Știință, cultură și artă în Râmnicu Vâlcea

La aceasta a contribuit faptul că episcopului Damaschin cel care a încercat tipărirea de cărţi în limba română şi la Buzău, i-a fost mai uşor să obţină aprobarea de tipărire de la autorităţile imperiale de la Sibiu. Un aport deosebit în opera de tălmăcire şi tipărire a cărţii de slujbă în româneşte l-au avut şi alţi cărturari de seamă ce au păstorit eparhia râmniceană ca Grigore, Chesarie şi Filaret.

 

La 16 martie 1705, episcopul Ilarion a fost înlocuit, pentru simpatii marcante faţă de catolici, cu Antim hirotonit arhiereu a doua zi de către bătrânul mitropolit al Ţării Româneşti, Teodosie.

Mergând la Râmnic, unde va rămâne până la 27 ianuarie 1708, Antim a adus o parte din utilajul tipografic de la Snagov, rodul muncii sale, cum obişnuia să-l nu­mească. Cu sprijinul domnului şi cu aportul moral al noului ierarh, această tiparniţă cu posibilităţi de imprimare în greceşte şi româneşte, va scoate de sub teascurile sale, numeroase cărţi, ceea ce va face ca oraşul de la poalele dealului Capela să fie privit ca o adevărată „Capitală a tipografilor”, după cum observa Nicolae lorga.

Antim, bun cunoscător al limbilor turcă, arabă, greacă, slavonă şi română, în primul an al şederii sale la Râmnic, a început seria tipăriturilor sale, menite să ducă la triumful limbii române în biserică.

Prima carte care apare în noua tipogra­fie râmniceană este una în greceşte, Tomul bucuriei (1705), prin care ripostează în numele bisericii ortodoxe împotriva tendinţelor de extindere ale catolicismului şi calvinismului, încercând să apere puritatea doctrinei de imixtiunile heterodoxe. Lucrarea este o carte dc mari dimensiuni însumând 640 de pagini.

El va traduce două cărţi fundamentale în româneşte în practica ecleziastică: Molitvenicul rămas până aproape de epoca noastră în forma dată de Antim şi Octoihul, tipărit în 1706 cu sprijinul material al lui Mihail Cantacuzino. Tipograf este iscusitul Mihail Istvanovici. Pe versoul foii de titlu se afla stema ţării, mărginită de un chenar cu podoabe florale, ce se aseamănă mult cu sculpturile în piatra de la stâlpii pridvorului bisericii mănăstirii Antim din Bucureşti. Deasupra chenarului sunt prezentate 12 „stihuri politice” scrise de Mihail Istanovici în semn de omagiu lui Constantin Brâncoveanu şi stema Ţării Româneşti.

Pe prima foaie a Antologhionului se află o gravura în lemn de Antim Ivireanul. Mai jos sub titlul cărţii este prezentată stema Cantacuzinilor însoţită de iniţialele lui Mihai Cantacuzino. Pe cea de a doua pagină este reprodusă stema ţării, încadrată într-un chenar cu motive florale, lucrate în peniţă cu mare artă tot de Antim.

La Râmnic au mai fost tipărite Cuvânt la patima Domnului, de Gheorghe Maiota, în greceşte, Slujba Născătoarei de Dumnezeu, tipărită cu cheltuială arhimandritului Ioan de la Hurezi, cu textul în slavoneşte, iar explicaţiile în româneşte şi Cuvânt panegiric la Sfântul Nicolae, de Radu Brâncoveanu, în greceşte.

Antim creează la Râmnic o adevărată şcoală a tipografiei, contribuind la promovarea tradiţiilor, ce vor perpetua pe toata perioada secolului al XVIII-lea şi a iluminismului.

În perioada 1705-1825, cât timp a func­ţionat tipografia, sunt cunoscuţi 58 de tipo­grafi, gravori, diortositori şi zeţari. Aici îşi vor desfăşura activitatea o serie de mari cărturari, a căror opera şi-a pus temeinic amprenta asupra vieţii spirituale a societă­ţii.

Meşterul tipograf Mihail Istvanovici, sub conducerea căruia la Râmnicu Vâlcea s-au tipărit numeroase cărţi, este şi un neîntrecut mânuitor al cuvântului. Prefeţele şi versurile sale dovedesc talent şi iscusinţă în ridicarea la nivelul artei a cuvântului românesc. Acest crez artistic avea sa-l mărturisească în predoslovia Molitvenicului din 1706 „şi după cum ne-au fost putinţa şi întru înţeles şi întru rânduiala am aşezat pe alocurea aur şi adoru în tălmăcire pentru scurtarea limbii româneşti”.

Pentru ridicarea valorii tipografiei, încă din timpul lui Antim Ivireanu, s-au pus bazele unei legatorii înzestrate cu utilaje bune şi meşteri iscusiţi. Legate trainic în piele, peste tot folosind tăblii masive, cu un dichis decorativ, presat cu fier sec, dar la cald, dispunând de fileturi şi ştempeluri specifice, ne edifică pe deplin cu privire la tehnica şi am putea spune şi arta legăturii de carte, pe care Antim o practicase la Snagov.

Ediţiile tipărite la Râmnic se remarcă prin calitate tipografică, ilustraţie deosebită şi aspect grafic interesant.

Dascălul Damaschin este o figură marcantă ce a păstorit eparhia olteană. Poliglot şi cult, s-a remarcat prin imensa activitate de traducător, dar şi prin dârzenia manifestată în apărarea drepturile bisericii române în faţa cuceritorilor austrieci. El cerea pe lângă independență, dreptul de a-şi tipări şi răspândi traducerile şi de a înfiinţa o şcoală românească la Râmnic şi una latinească la Craiova.

Întreaga lui activitate o subordonează unui scop, acela de a înlocui limbile slavonă şi grecească din biserică şi de a răspândi învăţământul în limba română. În 1715 dascălul Damaschin „văzând că românii noştri stau în biserică ca boii, neînţelegând ce se ceteşte şi iese fără niciun folos din biserici” a hotărât „a preface cărţile din limbile grecească şi slovonească în limba noastră proastă românească şi a le da la lumină”. Fiind un partizan hotărât al întrebuinţării limbii româneşti în biserica strămoşească, într-o scrisoare adresată la Sibiu generalului Tiege, arăta că ceea ce voia să tipărească erau cărţi necesare la săvârşirea slujbelor bisericeşti, care existau la Veneţia şi în toate provinciile Bulgariei şi Serbiei în slavonă, dar pentru a putea fi înţelese de credincioşi, era necesar să fie scrise în limba română.

Cunoscător al limbilor slave, latină şi elină, în acelaşi timp fiind un bun tipograf şi un iscusit gravor, el s-a dedicat muncii de traducere a cărţilor de cult de o largă circulaţie intra şi extracarpatină.

