Spiritualitate, Cultură şi Artă în Râmnicul medieval şi premodern

În fiecare secol sunt menţionaţi o seamă de copişti, logofeţi, grămătici sau zugravi, dar reţinem, de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea pe logofeţii Rudeni (neamul boierilor din Ruda, la 10 km de Râmnic), dintre care unul, Teodosie Rudeanu, va ajunge mare logofăt al domnitorului Mihai Viteazul, căruia îi va scrie cronica domniei pentru anii 1593-1597 (nu s-au păstrat decât într-o copie în limba latină). De asemenea, de la sfârşitul secolului al XVII-lea, trebuie menţionaţi Vlad Grămăticul şi Alexandru Dascălul, aduşi de la Bistriţa la Episcopie de către episcopul Ilarion, sub oblăduirea căruia au copiat câteva cărţi importante şi au condus şcoala episcopală. Cei mai mulţi şi importanţi cărturari reprezentând şcolile mănăstireşti ca şi şcoala episcopală de la Râmnic s-au ilustrat în secolul al XVIII-lea: Rafail (Hurezeanul), Anatolie ierodiaconul, Grigore Râmniceanul (viitor episcop al Argeşului), Ioan Râmniceanul, Naum Râmniceanul, Niţă Logofeţelul, Dionisie Eclesiarhul, Chiriac Râmniceanul.

Cercetări recente – ale pr. prof. dr. Ion Gavrilă (Gavrilă, 2010, passim, ş.a.) – au elucidat evoluţia învăţământului bisericesc (şi cultural), din secolul al XVI-lea până în prima parte a secolului al XIX-lea, la Râmnic, unde au funcţionat: • în secolul al XVI-lea: şcoala episcopală de cântăreţi bisericeşti (cu textele muzicale în limba slavonă), dar şi de copişti, grămătici şi logofeţi, care învăţau să citească şi să scrie în limba română (cu alfabet chirilic); • în secolul al XVII-lea: şcoala episcopală, la care se învăţau: a) citirea şi scrierea în limba slavonă (după Gramatica lui Meleţie Smotriţki, Lexiconul slavo-român din 1649 al lui Mardarie Cozianul ş.a.); b) aritmetica, geometria, noţiuni de cronologie şi administraţie; c) cântările bisericeşti (în slavonă) după cărţile de strană copiate (Octoih, Triod, Penticostarion, Ceaslov, Psaltire, Minee – care vor intra, în secolul următor şi în producţia tipografică); • în secolul al XVIII-lea: 1. Şcoala în limba română – înfiinţată de către episcopul Antim Ivireanul (1705-1708), cu caracter gratuit, pentru clerici, cântăreţi şi grămătici, cu învăţăcei din eparhia Râmnicului, dar şi din Transilvania, având ca dascăl pe Ioan Făgărăşanul; în baza aprobării stăpânitorilor austrieci asupra Olteniei, a fost reluată din 1719, în vremea episcopului Damaschin (1708-1725), căruia, în 1726, i-a fost tipărit, postum, manualul Întâia învăţătură pentru tineri (cu rugăciuni, texte liturgice, cântări bisericeşti); acestui manual i se va adăuga, în 1749, în timpul episcopului Grigorie Socoteanu, Bucoavna (alfabetar), „pentru învăţătura pruncilor întru care se cuprind buchile şi slovele”, manual cu o structură bogată, luată drept model în ediţiile ulterioare de la Iaşi, Viena, Blaj, Sibiu, Buda, Cernăuţi; 2. Şcoala domnească de limbă slavonă (1741-1755), iniţiată pentru a contracara influenţa grecească în cultul ortodox românesc, dar transformată apoi în: 3. Şcoala românească şi grecească (1746 …) – în care s-au format şi apoi au revenit ca dascăli: Rafail ieromonahul, Grigorie Râmniceanul, Ioan Râmniceanul, Dionisie Eclesiarhul, Naum Râmniceanu, ultimii ilustrându-se şi ca autori în perioada premodernă a literaturii române; 4. Şcoala românească – în răstimpul 1800-1831 -, cunoscând o anume fluctuaţie în programa de învăţământ, ca şi în plata dascălilor – fenomen inerent acestei perioade de tranziţie.

