Structura oraşului Brăila în epoca modernă

Localitatea era mărginită de un şanţ iar accesul se afla pe la cele cinci bariere corespunzătoare străzilor radiante consemnate mai sus. Rolul barierelor era fiscal, aici plătindu-se diverse taxe, mai cu seama vama în perioada funcţionării regimului de porto franco.

Populaţia oraşului Brăila a crescut în mod constant până la Primul Război Mondial, numeroşi oameni fiind atraşi de oportunităţile de afaceri, munca din port, terenul ieftin (la un moment dat), etc. Oraşul vechi (otoman) constituia zona de afaceri şi spaţiul de rezidenţă al elitei, preţurile terenurilor fiind mai scumpe. Categoriile sociale medii şi inferioare locuiau în partea nouă a localităţii, aflată dincolo de Bulevardele Cuza şi Carol. Brăila s-a extins prin adăugarea unor noi străzi concentrice.

O primă extindere s-a realizat în 1841 prin includerea unui „fobourg” prezent în planul din 1834 în partea din stânga. Cu toate solicitările noilor veniţi în oraş, abia în 1859 s-au scos noi loturi de case la vânzare, limita localităţii ajungând până la actuala stradă Ştefan cel Mare (denumită Raionului în acea perioadă). Ultima extindere până la Primul Război Mondial s-a produs în 1870, limita ajungând până la Strada Dorobanţi (Laterală pe atunci). Orice evoluţie a suprafeţei localităţii presupunea astuparea şanţului de la marginea localităţii, săparea altuia nou şi mutarea barierelor. Trebuie precizat că necesităţile economice ale oraşului îi solicitau şi pe locuitorii Comunei rurale Islaz, situată în imediata vecinătate a Brăilei.

În privinţa împărţirii în cartiere, constatăm în 1828 existenţa a patru unităţi administrative sau mahalale: Poarta Mare, Poarta Mică, a Ispirlăului şi Uliţa târgului cu prăvălii. De fapt era o problemă cu numărul acestor cartiere, la prezentarea generală mahalalele Poarta cea Mică şi Ispirlăului erau reunite, dar separat la consemnarea numărului de familii. Nicolae Iorga amintea, pentru 1812, de o mahala numită Manghir (mangâr – monedă de aramă).

Conform obiceiului timpului, administraţia românească a împărţit oraşul în culori sau mahalale, în 1833 erau consemnate patru astfel de unităţi (roşie, albastră, galbenă şi verde). Dar în 1837 vom regăsi din nou doar trei mahalale, a Bisericii vechi, Belvederului şi Armenească. Era posibil ca să existe o anumită păstrare a tradiţiei, respectiv pe lângă culori să se utilizeze şi mahalalele.

Pe lângă împărţirea oficială se constată din anii 1830 structurarea mahalalelor în jurul bisericilor, practic acest tip de cartier se suprapunea peste parohia respectivă. Acestea erau Mahalaua Bisericii Sf. Arhanghel Mihai, Mahalaua Bisericii Sf. Nicolae, Mahalaua Bisericii Sf. Gheorghe, Mahalaua Carantinei (redenumită Mahalaua Bisericii Adormirea Maicii Domnului), Mahalaua Bisericii Sf. Constantin, Mahalaua Bisericii Sf. Spiridon, dar trebuie precizat că până la sfârşitul veacului al XIX-lea numărul bisericilor româneşti a crescut până la zece.

Localnicii mai utilizau şi numele unor cartiere vechi,care nu depindeau de împărţirea oficială pe culori sau cea neoficială ecleziastică. Acestea erau: Atârnaţii, Comorofca, Carachiu, Cetăţuia şi Băligoşii, dar în plus, în stânga unui plan al Brăilei din 1834, apare un fouburg.

Împărţirea oficială pe culori s-a păstrat, aşa cum rezultă din planul arhitecţilor C. S. Budeanu din 1892, unde regăsim tot patru unităţi, dar în cel a lui J. Dufour din 1898 constatăm o creştere cu o unitate.

"brat1"