Damaschin nu a fost numai un om de cultură, ci şi un diplomat iscusit încă din timpul lui Constantin Brâncoveanu, ca şi profesor al viitorului domn Ştefan, fiul stolnicului Cantacuzino, conducătorul unei delegaţii la Curtea imperială din Viena, venită să argumenteze drepturile Olteniei, ce nu trebuiau să fie ştirbite de admi­nistraţia austriacă. În 1718, când, prin pacea de la Passarowitz, Oltenia a trecut sub stăpânirea Austriei, Episcopia Râmnicului a fost pusă sub jurisdicţia canonică a mitropolitului din Belgradul sârbesc, Damaschin a solicitat să nu fie supus vecinului său de neam sârbesc şi a cerut comandantului Wallis din Sibiu să i se acorde titlul de mitropolit, precum şi un teritoriu mai extins, în afară de credincioşii din Braşov şi ţara Bârsei, şi pe cei din fostul episcopat al Mehadiei.

Într-o epocă de puternică influenţă gre­cească, Damaschin nu a uitat niciodată preocuparea de căpetenie a vieţii sale, reu­şind să traducă nu mai puţin de treisprezece cărţi religioase, dar din diferite motive, el nu a reuşit să tipărească decât cinci, reluând firul tipăriturilor către sfârşitul vieţii. A

tipărit în 1724, Ceaslovul şi învăţătură despre şapte taine şi în 1725, Psaltirea. Aceste cărţi sunt realizate de către meşterul tipograf, Ilie Cenovodeanu.

Damaschin a fost o figură culturală re­marcabilă, fiind un apărător al drepturilor bisericii ortodoxe şi un mare iubitor al lim­bii române, unul dintre cei mai hotărâţi susţinători ai introducerii limbii române în biserică. De pe urma activităţii sale bogate în tălămăcirea vechilor cărţi, ne-au rămas numeroase manuscrise. Damaschin a contribuit la „romanizarea aproape a tuturor cărţilor”. Tipografia râmniceană nu a făcut altceva, între 1724-1830, decât să ti­părească şi să răspândească în toată ţara manuscrise rămase de la Damaschin.

Aceste cărţi depăşesc mult sfera re­ligioasă, integrându-se în cadrul mai gene­ral al culturii româneşti, contribuind la unificarea şi dezvoltarea limbii literare.

În 1726, în tipografia râmniceană, s-a ti­părit întâia învăţătură pentru tineri, ma­nual ce va fi pus în slujba învăţământului din Ţara Românească. Cartea apărea cu cheltuiala mitropolitului Belgradului Moise Petrovici. În predoslovie se arată că „această cărticică ce cuprinde literele pentru învăţătura copiilor” a fost „tipărită în dialectele slavonesc şi românesc pentru înţelegerea mai uşoară a acestor două limbi. Cartea se va reedita în 1727 şi 1737.

Unul din luptătorii de seamă ai bisericii ortodoxe române împotriva autorităţilor austriece de a restrânge drepturile românilor este episcopul Inochentie. La 20 ianuarie 1728 s-a decis trecerea oficială a credincioşilor din Braşov şi Ţara Bârsei sub jurisdicţia Episcopiei din Râm­nic. În Catavasierul tipărit de Inochentie la Râmnic în 1734, el este numit „episcopul Râmnicului şi exarhul Severinului şi a toată Mehadia şi altor părţi poruncitoriu”.

Episcopul Inochentie s-a îngrijit de re­facerea tipografiei râmnicene, ce se afla la stadiul unei improvizaţii relativ rudimentare. El a tipărit câteva lucrări dintre care unele erau tălmăcirile lui Damaschin ca: Molitvenicul în 1730, Ceaslovul în 1731, Triodul în 1731, cu osteneala tipografului Ieremia Atanasievici, precum şi un Liturghier în 1733, diortositor fiind preotul Ivan Făgăraşanul, şi un Catavasierln 1734.

Cărţile episcopului Inochentie sunt îm­brăcate într-o haină grafică aleasă, sunt bo­gat ilustrate cu xilogravuri, au multe flori de compoziţie tipografică, arabescuri. Ele nu mai sunt prezentate într-o formă stereo­tipă ca înainte, ci se introduc, pe lângă chi­purile sfinţilor, şi o mulţime de scene reli­gioase, cum se găsesc, de exemplu, în Mo­litvenicul de la 1730: scena Botezului, a Cununiei, a Sfântului Maslu. Astfel, prin ti­păriturile sale, episcopul Inochentie a con­tribuit la dezvoltarea limbii noastre literare, prin folosirea corectă a limbii române şi o traducere fidelă originalului.

Episcopul Climent, fost ucenic al lui Damaschin, era originar din Pietrari, judeţul Vâlcea. A fost călugăr la mănăstirea Hurezi şi egumen la Polovragi şi Bistriţa, în timpul războiului dintre Rusia şi Turcia episcopul Climent, ia 15 februarie 1738, s-a refugiat în munţii Lotrului. Sfătuit de Constantin Mavrocordat, a făcut act de supunere turcilor. El a mijlocit pe lângă un paşă din Craiova să nu pornească cu oastea împotriva lor. După 18 septembrie 1739, când s-a încheiat pacea de la Belgrad, episcopul Climent s-a reîntors de la Craiova la Râmnic, devenind sufragiu al Mitropoliei Ungrovlahiei. În primii ani de păstorie el avusese cârmuirea duhovnicească a credincioşilor din Braşov şi Ţara Bârsei care a încetat imediat cu re- alipirea Olteniei la Ţara Românească. În schimb pentru aceste pierderi, el câştiga ti­tlul de „exarh al Severinului şi toată Mehadia şi altor părţi poruncitoriu”.

Cu toate că a păstorit în vremuri frământate, a găsit răgazul şi pentru continuarea activităţii tipografiei. Majoritatea cărţilor de slujbă tipărite sub el, erau editate după manuscrise rămase de la marele înaintaş, Damaschin.

Climent a tipărit 17 lucrări, printre care: Antologhion (1737), învăţături în Postul Mare, Octoih (1742), Penticostarion (1943), Ceaslov (1945), Învăţătură pentru şapte taine (1746), Psaltire (1746), Acatist (1746), Apostol (1747), Catavasier (1747), Molitvenic (1747), Cazanii (1748). El nu a nesocotit nici îndatorirea de păstor sufletesc al preoţilor şi credincioşilor săi. În prefaţa din Evanghelia tipărită de el la Râmnic în 1746, se adresa domnului Constantin Mavrocordat, menţionându-se că s-a tipărit ca să lumineze „nu numai celor din casă, adică din Ţara Măriei Tale, ci tuturor celor ce vorbesc limba rumânească”.

În imensa sa activitate, episcopul Climent a fost ajutat de câţiva colaboratori, ca ieromonahul Lavrentie din mănăstirea Hurezi, diotorsitor, autor de predoslovii şi chiar tălmaciutor, precum şi de tipograful Dimitrie Pandovici şi fraţii Mihail şi Con­stantin Atanasievici, dintr-o renumită fa­milie de tipografi râmniceni.

