Terasa orașului Râmnicu Vâlcea

Terasa a fost mai multe secole de-a rîndul piaţa orașului. O imagine mai veche, unică de altfel, datorată unei litografii executate de Carol Popp de Szathmary la jumătatea veacului trecut, ne oferă posibilitatea să ne închipuim cum vor fi arătat aceste locuri pe vremea cînd oraşul nu ieşise încă de sub influenţa orientală, impresia generală e de bazar balcanic, cu lume amestecată, predominînd sătenii îmbrăcaţi în straie ţărăneşti. În prim-plan, un călugăr cu sutană şi potcap înalt se tîrguieşte cu o femeie. Atmosfera e vie, ca o acuarelă impresionistă, şi foarte sugestivă pentru amploarea tîrgului, pentru varietatea şi bogăţia mărfurilor, pentru îmbrăcămintea tîrgoveţilor. În stînga se ridică o clădire cu ferestre înguste zăbrelite, şi contraforţi puternici, ce aminteşte de cula de la Bujoreni. Un han, probabil. În dreapta se vede un edificiu cu două nivele, cu decoraţii simple la cornişe şi magazine la parter, dotate cu apărătoare de soare, în bună tradiţie orientală. Pe fundalul imaginii, sub streaşina unui deal, se desluşeşte o turlă de biserică, pe care am putea-o identifica, fără să greşim, cuctitoria lui Pătraşcu cel Bun.    

Vecină cu Terasa, făcînd corp comun cu ea și adăugîndu-i un spor de înfiorată frumuseţe, se afla complexul de clădiri al Bărăţiei, din care nu se mai păstrează astăzi decât biserica, ascunsă cu ocrotitoare "ură de cele sfinte" îndărătul unor blocuri ce nu comunică nici o impresie estetică privitorului. Catolicismul, în Rîmnicu Vîlcea, are o vechime ce coboară, probabil, pînă în secolul al XIV – lea. Din informaţiile existente, construcţia Bărăţiei a început în secolul al XVIII-lea. Un document arată că franciscanii au cumpărat ia 20 august 1704, cu banii lui Petru Duralia, un loc de casă cu pivniță în oraş (de la un oarecare Radu Dima Almaş), loc "care este acum temelia bisericii Bărăţia". Călugării catolici au zidit aici o casă cu cinci camere, bucătărie şi sufragerie (pe latura de vest a viitoarei Bărăţii), într-una din camere deschizînd un oratoriu, în chiar centrul oraşului, peste drum de curtea domnească. Intrarea în funcţiune a oratoriului catolic a indignat pe patri­arhul Ierusalimului Dositei, care cateriseşte pe episcopul Ilarion al Rîmnicului, printre altele, şi pentru neglijenţă în apărarea drepturilor Episcopiei, deoarece "consimțise ca ad­oratorii papii să construiască o biserică chiar în oraşul Rîmnic"(1705).

Istoria Bărăţiei devine din acel moment istoria viitorului patrulater din centrul actual al urbei. Călugării catolici mai achiziţionează cîteva terenuri şi construiesc un alt corp de clădire pe latura de sud, sub îngrijirea părintelui Anton Gunglich, numit în documente Antonie Băratul. După oc­uparea Olteniei de către austrieci, catolicii din Rîmnic, la adăpostul privilegiilor acordate de împăratul Carol al VI – lea, sporesc considerabil şi ajung, după o relaţie din monografia lui Julius Hering (1734), la 2000 de suflete, ceea ce ne apare incredibil, întreg oraşul nenumărînd în prima jumătate a secolului al XVIII – lea mai mult de 4 – 5000 de locuitori. Oricum, nevoia unui lăcaş de cult corespunzător era simţită şi astfel în anul 1723 încep lucrările de construire a bisericii, care se termină în 1730.

Aşa cum ne-o înfăţişează o descriere contemporană, biserica era înaltă, frumoasă, spaţioasă, cu un turn masiv de piatră impunător, care va domina oraşul puţină vreme. Biserica avea trei portaluri, trei altare, două cripte subterane, doua sacristii la dreapta şi la stînga presbiteriului şi doua coridoare laterale, susţinute pe coloane, unde se ţineau procesiunile pe timp nefavorabil. Ea constituia doar latura de miazănoapte a patrulaterului pe care se întinsese Bărăţia (adică zona Poştei și a hotelului Alutus).