IV. Contribuţia proprie a Episcopiei Râmnicului la stimularea şi dezvoltarea artei religioase româneşti în perioada medievală şi în cea premodernă – contribuţie care, dacă adoptăm considerentele că aici a fost, în secolele XIV-XV, sediul Mitropoliei Severinului, se întinde pe parcursul a cel puţin patru veacuri, cu realizări deosebite marcate prin:

a) construcţia de lăcaşuri de cult, cu adoptarea succesivă a unor formule de arhitectură religioasă sugerând evoluţia de la arhitectura ţărănească la aceea aulică propriu-zisă, de la însuşirea iniţială a stilului athonit (biserica cu plan cruciform, trilobat – cf. Cozia) şi propagarea lui în forme creative locale până la configurarea unui stil autohton (în vremea lui Matei Basarab) şi apoi, la constituirea stilului brâncovenesc şi, în secolul al XVIII-lea, la extensia acestuia parţial barocă, manieristă ori ruralizantă.

Pentru acest „traseu”, în Râmnicu-Vâlcea, cu toate prefacerile survenite în timp, mai sunt mărturii (parţiale) următoarele lăcaşuri: • biserica „domnească” „Cuvioasa Parascheva”, începută de Pătraşcu Vodă cel Bun, la 1554-1557 şi târnosită, după legendă, de Mihai Viteazul, la 1587, în Râmnicul din Deal, după modelul tradiţional rural în formă de navă şi fără turlă; astăzi, după multe prefaceri, are adăugate o turlă pe naos şi un turn – clopotniţa peste pridvorul închis, adăugat şi el între timp; • biserica bolniţă „Adormirea Maicii Domnului”, construită la Episcopia Râmnicului, în 1745, de către episcopul Climent şi care perpetuează modelul bisericilor rurale în formă de navă şi fără turlă; • paraclisul „Sfântul Grigorie Teologul”, ridicat la Episcopia Râmnicului, în 1750-1751, de către episcopul Grigorie Socoteanu, cu o construcţie înaltă (amintind de tipul vâlcean al casei înălţate pe soclu), compusă din absida altarului şi naos, cu o turlă pa acesta din urmă; • biserica „Buna Vestire” (în Râmnicul din Deal), ctitorită la 1509-1510, de către voievodul Mircea Pretendentul (confundat de unii, în calitate de ctitor, cu Mircea cel Mare sau cu Mircea Ciobanul); forma actuală este cea refăcută în intervalul 1747-1751, folosind modelul brâncovenesc al bisericii cu două turle (pe naos şi pe pronaos) şi cu pridvor deschis; • biserica „Buna Vestire” a fostului schit Hinăteşti, care, în forma actuală, a fost construită în 1751, în perioada postbrâncovenismului; deşi este de mici dimensiuni, ca un paraclis, are un plan original şi pitoresc, cuprinzând altar, naos şi un pridvor, cu două turle poligonale mici peste cele două absidiole ale altarului şi cu o turlă mai înaltă peste naosul cu două abside; planul aduce cu cel cozian, cruciform, trilobat şi împodobit cu pridvor, constructorii înşişi fiind de la mânăstirea Cozia; • biserica „Toţi Sfinţii” (în Râmnicul din Deal), construită în anii 1762-1764, sub păstorirea episcopului Grigorie Socoteanu, în răstimpul extinderii stilului brâncovenesc, cu elemente creative particulare; aici, biserica, înălţată pe verticală, are, ca şi la biserica mânăstirii Hurezi, o turlă pe naos şi două turle pe pronaos, acestea din urmă, însă, imitând stângaci, dar pitoresc, turlele în torsadă de la biserica din Curtea de Argeş, construită la începutul secolului al XVI-lea. Altor biserici din Râmnicu-Vâlcea, respectiv „Sfântul Dumitru” (datată în secolul al XV-lea), apoi „Sfinţii Voievozi” a fostului schit Cetăţuia (datată în secolul al XVII-lea), datorită multelor prefaceri, nu li se cunoaşte mai nimic din forma iniţială.

b) Stimularea funcţionării de şcoli de zugravi în aşezămintele mânăstireşti importante, precum şi la Episcopia Râmnicului, pentru asimilarea codului erminic (teologic) al picturilor murale din biserici, precum şi a stilurilor diferite de la secol la secol. În acest din urmă sens, s-a realizat treptat un proces de trecere de la pictura simbolică (spiritualizată) de tip bizantin din secolul al XIV-lea, la una tot mai realistă, mai ales în secolul al XVIII-lea; se poate remarca faptul că pictura din naos rămâne canonică, în timp ce aceea din pronaos, unde apar ctitorii succesivi, este mai deschisă perspectivei realiste.