La 8 mai 1749, a fost ales episcop Grigore, fiu al lui Gheorghiţă Socoteanu, strămoş al familiei Lahovăreştilor. El s-a arătat un gospodar priceput şi ctitor de biserici. A zidit între 1751-1754, paraclisul Episcopiei, păstrat până astăzi cu fresce exterioare şi cu portretul său mural şi al altor ctitori în exterior. Episcopul Grigore se număra printre ctitorii bisericilor „Bunavestire” şi „Toţi sfinţii” din Râmnicu Vâlcea, alături de Hagi Constantin Matache şi ieromonahul Teodor, egumenul Dobruşei.

Un alt aspect al activităţii sale este sprijinul acordat preoţilor transilvăneni, prin hirotoniri şi acordarea de azil. Ieromonahului Nicodim i-a dat o scrisoare de recomandare la plecarea acestuia în Rusia, în 1757. Grigore a stat el însuşi o jumătate de an în casa preotului Man din Răşinari jud. Sibiu.

Episcopul Grigore a obţinut realizări remarcabile mai ales în privinţa tipăriturilor, scoţând 15 cărţi din care Liturghierul şi Octoihul în două ediţii şi Catavasierul în trei ediţii.

Aici s-a tipărit o Gramatică slavonă la 1755 la cererea mitropolitului sârb Pavel Neandovici din Carlovitz. În 1755, la rugămintea lui, s-a tipărit Pravila de rugăciuni a sfinţilor luminători sârbi. Prin­tre cei care au colaborat la tipărirea cărţilor menţionăm pe ieromonahul Lavrentie de la Hurez şi pe meşterii tipografi Mihai, Constantin şi Gheorghe Atanasievici, fiii preotului Atanasie Popovici.

La 21 mai 1764 a fost ales ca episcop Partenie, fost egumen al mănăstirii Tismana. Era originar din Mihăeştii-Vâlcii. În timpul acestui episcop s-au tipărit şapte cărţi, la care au lucrat fraţii Atanasievici şi diortositorul ieromonahul Grigore.

Episcopia Râmnicului a cunoscut în a doua jumătate a secolului al XVIIl-lea o perioadă de mare strălucire culturală, dato­rată strădaniilor episcopului Chesarie ales la 26 decembrie 1773. El s-a dovedit a fi un vrednic păstor de suflete, un priceput di­plomat şi om de aleasă cultură. A făcut parte din delegaţia care a mers în 1771 la curtea Ecaterinei a Il-a din Petersburg spre a-i prezenta doleanţele ţării.

În timpul păstoririi la Râmnic, a refăcut tiparniţa prin mijlocirea prietenului său, ne­gustorul sibian Hagi Constantin Pop. De sub teascurile ei au ieşit şapte cărţi, dar opera de căpetenie a lui Chesarie au consti­tuit-o Mineiele pe lunile octombrie-martie. În opera sa, Chesarie s-a bazat pe manu­scrisele episcopului Damaschin, dar a „tălmăcit Mineiele după izvoarele gre­ceşti”. El şi-a arătat interesul pentru –origi­nea şi romanitatea poporului român, fiind considerat unul dintre ierarhii luminaţi, deschizător de drumuri în lupta românilor pentru apărarea ideii de neam.

Ideile puse în lumină de ierarhul râmnicean au pătruns în scurt timp în toate ţinu­turile locuite de români, fiind apoi dezvol­tate de reprezentanţii Şcolii Ardelene.

Ideile de unitate şi continuitate a româ­nilor sunt întâlnite la tiparniţa din Râmnic şi prin tradiţia de a imprima pe pagina de gardă a cărţilor, stemele reunite ale Moldo­vei şi Ţării Româneşti.

Epoca de strălucire a Episcopiei Râmni­cului a fost continuată de Filaret ales ierarh la 3 martie 1780. El şi-a câştigat merite deosebite prin activitatea cărturărească, fiind în această privinţă un vrednic urmaş al lui Chesarie. Bun gospodar, el a făcut eleşteul Episcopiei, şi la 1 septembrie 1784, fântâna de la Olt.

În numai nouă ani ai păstoriei sale s-au tipărit peste 25 cărţi toate cu cheltuiala lui Filaret. Din pricina războiului ruso-austro-turc, în 1788, activitatea tipografiei a înce­tat, şi el s-a refugiat la Sibiu. Tipărirea cărţilor a fost reluată în 1792, când s-a scos o nouă ediţie a Ceaslovului şi din Cazanie.

Ierarhul râmnicean şi-a format şi o serie de ucenici: Filaret, episcop de Râmnic şi mitropolit din 1792, Iosif şi Grigorie Râmniceanu, viitori episcopi de Argeş, Ilarion, episcop de Argeş, prieten şi sfetnic al lui Tudor Vladimirescu, cronicarii Dionisie Eclesiarhul şi Naum Râmniceanu, Chiriac Râmniceanu. Prin toţi aceştia, a creat o adevărată şcoală de cultură râmniceană, militând pentru folosirea limbii naţionale.

De la ierodiaconul Grigorie Râmni­ceanu au rămas mai multe manuscrise, în greceşte şi slavoneşte, lucrări teologice, istorice şi literare, fie originale, fie în traducere sau prelucrate. Printre acestea amintim: Poemation, Cronograf (grecesc în proză despre evenimentele petrecute în Ţara Românească între anii 1768-1810), Istoricul zaverei în Valahia şi Adunarea hronologiei domnilor ţării noastre.

Dionisie Eclesiarhul şi-a desfăşurat ac­tivitatea la Râmnic, Bucureşti şi Craiova până în 1820, fiind un apreciat caligraf, traducător şi cronicar. A tradus din slavo­neşte şi a transcris mii de documente, în 25 de „condici”, între care 3 volume pentru Episcopia Râmnicului, 2 volume pentru Mitropolia din Bucureşti, 2 volume pentru Mitropolia din Târgovişte, precum şi ale unor mănăstiri din Oltenia. A alcătuit peste 20 de „pomelnice ctitoriceşti” ale unor mă­năstiri, schituri şi biserici de mir din zona Olteniei. Opera sa îl prezintă în trei ipostaze: pictor şi miniaturist, caligraf şi istoric, lucrarea sa principală fiind Cronograful Ţerei Rumăneşti.

Între anii 1776-1786 a fost eclesiarh al Episcopiei Râmnicului, în această calitate ajutând pe episcopul Chesarie la prefaţarea unora dintre Mineie. Între 1779-1786 a re­alizat Condica de documente a Episcopiei Râmnicului în trei tomuri, Episcopia deţi­nând 3.824 de documente, dintre care 131 de pergamente, ce vor fi traduse, orânduite pe moşii şi transcrise.

A doua mare operă a lui Dionisie este Condica de documente a mănăstirii Tismana în două tomuri (1787), ce cuprind 2 173 documente, din care 142 de perga­mente.

