotecar, ghid şi ajutor de econom, citind mult şi cercetând vestita bibliotecă a mănăstirii, traducând, din limba greacă, din învăţăturile marilor părinţi duhovniceşti.

  1947 – În cadrul unor Sfinte Liturghii oficiate în rotonda Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, de către Arhiepiscopul Eftimie al Filadelfiei, la 13 şi 14 mai, de către Mitropolitul Irinah, a fost hirotonit, mai întâi ca diacon şi apoi ca preot, după care devine egumen la Schitul Românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de pe Valea Iordanului, unde mai vieţuiau, pe atunci, 7 părinţi, în asceză, post şi rugăciune. Cu ajutorul unor călugări români a ridicat mai multe chilii lângă biserică, atât pentru ei cât şi pentru pelerinii care se abăteau prin aceste locuri.

   1952 – Socotind că aici era înconjurat de prea multă lume şi de griji trecătoare care îl împiedicau la rugăciune şi meditaţie, dar suferind şi de o boală gravă de stomac, după o internare într-un spital din Ierusalim, s-a hotărât să lase altcuiva stăreţia schitului şi să se retragă într-un alt loc, acesta fiind Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, care este situată la apus de Ierihon, pe valea râului Horat (Cherit din Vechiul Testament), numit astăzi Hozeva.

   Din vara anului 1953, monahul–poet se aşează cu ucenicul său, Ioanichie Pârâială, într-o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, în Pustiul Ruva, pe malul stâng al pârâului, la vreo trei kilometri mai jos de mănăstire.

    În vara anului 1960, monahul se simţea tare bolnav, dar suferea cu multă răbdare, niciodată nu se tânguia de suferinţa lui, ci tăcea mult şi se ruga neîncetat, cu rugăciunea inimii.

   Simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri 4 august 1960, a cerut să fie împărtăşit cu Sfintele Taine, iar în zorii zilei de joi, 5 august, se mută la veşnicele lăcaşuri din Ceruri, în vârstă de numai 47 de ani. Trupul său ostenit de post şi rugăciune, de priveghere şi nevoinţă, a fost prohodit şi aşezat sub lespedea de piatră din peştera în care s-a săvârşit.

***

 " La începutul lunii august 1980, îndemnat parcă de Duhul Sfânt, ieromonahul Pavel, care trăia în America, a venit în Ţara Sfântă cu un grup de 20 de pelerini, dintre care 5-6 îl cunoscuseră pe Cuviosul Ioan şi doreau să-l revadă şi să se mărturisească la dânsul. Dar auzind că este răposat de douăzeci de ani, s-au dus la Peştera Sf. Ana să se închine la mormântul lui, cu binecuvântarea egumenului Amfilohie. Apoi, dorind să-i sărute osemintele, după multă stăruinţă, cu voia lui Dumnezeu, au primit îngăduinţa să-i deschidă mormântul. Şi, ridicând capacul, a ieşit un miros cu bună mireasmă iar trupul său, împreună cu îmbrăcămintea, se aflau cu totul întregi. Era la 8 august 1980. La vederea acestei minuni au îngenuncheat şi, cu lacrimi în ochi de emoţie şi evlavie, au strigat:

– Slavă Ţie, Doamne, pentru această minune! Cuviosul Ioan Iacob Românul este sfânt!

     Luând în considerare sfinţenia vieţii lui şi văzând cinstitele sale moaşte ce se păstrează intacte, cu darul lui Dumnezeu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat ca sfânt pe Cuviosul Ioan Iacob, în Consiliul din 20 iunie 1992, sub numele de Sfântul Ioan cel nou de la Neamţ (Hozevitul) sau Cuviosul Ioan Iacob Românul de la Mănăstirea Neamţ, fixându-i-se ca zi de prăznuire 5 august, data mutării sale la cele veşnice."

    (Din cartea Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul – „Scântei din inimă. Imnuri şi cugetări. Poezii alese” tipărită la Casa editorială „Demiurg” din Iaşi, 2004, cumpărată de la Mănăstirea Neamţ, în anul 2009,cu ocazia unui pelerinaj la mănăstirile Moldovei.)