Printre realizările picturale semnificative din bisericile râmnicene, menţionăm: • în biserica „Cuvioasa Parascheva” (secolul al XVI-lea), sfinţii anahoreţi de pe peretele de nord al pronaosului, unde se foloseşte modelul cretan-bizantin de la biserica mare a mânăstirii Cozia (secolul al XIV-lea); tot aici în pronaos, chipurile realiste ale lui Pătraşcu cel Bun şi Mihai Viteazul, precum şi ale altor ctitori ulteriori, realizate în timpul prefacerilor de mai târziu; • pictura interioară din biserica „Buna Vestire” (a Râmnicului din Deal), 1747, împreună cu pictura din pridvor – în care este predominant modelul canonic bizantin al lui Constantinos de la mânăstirea Hurezi, cu unele inovaţii realiste în fresca din pridvor a judecăţii de Apoi; urmează, în pronaos, chipurile episcopilor Climent şi Grigorie Socoteanu, precum şi ale altor ctitori (dregători, negustori) din secolul al XVIII-lea, evident mai realiste; • pictura interioară şi aceea din pridvorul bisericii bolniţă de la Arhiepiscopia Râmnicului, realizată în anii 1747-1748, în stil postbrâncovenesc şi păstrată intactă până azi; • pictura interioară şi cea exterioară de la paraclisul „Sfântul Grigorie Teologul” de la Episcopia Râmnicului, executate în 1753 de către zugravul postbrâncovenesc Grigorie Ranite din şcoala hurezeană; se remarcă în mod deosebit frescele exterioare cu filozofi şi sibile, motiv cultural cuprinzând prevestitori ai cultului creştin, folosit aici pentru a face joncţiunea cu sfântul de hram, precum şi pentru a „prevesti” victoria creştinilor asupra păgânilor otomani asupritori; un portret interior al episcopului Antim Ivireanul poate fi un argument pentru ipoteza că acesta ar fi început construcţia paraclisului; • pictura interioară şi aceea din pridvor de la biserica „Toţi Sfinţii” (1762-1764), realizate în stil postbrâncovenesc; în pronaos, alături de episcopul Grigorie Socoteanu, apar şi alţi ctitori dintre cei ce l-au sprijinit efectiv, precum şi dintre cei ce au contribuit ulterior la preînnoirea lăcaşului, evident, realiste; • pictura interioară din biserica „Sfântul Gheorghe” (secolul al XVII-lea), realizată în secolul al XVIII-lea de către un zugrav din Piteşti, marcând tendinţele realiste din epocă; menţionăm, în pronaos, chipurile lui Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara, conducători ai răscoalei ţăranilor ortodocşi din Transilvania din acelaşi secol împotriva prozelitismului catolic oficial, imagine explicabilă prin aceea că Sofronie de la Cioara şi-a găsit refugiul la Râmnic, sub protecţia Episcopului Grigorie Socoteanu (care l-a şi ajutat, după înfrângerea răscoalei, cu o egumenie în Vâlcea, la Robaia). Încheiem amintind că în secolul al XVIII-lea, zugravii formaţi în diferite centre, dar locuind în Râmnic, s-au organizat într-o breaslă proprie, apărându-şi demnitatea şi drepturile în faţa unor abuzuri administrative la care erau expuşi. Pe de altă parte, episcopul Filaret le cerea zugravilor să dovedească respectarea canoanelor erminice bisericeşti.