În 1789 a scris Pomelnicul ctitoricesc al mănăstirii Gănescu din Craiova, zidită între 1752-1757 pe locul actualei Universităţi şi demolată în 1891. Dionisie a locuit mai multă vreme la mănăstire, ce servea ca reşedinţă episcopului, la Craiova. În 1791 a scris Condica documentelor mă­năstirii Strehaia, iar doi ani mai târziu a tradus la îndemnul egumenului Paisie de la Sadova, Calea împărătească a crucii Domnului şi a scris Condica de documente a mănăstirii Jitianu. În 1794 a revenit la Râmnic. A scris pomelnicele bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Drăgăşani şi cel al mănăstirii Cozia. Între anii 1795-1799 a fost eclesiarh al mănăstirii Bistriţa. A scris Condica de documente a acestei mănăstiri, cât şi a mănăstirii Go­vora. A ajuns egumen al schitului Mănăileşti -Vâlcea şi a fost numit exarh al Episcopiei în 1796.

Filaret a continuat opera începută de Chesarie, şi a reuşit să termine de tipărit Mineiele pe lunile aprilie-septembrie. Aceste şase cărţi apărute în timp record, ne face să credem că traducerea şi revizuirea lor era terminată în timpul vieţii lui Chesarie. Filaret a scris prefaţa la Mineiele tipărite în timpul păstoririi sale. Ele merg pe linia înaintaşului său, arătând însemnătatea lunilor respective, sărbătorile importante şi datinile religioase legate de fiecare.

Mineiele aveau să aducă o contribuţie de seamă la dezvoltarea limbii române. Prefeţele ce le însoţesc sunt adevărate pa­gini de istorie în care actele şi documentele se împletesc cu frumuseţea cuvântului ro­mânesc din secolul al XVIII-lea. Acestea aduc mărturii preţioase la stabilirea originii limbii române şi a poporului român, a con­tinuităţii neîntrerupte pe aceste meleaguri strămoşeşti. Ele se disting nu numai prin valoarea documentară şi lingvistică, ci şi prin ţinuta grafică deosebită, chenarele, frontispiciile şi gravurile interioare au o mare frumuseţe şi originalitate. Meşterul tipograf care realizează această valoroasă operă este Popa Constantin. Mineiele de la Râmnic reprezintă o sinteză a eforturilor de creare a unei limbi bisericeşti unitare pe baza limbii populare. Ele reprezintă un adevărat moment de limbă românească, o contribuţie de seamă în procesul de for­mare, de îmbunătăţire şi de mlădiere a lim­bii române literare.

Alte tipărituri din vremea lui Filaret sunt: Carte de preoţie (1780), Cazanii (1781), Ceaslov (1781), Molitvenic (1782), Triod (1782), Octoih (1782), Sinopsis, de Atanasie cel Mare (1783), Pilde filosoficeşti (1783), Psaltire (1783), Evan­ghelie (1784), Catavasier (1784), Acatist (1784), Ceaslov (1784), Antologhion (1786), Liturghii (1787), Octoih (1788), Cazanii (1792).

Prestigiul episcopului Filaret şi a tipo­grafiei vâlcene îl determină pe lenăchiţă Văcărescu să tipărească aici, în 1787, Gramatica românească, care s-a răspândit repede în toate provinciile ţării şi a fost re­editată la puţin timp, în 1805, la Viena. Gramatica românească reprezintă cea mai importantă contribuţie adusă la cercetarea limbii române din veacul al XVIII-lea.

Printre colaboratorii lui Filaret îi amintim pe Grigore Râmniceanu, diortositorul celor mai multe tipărituri, care semnează şi câteva prefeţe, protosinghelul losif şi meşterii tipografi din familia Atanasievici Constantin şi nepoţii săi, fraţii Dimitrie şi Mihail Mihailovici, Gheorghe fiul celui din urmă, precum şi ieromonahul Climent.

Deşi Nectarie a păstorit douăzeci de ani, în această perioadă nu s-au tipărit decât câteva cărţi, probabil pregătite de tipar de către Filaret. În 1809 a apărut Panihida, sub îngrijirea lui Dionisie Cozianul şi în 1811 un Octoih prin osârdia şi cheltuiala episcopului losif al Argeşului. În timpul episcopului Galaction s-au tipărit câteva cărţi.

După 1742 Râmnicul devine cel de al doilea centru tipografic al Ţării Româneşti şi rămâne ca atare, până la sfârşitul veacu­lui al XVIII-lea. Tipografia de la Blaj şi li­tera folosită la imprimarea cărţilor chirilice blajene din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost de origine râmniceană.

Tipografia de la Râmnic a însemnat un focar de iradiere a culturii scrise, nu numai pentru români, ci şi pentru vecinii de la sud-vest, care îi acordă un loc de prim rang în istoria culturii şi literaturii sârbe, relevând sprijinul cald primit în vremuri de restrişte din partea poporului nostru. Mitropolitul Pavel Nenadovic a obţinut în 1751 autorizaţia de a deschide tipografie la Sremski Karlovici. În acest scop s-a adresat Episcopiei de la Râmnic unde au fost pregătiţi trei tipografi.

Prin publicarea în 1806 a unui Chiriacodromion, a lui Sofronie de la Vraţa, Râmnicul a editat prima carte în limba bulgară modernă, pe care istoria Bulgariei o consideră un monument de primă mărime în renaşterea naţională.

Aria de răspândire a cărţilor râmnicene este foarte întinsă cu o mare forţă de iradi­ere şi cu putere de atracţie exercitată asupra celor trei ţării româneşti, el a pătruns până în nordul Transilvaniei şi în sudul Banatului, aducându-şi contribuţia la cimentarea unităţii culturale româneşti.

Dintre toate tipăriturile româneşti cele de la Râmnic sunt cele mai răspândite în Transilvania şi Banat, datorită legăturilor mai strânse şi directe pe care cărturarii şi tipografii râmniceni le aveau cu centrele culturale şi economice ardeleneşti, mai ales cu Sibiul, prin negustorii transilvăneni ce difuzau în diversele puncte ale provinciei de peste munţi. Cărţile râmnicene puteau fi cumpărate şi de la negustorii ambulanţi în târgurile de pe întreg teritoriul locuit de români. Acestea s-au bucurat de aprecierea tipografilor din Transilvania care menţionează că au folosit ca model în realizarea unor lucrări pe cele editate în Ţara Românească. Astfel în Psaltirea tipă­rită la Sibiu, în 1780 se aminteşte că după „izvodul cel de la Râmnic este făcută”. Mi­neiele râmnicene au fost tipărite la Buda în 1805 şi Pilde filozofești din 1783 se retipă­resc la Sibiu.

Cartea românească tipărită la eparhia râmniceană a fost folosită atât în biserica ortodoxă, cât şi în scop didactic, în învăţă­mântul particular sau cel organizat în şcoli.

Din vechile tiparniţe de la Râmnic, într-o perioadă de 120 de ani, au ieşit 137 de tipărituri. Pentru calităţile lor excepţionale, cărţile tipărite la Râmnic au devenit de-a lungul vremii importante valori destinate tezaurizării.

Înflorirea culturală românească a peri­oadei umaniste, mai ales la începutul se­colului al XVIII-lea, apare strâns legată de tiparniţa Episcopiei Râmnicului – Noul Severin. Cartea râmniceană tipărită în acest veac a constituit unul din factorii care au condus la menţinerea conştiinţei naţionale, sprijinind lupta românilor aflaţi sub domi­naţia străină.

