Strada Traian din Râmnicu Vâlcea

Pe vremuri strada era strîmtă, o stradă de Ev Mediu întîrziat, cu case vechi, în marea lor majoritate de la sfîrşitul veacului trecut şi începutul secolului nostru. Un mozaic de stiluri, împrumutate de la construcţiile oraşelor mai răsărite, cum ar fi Craiova, sau importate prin antreprenorii italieni ce invadaseră oraşul în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Din zona "rezidenţială" – mă refer la acel segment de stradă ce începe de la liceul "Lahovari" şi se sfîrşeşte în Bulevard – s-au conservat în bună stare doar cîteva clădiri zidite în primele decenii ale secolului nostru, asa cum este Banca de Investiții (fostă Banca Naţională) sau casa Nicu Angelescu. Păstrează, toate, aerul oraşului de odinioară: verande cu arcade simple sau trilobate, coloane cu capiteluri decorate, marchize, stucatură la faţadă, porticuri, foişoare. Sînt case la care te aştepţi să vezi ghivece la ferestre sau vreo bătrînă smulgînd cîte o frunză veştedă din tufa de bujori din faţa treptelor de la intrare.

Privind o casă veche (casa Măinescu), azi în paragină, e greu să crezi legenda că proprietarul, cu şaizeci şi ceva de ani în urmă, a pus argaţii să tapeteze caldarîmul străzii cu covoare pentru a atenua vacarmul pe care îl făceau căruţele ce se îndreptau spre centru, venind din partea Cetăţuii. Soţia lui tocmai stătea să nască. Lipsită astăzi de tandreţe, clădirea şi-a părăsit total identitatea, monologînd într-un limbaj străin cu spaţiile noi, ritmate care o înconjură.

Un edificiu inedit e fosta şcoală nr. 1 de băieţi "Tache Ionescu" unde funcţionează astăzi Muzeul judeţean. Schimbarea destinatiei edificiului a adus modificări esenţiale în structura atît de bine proporţionată a clădirii. Azi şcoala ("Şcoala cu ceas") care a parcurs un secol din istoria oraşului e mai degrabă o relicvă decît un monument de arhitectură.

De la biserica Toţi Sfinţii pînă la podul peste rîul Rîmnic strada Traian îşi pierde cu desăvîrşire identitatea. E o stradă nouă, într-un oraş străin, cu o înfăţişare neutră, lipsită de personalitate. În dreptul Tribunalului, ceva mai depărtată de nivelul străzii, mai exista cu douăzeci de ani în urmă o clădire mare, greoaie, cu fronton şi stucatură scorojită, care purta vizibil caracteristicile veacului al XIX-lea. Ferestrele înguste, lăsînd lumina să intre cu economie, dădeau spre hotelul Splen­did şi spre intrarea principală a restaurantului Elysée. Clădirea părea nelocuită, şi ori de cîte ori treceam prin faţa ei, mă aşteptam să văd în spatele perdelelor încremenite figura unei palide femei frumoase, claustrată între zidurile inexpugnabile ale casei cu alură de cetate.

Din dreptul benzinăriei, strada Traian intra în peri­metrul comercial al urbei. Vitrinele cu firme îmbietoare se ţineau lanţ. Sînt magazine şi ateliere de tot felul, care dădeau culoare şi vivacitate locului. Privesc o "ilustrată" de la 1923 ("R. Vîlcea – Piaţa Traian"), ce aduce cu o pictură impresionistă. Imaginea e dominată de clădirea cu etaj a farmaciei Bejan, pe coltul străzii Ştirbei Vodă cu Traian, de o arhitectură inexpresivă, cu un turn deasupra nivelului acoperişului (un soi de Campanilla), cu rol mai mult decorativ. În jurul farmaciei (una din cele mai căutate ale oraşului) sînt băcănii, bodegi şi o "sălămărie". În fund, pe deal, se văd turlele bisericii Cuvioasa Paraschiva. Clădirea farmaciei e impresionantă alături de primitivitatea magazinelor învecinate. De un pitoresc in­descriptibil e strada, în care mişună ţărani şi tîrgoveţi ce par plantaţi pe caldarîm de un metteur en scène cu nostalgia sfîrşitului de secol. Două automobile negre parcate la rigolă, desenate, am zice, după maşinile din filmele cu Buster Keaton, stau în vecinătatea unei căruţe cu doi cai la chiar încrucişarea drumurilor. Se mai observă un tomberon şi linia curbă a străzii ce urcă, ocolind la dreapta, spre librăria Pascu Anastasiu şi Grigore Petrescu.