c) Stimularea  funcţionării de şcoli de cântăreţi bisericeşti în aşezămintele mânăstireşti importante (Cozia, Bistriţa, Dintr-un Lemn, Govora), precum şi la Episcopia Râmnicului, unde se pregăteau pentru a sluji în biserică (preoţi şi diaconi) şi tineri din Transilvania; aceste şcoli au avut importanţa lor în dezvoltarea muzicii medievale pe teritoriul românesc, în speţă, muzica liturgică, ajungându-se la românizarea ei, precum şi la creaţii muzicale (iniţiate la noi, încă de la începutul secolului al XV-lea, de către Filothei, monahul de la Cozia, fost logofăt al lui Mircea cel Mare). Până în vremea păstoririi lui Antim Ivireanul, cântările bisericeşti se învăţau în limba slavonă, dar de atunci (1705-1708),de la şcoala înfiinţată de Antim la Râmnic [unde „se învăţa u cântările bisericeşti în limba română”, „pe cele opt glasuri”, „urmând să fie cântate şi în biserici” (Gavrilă, 2010,  87) şi mai ales după 1713, când Filothei sin Aga Jipei, fost monah la Hurezi, a reuşit să le românizeze (adaptând tălmăcirile la specificul muzical al limbii române), în lucrările Psaltichia rumânească (1713) şi Catavasierul (1714), tipărite la Târgovişte de către Antim, slujbele serviciului divin s-au învăţat în româneşte, fiind tipărite de mai multe ori şi de către tipografii râmniceni. Episcopii râmniceni ulteriori, fără excepţie, vor stimula tipărirea cărţilor de cult cu cântările în limba română: Catavasierul, Ceaslovul, Antologhionul, Psaltirea, Triodul, Penticostarul, Octoihul şi Mineele, difuzându-le şi la românii din Transilvania, din Moldova şi la cei din sudul Dunării.

Dascălii şcolilor muzicale din Eparhia Râmnicului au fost cărturari de seamă, psalţi care s-au preocupat ei înşişi de copierea sau, în secolul al XVIII-lea, de tipărirea manuscriselor muzicale în limba slavonă (până la Filothei sin Aga Jipei) şi în limba română (după el). Dintre aceştia au funcţionat la Râmnic: Arsenie Cozianul, Vlad Grămăticul, Alexandru Dascălul (în secolul al XVII-lea), Ioan (Ivan) Făgărăşanul, Clement Grădişteanul, Petru Papavici Râmniceanu, Dumitru dascălul, dascălul Constantin, Lavrentie Dimitrievici, Constantin „ftori psalt”, Mihalache dascălul, Rafail ieromonahul, Grigorie Râmniceanu, Ioan Râmniceanu, Chiru dascălul, Naum Râmniceanu (în secolul al XVIII-lea) şi Dionisie Eclesiarhul (la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea). O parte dintre aceştia au avut şi preocupări de creaţie muzicală originală în genul psaltic, rămase, de regulă, în manuscrise. Astfel, de la Vlad Grămăticul ne-a rămas un irmologhionpolihroniu pentru domnitorul Nicolae Mavrocordat şi este autorul unei Psaltikii în limba greacă şi al unui alt manuscris muzical tot în limba greacă.

V. Promovarea tiparului ca strategie de influenţare spirituală şi culturală a publicului într-o perioadă de ieşire din evul mediu şi ca strategie de cristalizare, identitate şi unitate confesională ortodoxă, în confruntarea cu prozelitismul catolic şi protestant. În acest sens, tradiţia tiparului românesc consemnează câteva momente semnificative petrecute în arealul Episcopiei Râmnicului: • 1508-1512 (Micle, 2008): primele trei tipărituri româneşti (Liturghierul, Octoihul, Evangheliarul) realizate în vremea domnitorilor Radu cel Mare, Mihnea cel Rău şi Neagoe Basarab, la mânăstirea Bistriţa, de către ieromonahul Macarie, român de origine – conform cu ipoteza şi demonstraţia ei recentă de către arhim. Veniamin Micle (mânăstirea Bistriţa), ipoteză  ce urmează a fi validată; • 1636-1642: şase tipărituri religioase, între care şi Pravila mică, la tiparniţa de la mânăstirea Govora, unde a funcţionat şi o „şcoală înaltă” de profil religios şi cultural, care pregătea şi tipografi – promotor al acestora fiind Mitropolitul Teofil (fost episcop la Râmnic), cu sprijinul domnitorului Matei Basarab şi al logofătului Udrişte Năsturel; • în 1705, odată cu venirea ca episcop al Râmnicului, Antim Ivireanul, aducându-şi tipografia proprie de la mânăstirea Snagov, ctitoreşte centrul tipografic al Râmnicului, tipărind în trei ani (1705-1707) nouă (zece) cărţi de profil religios, cu sprijinul ucenicului său Mihail Iştvanovici; importanţa celor mai multe din acestea (Antologhionul sau Floarea cuvintelor, 1705, Octoihul, Evhologhion [Molitvenic şi Liturghier], Adunarea slujbei a Născătoarei de Dumnezeu, 1706 ş.a.) constă în aceea că reprezintă treapta superioară spre desăvârşirea transpunerii în limba română a slujbelor de cult ortodox, recte spre autohtonizarea limbajului liturghic şi integrarea limbii române între limbile sacre – proces început de înaintaşii săi, Coresi, Dosoftei şi Mitrofan şi care va fi continuat, printr-o nouă serie de tălmăciri, de către succesorul său, episcopul Damaschin. Potrivit strategiei politice şi culturale a domnitorului Constantin Brâncoveanu şi a mitropolitului Teodosie, tipăriturile râmnicene ale lui Antim Ivireanul au fost răspândite  şi la românii din Transilvania, expuşi prozelitismului oficial de sorginte catolică sau protestantă (Bănică, 2000, 208 şi urm.; ş.a.).