Prin episcopii cărturari de la Râmnicu Vâlcea, prin colaboratorii lor, traducători, diortositori, meşteri tipografi, prin cărţile tipărite şi prefeţele lor originale, prin şcolile pe care le susţinea, Râmnicul a devenit unul dintre primele centre culturale din tot spaţiul românesc, care îşi justifică aprecierea de „capitală a tipografilor”.

La începutul secolului al XlX-lea, tipo­grafia râmniceană era în declin. Episcopul Galaction o vinde în 1819, trecând-o în proprietatea tipografilor. În timpul lui Galaction s-au tipărit următoarele lucrări: învăţătură pentru (1813), Liturghii (1813), Bucoavnă (1814), Ceaslov (1814), Viaţa Sfântului Vasile cel Nou (1816), Liturghii (1817), Psaltire (1817), Acatist (1819), Psaltire (1819), Agapie Criteanul, Minunile Fecioarei Maria (1820). Ea va fi refăcută în vremea episcopului Calinic între anii 1860-1866, dar acesta o va dona Primăriei oraşului, unde se va irosi. Va fi refăcută de episcopul Vartolomeu Stănescu (1920-1938) şi va funcţiona la Craiova.

Ca profesor de Seminar, episcopul Ghenadie Enăceanu a întocmit mai multe manuale didactice: Principii de filozofie, Istoria filosofiei, Stilistica sau Curs de literatură în proză, Patristica. Ca lucrări de istorie amintim Creştinismul în Dacii şi creştinarea românilor (1878), Istorie a mănăstirii Sinaia (1881), Condica Sfântă a Mitropoliei Ungrovlahiei. A editat câteva manuscrise: Iconografia sau arta de a zugrăvi bisericile şi icoanele bisericeşti (1891), Două manuscrise româneşti din secolul al XVII-lea (1892), Evangheliile. Studii istorice-literare (1895).

În epoca modernă, în secolul al XlX-lea la Râmnicu Vâlcea şi-a desfăşurat activitatea literară şi artistică Anton Pann, profesor de „muzichie”, la şcoala din oraş, care a cules şi prelucrat creaţiile folclorice din zonă, realizând o suită de compoziţii originale.

Din punct de vedere laic, prima institu­ţie culturală a fost biblioteca, înfiinţată în 1840, deschisă tuturor locuitorilor oraşului.

Din a doua jumătate a secolului al XlX-lea a apărut tipografia modernă a lui Oprea Dementrescu, care va edita primul ziar râmnicean, „Vâlcea”, în anul 1876.

Ziarele apărute în una din cele patru ti­pografii ale oraşului erau „Adevărul Vâlcii” (1887), „Domnia Legilor” (1907), „Gazeta Vâlcii” (1882), „Junimea” (1909), „Libertatea” (1890), „Luminătorul” (1909), „Opinia Vâlcii” (1908), „Râmnicul” (1906), „Vâlcea” (1876), „Vâlceanul”, o parte din ele cu o apariţie efemeră. Remarcăm şi editarea unor publicaţii cu caracter umoristic: „Ţânţarul umorist” (1892), „Broscoiu umoristic” şi „Cinema”(1916).

Spre sfârşitul secolului al XlX-lea vor apărea şi alte asemenea întreprinderi precum Noua Tipografie a lui Oscar Thüringer şi tipografia modernă a lui G. Sfetea. La începutul secolului al XX-lea imprimeriile din Râmnic se vor înmulţi, prin apariţia Societăţii Cooperatiste Matei Basarab a tipografiei Gutenberg.

O altă instituţie culturală a oraşului era teatrul. Trupele de teatru dădeau „repre­zentatațiuni în şcoala publică a oraşului” şi în sala Elias (Adreani) – azi cinema Modern 22. Existenţa unui teatru la Râmnic este consemnată în 1888. La 3 februarie 1897 s-a alcătuit un comitet teatral ce a beneficiat de o subvenţie anuală de 1.500 lei acordată de Consiliul Comunal. În toamna şi iarna anului 1876-1878, Mihai Eminescu a însoţit ca sufleor, teatrul lui lorgu Caragiali, dând spectacole în urbea vâlceană.

Societatea de lectură „Vasile Alecsandri” a elevilor Liceului „Al. Lahovari”, înfiinţată la 4 septembrie 1904, a avut un rol deosebit în dezvoltarea mişcării teatrale în oraş. Ea îşi desfăşura activitatea prin conferinţe, spectacole de teatru, concerte, cercuri de artă plastică. Biblioteca număra, în 1908, peste 570 volume, dar după primul război mondial, va deveni una din cele mai importante din oraş.

Prima societate culturală s-a constituit în 1898 şi purta numele de „Societatea culturală a judeţului Vâlcea”. Avea drept scop educarea patriotică a populaţiei, prin înfiinţarea unui muzeu şi prin numeroase conferinţe cu subiecte din trecutul istoric al oraşului şi judeţului. Ca obiectiv principal al acesteia era înfiinţarea unei biblioteci populare şi organizarea de spectacole teatrale. Societatea culturală a avut ca membri de onoare pe: Spiru Haret, Titu Maiorescu, Grigore Tocilescu, B.P.Haşdeu şi V.A.Urechia.

Printre primele secţiuni ale „Ligii Culturale” care au luat fiinţă în ţară, se număra şi cea de la Râmnicu Vâlcea. La 1 martie 1891, profesorii, institutorii şi învăţătorii din oraş, la propunerea lui M. Răutu, au înfiinţat Secţia locală a „Ligii pentru Unitatea Culturala a tuturor românilor”. Preşedinte a fost ales dr. Ion Suciu, iar secretar general profesorul G.I. Gibescu. La Congresul general al Ligii din iunie 1893, o delegaţie din oraş aducea salutul secţiei din Râmnic.

„Liga Culturală” din oraş a dat un mare sprijin luptei poporului român din Transil­vania, pentru cucerirea de drepturi politice şi afirmarea demnităţii sale naţionale. De aceea, mişcarea memorandistă s-a bucurat de o mare simpatie din partea vâlcenilor. Liga din Râmnic a fost prima din ţară care a organizat mitinguri de susţinere a cauzei transilvănenilor cu participarea a numeroşi cetăţeni din toate categoriile sociale

S-au strâns ajutoare materiale, şi se fă­ceau dese colete de bani pentru fraţii opri­maţi de dincolo de Carpaţi. Din Râmnicu Vâlcea luau calea munţilor prin „mijloace ascunse” o serie de cărţi interzise de auto­rităţile imperiale austro – ungare. Secţia Ligii vâlcene a reuşit să atragă pe refugiaţii din Transilvania, organizând un cor al lor sub conducerea profesorului de muzica M. Răutu.