***

  Prin anii ’80, pre când mergeam o dată pe anotimp la Mănăstirea Frăsinei, la Fratele Ghelasie Gheorghe, înduhovnicit al locului, la intrare spre Sfânta Biserică, sub clopotniţă, se afla înrămat, scris caligrafic cu tuşuri negre şi roşii, poemul „O, OM”, pe care l-am transcris şi eu, cu pixul, pe ploaie, pe oboseală, de pe atunci, text semnat Monahul Ioan Iacob. Acest text circula, dupa cum se vede, prin obştile monahale, luând cunoştinţă de el, astfel, şi mirenii vizitatori ai Sfintelor Lăcaşuri.

    În amintirea celui care a fost trecător pe pământ, trecător pe la Mânăstirea Turnu şi pe la Mănăstirea Frăsinei, pe la alte ştiute schituri şi mănăstiri vâlcene, redăm poezia care ne-a impresionat cândva, dar şi acuma… cu slavă Domnului că ne-a adus-o în faţa ochilor… şi continuăm publicarea şi a altor poezii, deoarece sufletul poetic al Sfântului Ioan Iacob Hozevitul este viu şi lucrează în continuare în noi… în noi toţi.

                                                                           

                     *

                                                                                                                      O, OM ! . . .

O, Om … ce mari răspunderi ai

De tot ce faci pe lume,

De tot ce spui în scris sau grai,

De pilda ce la alţii dai,

Căci ea mereu spre iad sau rai,

Pe mulţi o să-i îndrume.

Ce grijă trebuie să pui

În viaţa ta, în toată,

Căci gândul care-l scrii sau spui

S-a dus, pe veci nu-l mai aduni,

Dar vei culege roada lui

Ori viu, ori mort, odată.

Ai spus o vorbă, vorba ta,

Mergând din gură-n gură,

Va-nveseli sau va-ntrista,

Va curăţi sau va-ntina,

Rodind sămânţa pusă-n ea,

De dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt; cuvântul scris

Este un leac sau o otravă!

Tu vei muri, dar tot ce-ai scris

Rămâne-n urmă drum deschis

Spre înălţare sau abis,

Spre-ocară sau spre slavă.

Ai spus un cântec, versul tău

Rămâne după tine

Îndemn spre bine sau spre rău,

Spre curăţire sau desfrâu,

Lăsând în inimi rodul tău

De har sau de ruşine.

Arăţi o cale, calea ta

În urma ta nu piere;

E calea bună sau e rea,

Va prăbuşi sau va-nălţa,

Vor merge suflete pe ea

La har sau la durere.

Trăieşti o viaţă, viaţa ta

E una numai una;

Oricum ar fi, tu nu uita

Cum ţi-o trăieşti, vei câştiga

Ori ferice pe vecie,

Ori chin pe totdeuna.

O,Om!, ce mari răspunderi ai!

Tu vei pleca din lume,

Dar ce ai spus prin scris sau grai

Sau laşi prin pilda care-o dai,

Pe mulţi spre iad sau înspre rai,

Mereu o să-i îndrume.

Deci nu uita… Fii credincios!

Cu grijă şi cu teamă

Să laşi în inimi, luminos,

Un semn, un gând, un drum frumos,

Căci pentru toate, ne-ndoios,

Odată, vei da seamă.

            *

LA NOI ACASĂ

(Pluguşorul românului pribeag)

Tânjeşte vatra părăsită

A bieţilor români pribegi

Şi lumea fuge îngrozită

De multele fărădelegi.

La Putna Ştefan nu mai poate

Să odihnească în mormânt,

Văzând atâta nedreptate

Pe strămoşescul lui pământ.

El strigă jalnic spre Suceava,

La Sfântul Mucenic Ioan,

Să ne ridice iarăşi slava

Cea dărâmată de tiran.

La Cozia, în Mănăstire,

Cu groază Mircea s-a trezit

De prea amara tânguire

A Oltului nemulţumit.

Spre Argeş ochii îşi îndreaptă,

La trupul cel mucenicesc

Şi, suspinând mereu, aşteaptă

Un semn de ajutor ceresc.

Mihai, din cripta cea bătrână,

Înalţă capul fioros,

Ar vrea să-apuce spada-n mână,

Dar… trupul îi lipseşte-n jos.

El plânge astăzi cu Neagoe,

Rugând pe Nifon cel sfinţit

Să scape ţara din nevoie,

Cu darul lui nemărginit.