Subliniem că episcopii râmniceni din secolul al XVIII-lea, care au cunoscut direct două decenii de asuprire austriacă şi mai multe confruntări militare între austrieci şi turci pe pământul Olteniei, au dobândit acut conştiinţa identitară şi sentimentul de unitate naţională cu fraţii de neam, de limbă şi credinţă şi de aceea, la Râmnicul de peste Olt, mai departe de capitala politică, Bucureşti, unde presiunea otomană şi interesele spoliatoare ale multor domnitori şi demnitari fanarioţi nu erau favorabile, şi-au profilat producţia tipografică în limba română spre folosul de obşte şi, în ciuda dificultăţilor, spre păstrarea legăturilor cultural-spirituale tradiţionale cu ţinuturile locuite de români. În acest scop, ei s-au îngrijit să tipărească cele mai necesare şi mai bune tălmăciri ale cărţilor de cult ortodox, să le prezinte şi comenteze în precuvântări memorabile, să promoveze idei de coeziune sufletească, religioasă, culturală şi politică, să cultive limba română literară (cu baza ei în limba bisericească) Fiecare dintre aceşti episcopi (Antim, Damaschin, Ştefan, Inochentie, Climent, Grigorie Socoteanu, Partenie, Chesarie, Filaret, Nectarie şi, dincolo de anul 1800, Galaction) are, în condiţiile cultural-istorice proprii, meritele sale speciale în acest sens; în timp ce tipăriturile lui Antim, cel martirizat de turci şi caterisit de Patriarhia Ecumenică, erau prohibite, ei au folosit cu predilecţie tipografia şi tălmăcirile lui Damaschin, „certificate” de prestigiul său cărturăresc şi eclezial; un merit aparte are episcopul Chesarie Râmniceanul, care, într-o scurtă perioadă de păstorire, s-a dovedit          un cărturar cu viziune originală asupra istoriei românilor, marcând, la nivel de ţară, după opinia lui       Nicolae Iorga, „epoca lui Chesarie”, iar, în planul istoriografiei, Şcoala râmniceană de cultură, ale cărei particularităţi se constituie predilect prin intermediul tipăriturilor (Marinoiu, 1981 şi 2008; Bănică,         2000 etc.).

În bună măsură, activitatea episcopilor râmniceni din secolul al XVIII-lea (Antim, Damaschin, Inochentie, Climent, Grigorie Socoteanu, Partenie, Chesarie, Filaret, Nectarie) s-a sprijinit pe conlucrarea cu importanţi cărturari ai vremii, dintre care s-au ilustrat, ca tălmăcitori şi diortositori de cărţi, la            Râmnic: Mitrofan Gregoraş, Gheorghi Maiota (colaboratori ai lui Antim), Samoil ierodiaconul, Radu logofeţelul (colaboratori ai lui Damaschin), Ştefan, Mihalcea Litterati, Constantin dascălul, Lavrentie ieromonahul, Anatolie ierodiaconul, Rafail Hurezeanul, Grigorie Râmniceanul, Dionisie Eclesiarhul, Naum      Râmniceanul ş. a.