Secţiunea Ligii din Râmnicu Vâlcea a hotărât să sărbătorească la 4 mai 1913, „ziua cea mai însemnată, din trecutul isto­ric al românilor din Transilvania”. În parcul Capela s-au ţinut cuvântări despre anul re­voluţionar 1848-1849 şi despre oamenii mari ai românilor transilvăneni. Manifesta­rea s-a încheiat cu recitarea unor înflăcărate versuri de George Coşbuc, St. O. losif şi Octavian Goga.

Liga poseda o bibliotecă cu peste 1.000 volume, ce a fost distrusă la 2 noiembrie 1916, în timpul ocupaţiei germane.

La Craiova, s-a constituit, în 1879, o asociaţie de ajutor a muncitorilor şi micilor meseriaşi sub numele de „Adjutorul”. Sco­pul asociaţiei era ajutorarea membrilor în caz de boală sau de înmormântare, acorda­rea de pensii celor invalizi sau vârstnici. O sucursală a ei s-a înfiinţat în 1886 la Râmnicu Vâlcea. În anul 1907, aceasta era cunoscută ca „Societatea Adjutorul Al. M. Alexiu”, după numele fondatorului său.

În anul 1899 a luat fiinţă la Râmnic, so­cietatea „România rurală” din iniţiativa câtorva studenţi cu scopul de îmbunătăţire a nivelului cultural, social şi economic al ţărănimii.

La 22 august a apărut societatea culturală „Junimea Vâlceană” la îndemnurile scriitorului Lazăr Popescu. Grigore Procopiu a acceptat preşedinţia. Scopul era ridicarea nivelului cultural şi moral al locuitorilor, organizarea unor serbări literare, întemeierea de case de cultură la sate, înfiinţarea unei biblioteci populare la Râmnicu Vâlcea.

În 1908 s-a înfiinţat Societatea Filarmo­nică „Progresul”. În 1909 Nicolae Enache a organizat „Cercul studenţilor din Vâlcea”.

Presa perioadei este bogată şi diversifi­cată de la publicaţiile social-politice la re­vistele de specialitate. La Râmnic apăreau: „Opinia Vâlcii” (1908-1911), „Muncitorul” (1924-1935), „Făclia muncii” (1935), „Ol­tul” (1932), „Curierul muncii” (1929- 1932), „Observatorul” (1934), „Viitorul Vâlcii” (1920-1939), „Tribuna Vâlcii” (1936-1937), „Naţionalul Vâlcii” (1928- 1937), „Învăţătorul” (1925-1947), „Îndru­marea Vâlcii” (1927-1941) şi altele.

Viaţa artistică se bucura de prezenţa tot mai intensă a unor trupe de teatru, cu piese din dramaturgia naţională şi universală, în interpretarea unor actori precum: Aristiţa Romanescu, Ion Manolescu, Lucia Sturdza Bulandra, Maria Filotti, Ion Iancovescu (vâlcean) s.a. Preţuitul regizor Sică Alexandrescu era de origine vâlceană. În aceeaşi sferă de preocupări se înscriau manifestările muzicale ale unor grupuri de amatori – formaţii corale şi instrumentale care au pus în circulaţie lucrări din tezaurul folcloric local, piese din repertoriul românesc şi universal. S-a înfiinţat şi a activat orchestra semisimfonică condusă de doctorul Ion Puţureanu.

Nevoia de carte din această vreme se făcea din ce în ce mai mult simţită, astfel că pe lângă activitatea librăriilor, se cerea cu insistenţă înfiinţarea de biblioteci publice.

Alături de cea a Căminului cultural al oraşului şi a secţiei Ligii culturale, în 1920 Nicu Angelescu, în numele Cercului stu­denţesc, solicita aprobarea pentru deschide­rea unei biblioteci publice în Râmnicu Vâl­cea şi scutirea de taxe şi chirie.

Căminul Cultural a desfăşurat o intensă activitate pe linia propagării cunoştinţelor prin intermediul conferinţelor, şezătorilor culturale, audiţiilor colective la radio etc. În oraş au conferenţiat personalităţi de seamă ale culturii româneşti ca: Nicolae Iorga, Grigore Tocilescu, A.D.Xenopol, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Ionel Teodoreanu ş.a.

Pinacoteca s-a deschis în anul 1920, prin donaţia avocatului Paul Capelleanu, care a lăsat oraşului „obiectele de artă – colecţia de tablouri de pânză, arme, co­voare”. Colecţia s-a păstrat într-o sală spe­cial amenajată, la etajul liceului Al. Lahovari. În anul 1959 intra în posesia Muzeului judeţean. Cele 100 de tablouri sunt execu­tate de pictori valoroşi ca N. Grigorescu, T. Aman, Jiquidi etc.

La Râmnicu Valcea a avut loc, în luna iunie 1920, primul congres al Ligii Cultu­rale a României reîntregite, la care au participat delegaţi din toate ţinuturile româneşti, lucrările fiind prezidate de Nicolae Iorga.

Tipografia „Unirea” a funcţionat în pe­rioada 1944-1946. La 6 decembrie 1948, toate unităţile de acest fel din oraş au fost comasate, cu acordul proprietarilor respec­tivi, formând „întreprinderea poligrafică Râmnicu Vâlcea”. Ea a trecut apoi, din anul 1950, sub conducerea întreprinderii „Tiparul Roşu” din Sibiu. În anul 1951 s-a înfiinţat „Centrul poligrafic nr. 9 Râmnicu Vâlcea”, iar la 11 iulie 1963, odată cu reorganizarea Comitetului de Stat pentru Cultură şi Arta, toate tipografiile din cu­prinsul regiunii Argeş au format o unitate poligrafică regională sub denumirea de „întreprinderea Poligrafică Argeş”. În Râmnicu Vâlce s-a tipărit gazeta „Drum nou”, în septembrie-decembrie 1951, având redactor – şef pe Gh. Stănculescu. Ziarul „Orizont” a funcţionat din 1968 până în 1990, când a devenit „Orizonturi Noi” şi apoi „Evenimentul”. A avut redactori-şef pe: Gheorghe Cârstea, Constantin Burlacu, Ion Barbu şi Florea Ciobanu.

După revoluţia din decembrie 1989, în oraş, a apărut cotidianul „Curierul de Vâlcea”, săptămânalele: „Reporter”, „Reporter Holiday”, „7 zile”, „Curier de 7 zile”, „Glasul Comerţului”, „Columna”, .Alternative”, „S.O.S.”, „Lumină din lumină”, „Universul”, bilunarul „Alutus”, revista literară „Adevărul literar” şi foile umoristice: „Ţânţarul”, „Zâmbiţi cu noi”, ’’Telehaz”, „Spinu” etc. Trimestrial se publica „Izvoraşul”, revista de etnografie şi folclor.