"Piaţa Traian" era cu 70 de ani în urmă un loc de referinţă al oraşului. Cunoaştem puţine lucruri despre ea, dar fantezia poate lucra nestingherită acolo unde arhivele şi iconografia rămîn neputincioase. Aici se afla ceea ce numeau cu ani în urmă rîmnicenii "piaţa de trăsuri". Aveau trăsurile, în vremea aceea, nu numai întrebuinţări utilitare, dar jucau fără îndoială şi un suav şi delectabil rol sentimental. Cu 40 de ani în urmă, cînd am condus-o la Iaşi pe profesoara romanistă (şi românistă) Jindra Huskova de la Universitatea din Bratislava, prima dorinţă a ei, de îndată ce trenul a oprit în gară, a fost să facă "o plimbare cu trăsura". Acestea au circulat în Rîmnic pînă după război, fiind înlocuite definitiv cu binecunoscutele maşini Pobeda, de provenienţă răsăriteană, un fel de simbol al anilor de aplicare a armistiţiului româno – sovietic de tristă amintire.

În vremea dimineţii, strada Traian foia de lume în fugă după treburi şi cumpărături. Nicăieri în tot Rîmnicul n-ai fi realizat cu atîta limpezime că strada e un spaţiu existenţial, în care geometria caselor, a stîlpilor de telegraf şi a trotuarelor n-are nici o valoare fără identitatea oamenilor întotdeauna alţii şi mereu aceiaşi. În spaţiul îngust al străzii, dimensiunile reale se dilată, devin monstruoase. E impresia pe care o aveam cînd coboram spre rîul Rîmnic, între clădirile mucegăite, pătate de pelagra vremii. De la "Bejan", mergînd pe partea stîngă, te înghiţea puhoiul ce venea din piaţă sau din hală. Pe dreapta se înghesuiau de-a valma hanurile, birturile populare, ospătăriile (de pildă cîrciuma "Încurcă – lume"). În timpul verii uşile erau deschise, trimiţînd în stradă mirosuri grele de aperitive, ciorbă de potroace, tescovină, scrumbii prăjite, mititei. Aş aminti hanul lui Stoica şi renumitul restaurant "La Mărunţelu" de pa strada Carol. Cîte un pictor amator, înconjurat de gură-cască, lucra în stradă pe un şevalet improvizat tablouri cu ţigănci, cu flori de o coloraţie stridentă, sau apusuri disperate de soare deasupra Petrişorului.

Despre prezenţa nu numai decorativă a hanurilor s-ar putea scrie o monografie. Un han era mai mult decît un birt sau un hotel; el întrunea condiţia ideală a unei epoci dispărute cu un veac înainte, ce-şi trimisese spre vremurile noastre cele din urmă semne ale unui mod de existenţă azi uitat. O uşă cu oblon şi un gang sordid, ce te introducea într-o curte interioara mirosind a fîn şi bălegar ar sugera într-o sumară aproximaţie desenul unui han de odinioară. Se înşirau de-a lungul străzii pînă la podul Vinerii Mari, dărăpănate, somnolente, panouri de carton dintr-un decor renascentist din secolul al XlV-lea. Cu hanurile şi cu Piaţa se încheie şi spaţiul plin de lumină şi culoare al "Rîbnicului de jos".

Strada Traian se îngusta, pentru a trece prin strîmtoarea podului de fier. De partea cealaltă a rîului se deschidea un nou ţinut, al tîrgului de săptămînă, al Inăteştilor şi al cărărilor care duceau spre Govora, spre Ocne sau spre podgoriile însorite ale Drăgăşanilor.

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, p. 166-170.