Acestor cărturari, trebuie, de asemenea, să le alăturăm pe marii tipografi ai acelui renumit secol râmnicean: Mihail Iştvanovici (colaboratorul lui Antim Ivireanul), Ilie Cernavodeanul, Athanasie Papavici Râmniceanul (fondatorul primei familii de tipografi râmniceni) cu fiii lui: Mihail, Constantin şi Gheorghe Athanasievici, Constantin şi Dimitrie Mihailovici Popovici (fiii lui Mihail Athanasievici), Dimitrie Papavici Râmniceanul şi Gheorghe sin Constantin Râmniceanul (tiparnicii Gramaticii lui Ienăchiţă Văcărescu); sunt de menţionat şi Dimitrie Pandovici, Vasile Constantin Râmniceanul, Ioan Râmniceanul, Petru Papavici Râmniceanul („cel mai mare dintre tipografii râmniceni ai veacului al XVIII-lea” – cf. Nicolae Bănică-Ologu), Papa Constantin Tipograful, Vladul Gheorghievici, Radu Râmniceanul, care au lucrat şi în tipografiile de la Blaj, Sibiu şi Bucureşti.

Prin cantitatea, dar şi calitatea tipăriturilor, îndeosebi cărţi de cult, dar şi cărţi didactice, prin larga lor difuziune în cele trei provincii istorice româneşti, dar şi în sudul Dunării şi în Orient (la muntele Athos), prin numărul mare de cărturari-diortositori, dar mai ales de tipografi valoroşi, care-şi transmiteau meşteşugul din tată în fiu şi erau solicitaţi să lucreze şi în alte centre (Blaj, Sibiu, Bucureşti), Râmnicul a binemeritat definirea de către marele istoric Nicolae Iorga drept capitala tipografilor români în secolul al XVIII-lea. Este de menţionat faptul că aici Ienăchiţă Văcărescu şi-a publicat pentru prima dată, în 1787, lucrarea lui capitală Observaţii sau băgări de seamă asupra regulilor gramaticii rumâneşti, adăugând, după modelul lucrărilor baroce de acest fel, şi un capitol despre prozodie (ediţia a doua, la Viena). Tot în acest centru s-au tipărit cărţi didactice (Întâia învăţătură pentru tineri şi Bucoavna) şi pentru şcoli sârbeşti de limba slavonă organizate de Mitropolia din Karlovitz, la mijlocul secolului al XVIII-lea, iar, în 1806, o carte de predici (Chiriacodromion) în limba bulgară modernă, la comanda mitropolitului bulgar (în exil) Sofronie Vraceanski. În ceea ce priveşte perioada premodernă (1780-1830), aceasta, la nivelul Episcopiei Râmnicului, poate fi caracterizată prin câteva trăsături:

a) continuarea tradiţiei vieţii spirituale, culturale şi artistice, prin refacerea aşezămintelor de cult afectate de evenimentele istorice şi de cele culturale, precum şi construirea de noi lăcaşuri, în care postbrâncovenismul se îmbină armonios cu inovaţia de factură populară;

b) continuarea performantă a şcolilor de caligrafi şi miniaturişti, de pictură şi de muzică din mânăstirile vâlcene şi din Episcopia Râmnicului. Între copiştii şi caligrafii de seamă ai perioadei trebuie să-i menţionăm pe: Dionisie Eclesiarhul, care copiază, în 1786, documentele Episcopiei după originale „care sunt astăzi în mare parte pierdute” (Athanasie Mironescu, 1906), pe Naum Râmniceanul, Grigorie Râmniceanul, Chiriac Râmniceanul. Între zugravii râmniceni, Ioniţă, „dascălul şcolii de pictură”. Între muzicienii ce au activat la Râmnic: Naum Râmniceanul – autor al unei Psaltichii (rămasă în manuscris), Chesarie ierodiaconul, autorul unui Antologhion – Liturghier (1827), ucenic al lui Anton Pann şi apoi profesor la seminarul din Râmnic;