Râmnicul a cunoscut şi cunoaşte o acti­vitate literară bogată, cu multiple implicaţii în munca şi viaţa spirituală a locuitorilor. În acest perimetru spiritual s-au remarcat pe tărâmul literaturii române: Ada Orleanu, Constantin Mateescu, Ladmis Andreescu, Dinu Săraru, Ion Topolog, Nicolae Ghiţulescu, Nicolae-Popescu Bogdăneşti, Con­stantin Zărnescu, Alexandra Stănescu, Tu­dor Dumitru Savu şi alţii. Critica aliterară este reprezentată de Alexandru Oprea, Ni­colae Manolescu, Eugen Negrici, Cornel Moraru. Ca reprezentanţi ai reportajului s-au afirmat Ilie Purcaru, Ion Barbu, iar ca dramaturgi Valeriu Anania, Valeriu Sârbu, Gh. Vlad, Alexandru Popescu.

Din anul 1983 îşi desfăşoară activitatea la Râmnicu Vâlcea Societatea literară „Anton Pann”, care editează „Vâlcea lite­rară”, iar din decembrie 1989, ,Adevărul literar”, reuşind să reunească forţele scriito­riceşti locale.

Tradiţia dramaturgiei este reluată în anul 1945, când pe scena Căminului Cultu­ral din oraş, animat de dr. C. Georgescu, s-a închegat, ceea ce avea să devină printr-o intensă activitate, Teatru popular.

Formaţia de teatru primea, în anul 1963, titlul de teatru popular, cel mai înalt rang al unui teatru de amatori.

În 1965, cu piesa „Dincolo de zare” de Eugene O’Neill, a obţinut la Festivalul de teatru „l.L.Caragiale”, premiul I, medalia de aur şi titlul de laureat. În 1968 teatrul a cucerit premiul II şi medalia de argint punând în scenă comedia „Opinia publica”, de Aurel Baranga. Teatrul popular a cucerit numeroase premii naţionale şi a efectuat turnee în Germania şi Grecia. El a devenit secţie a Teatrului de stat din Sibiu. În au­gust 1990 a luat fiinţă Teatrul de stat Râm­nicu Vâlcea, azi Teatrul „Anton Pann”.

Prima încercare de montare a unei ope­rete s-a făcut în 1961 prin punerea în scenă a lucrării „Crai noi”, de Ciprian Porumbescu, în regia dr. C. Georgescu. Un colec­tiv entuziast de amatori, animat de prof. Eugen Ciorescu a pus bazele unui an­samblu de estradă, cu spectacolele: „Critica la microfon”, „Vă rugăm, cântaţi cu noi”, „Cu estrada pe teren”, „Miniaturi pe portativ”.

După reprezentarea a 50 de spectacole cu „Mam-zelle Nitouche” estrada din Râmnic a primit premiul I, medalia de aur şi titlul de laureat, în 1968.

Prin înfiinţarea întreprinderii Cinema­tografice Vâlcea, activitatea cu filmul s-a diversificat. În municipiu s-au construit ci­nematografele „Modern” cu o gradină de vară şi „Flacăra”.

Muzeul judeţean Vâlcea, înfiinţat în anul 1955, instituţie de prestigiu naţional, a preluat colecţia de artă „Paul Capelleanu”, existentă în oraş din 1921. Reţeaua muzeelor vâlcene se compune din: Muzeul de Istorie Râmnicu Vâlcea, Muzeul memorial „Nicolae Bălcescu” – com. N. Bălcescu, Complexul muzeistic „Gh. Magheru-Troian Râmnicu Vâlcea, Casa memorială „Anton Pann” Râmnicu Vâlcea, Colecţia de arheologie, carte veche şi artă feudală „Gh. Petre” Govora, Expoziţia „Limes Alutanus” Călimăneşti, Colecţia „D. Anghel” Costeşti, Expoziţia meşteşu­guri tradiţionale vâlcene”, Inăteşti – Râm­nicu -Vâlcea, Muzeul satului vâlcean Bujoreni – Râmnicu Vâlcea, Muzeul viei şi vinului Drăgăşani, Colecţia etnografică Irimeşti, Colecţia „Th. Bălăşel” Ştefăneşti, Expoziţia de arheologie Ocnele Mari, Peş­tera Liliecilor, Bistriţa – com. Costeşti, Colecţia de publicaţii vâlcene „Al. Cerna Rădulescu-Stăneşti”.

În depozitele muzeului se află peste 40000 de obiecte, multe fiind de patrimo­niu. Muzeu! editează publicaţiile: „Buridava”, „Studii Vâlcene” şi Societatea „Ni­colae Bălcescu”, „Caietele Bălcescu”.

Galeriile de Artă ale fondului plastic s-au deschis în municipiu în anul 1981. Aici sunt expuse o serie de lucrări ale membrilor uniunii din municipiu şi din ţară, şi de alţi iubitori ai şevaletului.

Corul Sindicatului din învăţământ Râm­nicu Vâlcea s-a remarcat sub bagheta diri­jorului Mihai Ştefănescu. O evoluţie meri­torie a mai avut-o şi corul mixt al Combinatului Râmnicu Vâlcea şi corul bărbătesc al şcolii de ofiţeri activi din oraş. S-a remarcat, de asemenea, corul de cameră TCH Olt superior, dirijat de Gelu Stratulat. Orchestra de mandoline a Sindicatului din învăţământ condusă de Gh. Teodorescu şi-a accentuat profilul cameral prin repertoriu şi stilul de interpretare. Corul Episcopiei sub conducerea dirijorului Nicolae Nicolaescu înfăţişează lucrări de muzică bisericească şi lucrări corale laice, colinde ale unor compozitori români şi străini.

Un succes remarcabil pe scenă l-a obţinut corul de cameră „Eufonia” înfiinţat la 1 decembrie 1982 şi orchestra „Concentrino” a Palatului de Cultură. În municipiu funcţi­onează o orchestră de muzică populară „Vâlceana”, ce a susţinut spectacole de neuitat pe scene din ţară şi din străinătate.

Societatea „Prietenii muzicii şi teatru­lui” a fost înfiinţată la 15 iunie 1975 şi grupa exponenţi ai opiniei publice locale, interesaţi de fenomenul artistic în dublă ipostază, a creaţiei şi a interpretării.

Agenda culturală a Râmnicului este completată prin stagiuni teatrale sau muzi­cale şi prin interesante activităţi estivale. Periodic au loc concerte simfonice de ca­meră, recitaluri instrumentale la care îşi dau concursul personalităţi consacrate dar şi tinere talente, aflate pe drumul afirmării. O realizare de succes a societăţii vâlcene o constituie iniţierea şi organizarea „Concur­surilor muzicale de vară” la care se predau cunoştinţe de specialitate de către persona­lităţi ale învăţământului superior muzical. Festivalul „Tinere talente” a devenit tradi­ţional.

În anul 1969 a luat naştere „Asociaţia folcloriştilor vâlceni”, devenită ulterior „Asociaţia folcloriştilor şi etnografilor”, ce a efectuat, împreună cu institutele de speci­alitate, cercetări de teren într-o serie de ve­tre etnografice din judeţ. Prima revistă de folclor, „Izvoraşul” a apărut la Râmnicu Vâlcea în anul 1919, şi a reapărut în 1989.