Tresar străbunii din morminte

Când văd atâta pustiire

Pe locurile cele sfinte

Lăsate nouă moştenire.

Carpaţii astăzi se-nfioară

Şi apele se zbat în vad,

Văzând pe scumpa noastră ţară

Cum se apropie de iad.

Azi, sfinţii iubitori de ţară

Se roagă-ntruna lui Hristos

Să izbăvească de ocară

Pe neamul nostru credincios.

Iar voi, martirilor de astăzi,

Luceferi prea luminători,

Cu sfânta voastră îndrăzneală

Daţi pildă celor muritori.

Să ştie lumea răsfăţată

Că viitorul fericit,

Cu suferinţă şi cu jertfă

Va fi, mereu, pecetluit.

În calea către mântuire

Povara Crucii vom purta

Şi pân la slava Învierii

Golgota vom întâmpina!

Nicodime Prea Fericite,

De ce te-ai dus dintre români,

Lăsând Biserica robită

Şi ţara fără de bătrâni

Veniamine Prea Sfinţite,

Cu Varlaam şi Dosoftei,

Păziţi Făcliile cinstite

Să nu le stingă cei atei!

Părinţilor cu suflet mare,

Păstorilor duhovniceşti,

Mai arătaţi-vă o dată

La „Scaunele vlădiceşti”!

                 *

FLORI DE LA IORDAN

De câte ori, Iordane Sfinte,

Pe malul tău am colindat,

Mă cuprindea un dor fierbinte

Să stau acolo nemişcat.

 Să nu mai am de lume ştire,

La malul apei vieţuind,

S-ascult a undei glăsuire

 Şi păsările ciripind.

Să-aud, în lunca cea bătrână,

Cum sună vântul din pustie

Şi firea toată cum îngână:

„Treime Sfântă, Slavă Ţie!”

Voiam să am mereu în faţă

Izvoarele de la Harara

Şi locul pustnicesc – de viaţă –

Al Sfinţilor din Vitavara.

La „colimvitra”-ţi minunată

Voiam să vieţuiesc mereu,

Acolo unde, altădată,

Se botezase Dumnezeu.

În murmur tainic, apa cântă,

Iar trestiile, tremurând,

Slăvesc Treimea cea Prea Sfântă

Ce se-arătase oarecând.

În valea ceea cu izvorul,

La poalele unui tăpşan,

Ades venea Mântuitorul

Cu Sfântul Prooroc Ioan.

Ce taine mari erau grăite

De Dumnezeu cu Prooroc,

În umbra peşterii smerite,

Sub valul Soarelui de foc!

Pe-aici trecând, cu oboseală,

Un Avvă Sfânt, către Sinai,

 A fost cuprins de fierbânţeală

Şi cineva-i şoptea lui: „Stai”!

Era Ioan Botezătorul

Zicându-i: „Stai aici mai bine,

Aici venea Mântuitorul

Vorbind, adeseori, cu mine.”

Văzând că peştera, cu slava,

Pe sfântul Rug îl întrecea,

A stat, punând temeiul Avva

Vestitei Lavre Sapsafa.

Aproape de Iordan, pustia,

În taină a adăpostit

Pe Sfânta Pustnică Maria

Şi pe Zosima cel Sfinţit.

În baptisteriul cel de piatră

Se boteza – peste Iordan-

Mulţimea ceea idolatră

A Graiului de la Iran.

Aici – şi Sfântul Conon spune,

Fiind de gânduri bântuit –

Botezătorul, prin minune,

Îndată l-a tămăduit.

Mai sus, în stânca cea de sare

(Precum Scripturile vestesc)

„Şeptimea Sfintelor Fecioare”

Avea lăcaşul pustnicesc.

Iar mai la vale, către mare,

Se află Schitul Românesc

Ca o cetate de salvare

Şi ca un rai duhovnicesc.

E ostrovul întâmpinării

Românilor înstrăinaţi

De plaiul strămoşesc al Ţării

Şi de furtună zbuciumaţi.

Iordane, râu cu apă sfântă,

Noian de binecuvântări

Spre tine dorul mă avântă

Din răzleţitele cărări!

Tu eşti ca pod cinstit Treimei

Şi drum bătut de mulţi Profeţi,

Adăpostirea Sihăstrimei

Şi maica fiilor răzleţi!