c) continuarea – cu dificultăţi, întreruperi, dar şi cu stăruinţe – a activităţii tipografiei episcopale. Episcopul Filaret, ales mitropolit, ia cu el „toate strumentele (sic!) tipografiei … pentru trebuinţa sfintei Mitropolii”, dar succesorul său la Episcopie, Nectarie, o reface şi scoate, la rândul lui, 20 de cărţi de cult, între care şi Chiriacodromionul (culegere de cazanii) în limba bulgară modernă, pentru fraţii creştini din Bulgaria. Episcopul Galaction (1812-1824) scoate puţine, dar însemnate lucrări: Bucoavna (1814) – o nouă reeditare, Minunile Fecioarei Maria de Agapie Criteanul (1820) ş.a. Noul episcop din 1824, Neofit, vinde tipografia episcopală unor mireni;

d) ieşirea cărturarilor vâlceni de seamă din spaţiul autarhic local, abordarea de către ei a unor subiecte de interes naţional şi impunerea personală în cultura şi literatura română de atunci. Performeri, în acest sens, cu lucrări originale rezonante: • Grigorie Râmniceanul, „cărturar iluminist, care ţine să întocmeasacă arborele genealogic al centrului (cultural-spiritual) de la Râmnic” şi sesizează „deplasarea centrului de greutate culturală din mănăstiri la oraşe” (cf. Al. Duţu). Ajuns episcop al Argeşului (1823-1828), exprima, în prefeţele la cărţile tipărite de el, un spirit novator în epocă; după părerea lui, între alte zone ale lumii, Europa se distingea prin realizările sale spirituale superioare, iar românii se străduiesc să ţină pasul cu celelalte neamuri ale continentului (Duţu, 1968, 359-360). A realizat şi un tratat de Logică, primul de acest fel în cultura română; • Dionisie Eclesiarhul, cărturar şi artist polivalent, scrie, din 1814, Cronograful Ţării Româneşti (de la prima domnie a lui Alexandru Ipsilanti până la 1814), în care „darul de povestitor şi evocator … se asemăna cu acela al lui Neculce” (cf. Bălaşa, 2001 – 158, 166Naum Râmniceanul – autor al lucrărilor: Hronologia domnitorilor Ţării Rumâneşti (de la 1290 până la 1834), Istoricul Zaverei în Valahia – în greceşte, Tânguirea Valahiei asupra jafului şi dărăpănării ce i-au făcut tâlharii greci ş.a.; • Chiriac Râmniceanul, născut în Râmnic, nepot al Sfântului Cuvios Antonie de la Iezer, căruia îi scrie o jitie (hagiografie); duhovnic al lui Tudor Vladimirescu, scrie, deopotrivă cu multe pomelnice ale mânăstirilor oltene, şi un pomelnic al conducătorului pandurilor, o Cronică a vremii prin care a trecut (mai mult o autobiografie); alte lucrări ale sale: Proschinitarul Sfântului Munte Athos, Lexicon de numele Sfinţilor … (1824) şi Rânduiala cea bună a vieţii de sine (1818), „renumitul text isihast, care îl va consacra în Filocalia românească” (cf. Micle, 2003, 70).

Aşadar, chiar şi numai cu aportul Episcopiei Râmnicului şi al şcolilor mânăstireşti patronate de ea, fără nicio altă instituţie culturală specializată, Râmnicul reuşeşte să fie – în evul mediu, ca şi în perioada premodernă – nu doar un oraş domnesc, ci şi un centru cultural-spiritual şi artistic rezonant în viaţa românilor de pretutindeni.

Bibliografie

Nicolae Andrei, Gh. Pârnuţă, 1977, Istoria învăţământului din Oltenia, vol. I, Craiova, Ed. Scrisul Românesc.

C. Apostol, 1972, Activitatea Societăţii de lectură a elevilor „Vasile Alecsandri”, în „Studii vâlcene”, 2/1972, Râmnicu-Vâlcea.

Aneta Bardaşu, 2001, Trei biblioteci publice la Râmnicu-Vâlcea, în perioada interbelică, în vol.: Ion Soare, Aneta Bardaşu, Lumina cărţii la Râmnic, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys.

Traian Cantemir, 1980, Leca Morariu la Râmnicu-Vâlcea (1944-1963), în „Studii vâlcene”, nr. 4/1980.. 133.

Pr. Constantin Cârstea, Doru Căpătaru, 2007, Istoria Bisericii „Toţi Sfinţii” din Râmnicu-Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea,              ed. Adrianso.