Creaţia artistică populară s-a bucurat de un amplu şi sistematic program de cerce­tare şi valorificare, menit să asigure perpe­tuarea celor mai autentice valori artistice şi integrarea lor în circuitul culturii contem­porane. Meşterii vâlceni şi-au etalat măestria Ia expoziţiile şi târgurile din ţară şi din străinătate.

În municipiu a activat cu rezultate remarcabile fotoclubul „Floarea de colţ”.

Cercul speologilor amatori „Nypgaragus” din Râmnicu Vâlcea a fost organizat la 1 iulie 1978 cu scopul de a descoperi, explora, studia şi ocroti fenome­nele carstice – peşterile, existente în arealele calcaroase şi din cele limitrofe. În mu­nicipiu mai funcţionează Clubul de turism „Vânturariţa”.

Biblioteca judeţeană Vâlcea este princi­pala instituţie specializată în activitatea de răspândire a cărţii. Fondul de carte al bibli­otecii se apropie de 500.000 de volume, la care se adaugă numeroase discuri, diafilme, diapozitive. Există o secţie de carte rară şi de patrimoniu. În sălile de lectură sunt 50 de locuri şi sunt expuse la raftul liber peste 40.000 volume. Fiind principala bibliotecă publică a municipiului, ea pune la dispozi­ţia cititorului din marile cartiere un impor­tant număr de volume prin intermediul fili­alelor din Ostroveni, Praporgescu, Traian şi Prefectură.

Centrul de librării din Vâlcea a luat fiinţă în anul 1972. Librăriile sunt bine reprezentate în toate zonele municipiului, dintre acestea cele mai însemnate sunt: Anton Pann, Ana Ipătescu, Mihail Eminescu, Traian, etc.

Pictura se remarcă prin realizări pline de sensibilitate, de imagini şi forme ale culorii sugestiv interpretate, în care limita dintre real şi imaginar redă bucuria contemplării vizuale. Ca maeştrii ai penelului amintim pe: Ion Brodeală, Ilie Ciortea, Viorica Ciorâtă, Gh. Dican, Laurenţiu Ene, Maria Gaghel, Constantin Neacşu, Elena Năstoiu, Ecaterina Popa, Victor Popescu, Emil Ștefanescu, Paul I. Ştefănescu (Paulys). Prin­tre sculptorii care s-au remarcat în mod de­osebit putem nominaliza pe: Constantin Nicolin, Ion Sălişte, Constantin Zorlescu.

La 1 octombrie 1951 s-a înfiinţat filiala Arhivelor Statului judeţul Vâlcea (astăzi Arhivele Naţionale), care conservă mărturii importante importante referitoare la istoria şi cultura acestor locuri. Aici sunt adăpostite peste 15.000 de documente din secolele XIV-XX, colecţia de manuscrise din secolele XVII-XX, condicile mănăstirilor vâlcene cu acte începând cu anul 1355, colecţia de microfilme, 1.500 matrice sigilare, pornind din 1707, fiind cea mai completă colecţie din ţară, colecţiile de planuri (1814-1952), fotografii şi vederi.

Societatea de ştiinţe istorice funcţio­nează din anul 1962, iar din 1985, şi-a în­ceput activitatea la Râmnicu Vâlcea şi Co­misia Română de istorie militară, filiala ju­deţeană, ce grupează cercetători, iubitori ai trecutului.

Dintre istoricii care s-au distins pe plan local şi naţional şi au publicat în diferitele reviste de specialitate amintim pe: Aniniş Tiberiu, Andronie Dumitru, Bardaşu Petre, Bălaşa Dumitru, Bălintescu Alexandra, Bănică-Ologu, Nicolae Cristea Gherasim, Ciucă Marcel, Curecheanu Dumitru, Dima Elena, Dumitraşcu Aurel, Dumitraşcu Gh., Georgescu Elena, Iosifaru Mariana, Manole Petre, Mateescu Corneliu, Matei Gh., Nestorescu-Balceşti H., Petre-Govora Gh., Postelnicu Iulian, Purcărescu Petre, Purece Sergiu, Roman Vasile, Sterian Dragoş, Tamaş Veronica, Toma Adam, Totu Maria, Vlad Radu, Vasile Ion Constantin.

Filiala judeţeană a Uniunilor Societăţi­lor de Ştiinţe Medicale coordonează activi­tatea ştiinţifică în care sunt angrenaţi mulţi specialişti, remarcându-se în special cei din domeniul sănătăţii publice, igienei, endo­crinologiei, istoriei medicinii, chirurgiei balneo-fizio-terapiei. Sub egida filialei s-au desfăşurat manifestări ştiinţifice cu parti­cipare locală, judeţeană, interjudeţeană şi naţională.

Zestrea sportivă a municipiului se redu­cea în anul 1945 la o asociaţie, 5 echipe de elevi şi 2 baze sportive. În anul 1947 se gă­seau organizate un număr de 5 colective cu 80 şi 100 membrii precum „Clubul sportiv muncitoresc” şi „Societatea sport, gimnastică şi turism” a liceului din Râmnicu Vâlcea. După anul 1948, s-au constitut asociaţiile „Flamura Roşie”, „11 iunie”, „Locomotiva”, „Voinţa” şi „Progresul” şi s-a organizat un campionat de fotbal judeţean în care activau 8 echipe de seniori şi 3 de juniori. Baza sportivă era formată din două terenuri de fotbal (Zăvoi şi Armata Râmnicu Vâlcea), 3 de volei (Tipografie, 11 iunie, Zăvoi) un ştrand şi 2 săli de gimnastică în incinta liceelor de bă­ieţi şi fete din oraş. Sportul local începe să se afirme şi pe plan naţional. Echipa de fotbal „Vâlceana” a participat, începând cu anul 1946 în divizia C. Mady Marotinescu a obţinut în 1948, la concursul de schi de la Predeal, locul I pe ţară şi placheta de aur.

La Râmnicu Vâicea s-a desfăşurat prima ediţie a campionatelor de lupte câştigată de reprezentativa regiunii Vâlcea.

Clubul sportiv „Chimia” Râmnicu Vâl­cea, înfiinţat în 1946 s-a remarcat, o peri­oadă lungă de timp, prin participarea echi­pei de fotbal sub denumirile „Flamura Roşie”, „Unirea”, „Şantierul naţional Govora”, „Chimia” la campionatele diviziilor C, B şi A. Avea patru secţii: atletism, caiac-canoe, fotbal, volei. Printre performanţele deosebite se numără câştigarea în 1973 a cupei României la fotbal şi obţinerea a doua titluri de maestru al sportului.

Asociaţia sportivă „Chimistul”, înfiin­ţată în anul 1958 pe lângă Combinatul Chi­mic Râmnicu Vâlcea, are secţii de lupte, fotbal, şah şi handbal. În şirul celor mai remarcabile succese ale Handbal clubului „Chimia” se număra cucerirea titlului de campioană naţională în 1989 şi 1990, ca în luna mai 1989 să intre pentru a doua oară în posesia prestigioasei cupe l.H.F.

 

Sursa: Dicționarul istoric al localităților din județul Vâlcea, vol. I – Orașele, Sitech, Craiova, 2009, p.59-71.