Al. Cerna-Rădulescu, 1983, Tipografi şi tipografii din Râmnic, în „Studii vâlcene”, VI/1983.

Colecţia de documente „Av. Paul Angelescu” (neinv.)

Gheorghe Deaconu, 2008, Patrimoniul documentar al culturii tradiţionale din Vâlcea. 1968-2008, Râmnicu-Vâlcea, Editura Patrimoniu. 

1979,  Dicţionar al literaturii române de la origini până la 1900 (abr. DRL), Bucureşti, Ed. Academiei RSR.

1901, DJVAN, Fond Revizoratul Şcolar Vâlcea (abr. RŞV), dos. 4/1901, f. 119; Statutele Societăţii Culturale din judeţul Vâlcea, înfiinţată la 23 august 1898, Râmnicu-Vâlcea.

DJVAN, fondul Liga Culturală a Tuturor Românilor – filiala Vâlcea, dos. 1/1927-1930, f. 8.

Gh. Dumitraşcu, 1972, Slujitorii şcolii vâlcene în revoluţia de la 1848, în “Buridava”, nr. 1/1972, Râmnicu-Vâlcea, Muzeul Judeţean Vâlcea.

Pr. C-tin Grigore, 1944, Râmnicul-Vâlcii. Loc de amintiri şi recreiere. Monografie – Ghid,Editura Primăriei Oraşulu DJVAN, fondul Liga Culturală a Tuturor Românilor – filiala Vâlcea, dos. 1/1927-1930, f. 8.

Carmen Manea-Andreescu, 1982, Contribuţii la istoria cinematografului vâlcean (I), în „Studii vâlcene”, V, Râmnicu-Vâlcea, 1982.

Constantin Mateescu, 1981, Drumurile lui Anton Pann, Bucureşti, Editura Sport-Turism.

Constantin  Mateescu, 1979, Memoria Râmnicului, Bucureşti, Ed. Sport-Turism.

Ana Maria Munteanu, 2008, Itinerar cultural vâlcean, vol. I, Editura Universităţii Transilvania din Braşov.

Horia Nestorescu-Bălceşti, 1971, Bibliografia presei vâlcene, în „Studii vâlcene”, I/1971.

Sorin Oane, 2007, Istoria Judeţului Vâlcea, 1948-1965. Un studiu de caz, Râmnicu-Vâlcea.

Virgil Olteanu, 1992, Din istoria şi arta cărţii. Lexicon, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1992.

Constantin C. Popian, 2010, Memorii. O viaţă de om (1944-1965), vol. III, Sibiu, Ed. Agnos, 2010.

Vasile Roman, 2007, Mărturii şi evocări. Contribuţii la istoria culturii vâlcene, ed. a III-a, Râmnicu-Vâlcea, Editura Almarom.

Constantin Siman, 1972, Tipografii şi tipografi la Râmnicu-Vâlcea, în Tipografii şi tipografi la Râmnicu-Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea.

Ion Soare, 1984, Mihail Dragomirescu în corespondenţă cu scriitorul vâlcean Lazăr Popescu.în „Vâlcea literară”, martie 1984.

C. Tamaş, 1994, Istoria Râmnicului,Râmnicu-Vâlcea, Editura „Antim Ivireanul”.

Veronica Tamaş, 1971, Contribuţia « Ligii Culturale » din Râmnicu-Vâlcea la desăvârşirea unităţii naţionale, în „Studii vâlcene”, I/1971.

Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Horia Nestorescu-Bălceşti, 1978. 1848 în judeţul Vâlcea, Bălceşti pe Topolog, Societatea „Prietenii Muzeului Bălcescu”.

Nicolae Tărtăreanu, 1971, Cinematograful la Râmnicu-Vâlcea, în „Orizont”, 16 mai 1971.

<1971>, Teatrul Popular Rm.-Vâlcea, 1921-1971. 50 de ani de teatru vâlcean (abr. Teatrul Popular).

1941, Viaţa bisericească în Oltenia. Anuarul Mitropoliei Olteniei (abr. Anuarul), Craiova, Tipografia Sf. Mitropolii a Olteniei, Râmnicului şi Severinului, 1941.

 http://www.danielstancu.ro/galerii_virtuale.html

http://www.pann.ro/desprenoi.html

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. II – Localităţile urbane; Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2012