Comunitatea catolică din Rîmnic trebuie să fi fost destul de înstărită, după cum reiese din documentele pe care le-au păstrat arhivele. Un act din 28 noiembrie 1715 ne arată cum "Oprişa, soţia Oprei feciorul lui Tudor Algaş din Rîmnic", împreună cu fiul ei, dau zapis "părintelui popei Antonie pro- vinţiianul, starostea baraţilor" pentru o sălişte pe care i-auvîndut-o. La 24 martie 1719 "Mihai, împreună cu fraţii miei Chirca Ceauşu i Voico, Holdeştii ot Rîmnic", dau zapis "la mâna Sfinţii Sale părintelui popie lui Antonie Băratul", vînzîndu-i nişte case cu preţul de 60 de taleri. La 26 aprilie 1732 "Joiţa,feciorul jupîn(u) lui Iovei Iovepaliu" dau de asemenea un act pentru vînzarea unei case cu 55 de "florinţi nemţeşti" părinţilor franciscanilor del(a) sfînta mănăstire a băraţilor del(a) Rămnic, în iegumeniia popei Moisii" (martorii semnează în limba bulgară !). Sînt unele zapise care conţin și date interesante (deşi sărace) despre starea urbei. În 12 martie1740 doi rîmniceni dau un zapis lui Marstaller (vornicul) pentru o moşie ce se întindea "pînă în gardul magazinului ce vine lîngă baltă" (între martori semnînd şi un "Necula panduru"). Un șir întreg de certuri şi procese ne lasă documente preţioase pentru situaţia economică şi socială a Rîmnicului în a doua jumătatea secolului al XVIII- lea. Un act din anul 1779 consemnează existenţa în Rîmnic a unui legător de cărţi, Ion "săn Cărstea". În sfîrşit, la 1 aprilie 1783, Constantin Socoteanu (stăpînul pămînturilor situate în zona Parcului din centrul urbei) dă unhrisov călugărilor franciscani, ce aveau un loc "lăngă casa meale ceale mari" prin care le întăreşte posesiunea primit de aceştia încă din vremea "proin mitropolitului Grigorie".

Frumoasa biserică a franciscanilor a căzut victimă prădalnicului foc din anul 1738, care a distrus înterg complexul Bărăţiei. După încheierea păcii dintre austrieci şi turci, călugării au refăcut cîteva camere pe latura de vest şi au amenajat o capelă, dar cea mai mare parte a Bărăţiei a rămas o falnică ruină. În jurul anului 1850 s-a amenajat bisericuţa actuală din presbiteriul bisericii distruse în 1738, construindu-se un mic turn pentru clopotniţă, turn asimetric, aşezatîn colțul sudic al intrării. La începutul secolului nostru, biserica a ridicat şi un hotel în partea de miazănoapte a vechii aşezări, pe Bulevard, care a rămas sub ochii orăşenilor pînă la construirea ediului actual al Poştei.

O fotografie din această epocă, destul de bine conservată, ne dă imaginea Terasei aşa cum avea să se fixeze petru următoarele 5 – 6 decenii. Fotografia e luată din colţul dinspre sud – vest al Parcului. Se văd două clădiri masive, cu un etaj, ce închid Terasa dinspre miazănoapte şi apus. Un şir de arbori tineri mărginesc întinsul spaţiu ce dă spre strada Praporgescu. Terasa e luminată de felinare belle epoque. În prim plan, farmacia Alexandru Apostolescu, pe care gen­eraţiile de mai tîrziu nu au mai apucat-o. Un magazin are apărătoare de soare cadrilată. În planul depărtat se observă douăturle poliedrice, în maniera bisericilor din Ardeal, aparţinînd complexului catolic al Bărăţiei. Se simte lipsa veg­etaţiei bogate, care va înnobila Terasa în deceniile următoare.

În perioada interbelică Terasa va înflori şi va cunoaşte anii ei de glorie. Ea este, acum, adevăratul centru de atracţie al oraşului. Companiile publicitare o fotografiază, turiştii trimit vederi din Rîmnic, în special, cu Terasa. Nimic spectaculos nu se întîmplă aici şi totuşi întreaga viaţă a orăşelului se concentrează în acest spaţiu avînd aspectul unei pieţe largi, bine pavată cu bucăţi pătrate de pavele şi protejată, de rîndul acesta, în partea dinspre strada General Praporgescu, de un brîu de castani falnici, ce dau o replică fastuoasă vegetaţiei bogate a Parcului. Un restaurant, pe urmă o cofetărie con­stituiau prilejul de întîlnire a localnicilor. Aici se aduna pro­tipendada urbei, se discuta politică şi se puneau la cale afaceri importante. Sub umbreluţele de pînză colorate apăreau rochiţe albe, înspumate şi pălărioare cu voaletă, se dăruiau surîsuri, se înfiripau speranţe. La ora înserării se adunau la mese bărbaţi vîrstnici. Se discuta cu voce tare. Se juca table. Oraşul îşi trăia cu însufleţire destinul său balcanic. De pe terasă te întîmpina priveliştea odihnitoare a Parcului, cu bustullui Alexandru Lahovari, şi biserica Buna Vestire, purtînd cu semeţie frumosul pridvor brâncovenesc.

De partea cealaltă a Parcului, după o străduţă îngustă ce supravieţuieşte încă, se întindea clădirea pretenţioasă a Simienilor, unde a funcţionat o vreme, la parter, Banca de scont. Alături, se ridica masivul edificiu cu un etaj, în stilul epocii, al Cercului militar, care fusese construit prin contribuţia ostaşilor din garnizoană. În sala de spectacole a Cercului militar, a treia ca mărime din Rîmnic, aveau loc nunţi, sărbători aniversare, botezuri, spectacole de teatru şi se desfăşurau încîntătoare baluri mascate care trezeau oraşul din somnolenţa lui provincială.

O întîmplare petrecută pe Terasă, al cărui erou e Nicolae Iorga, ne povesteşte Cella Delavrancea în "Mozaic în timp". Facînd abstracţie de rezervele pe care le păstrăm în ceea ce priveşte autenticitatea relatării, istoria e verosimilă şi edificatoare pentru spiritul provincial al urbei: "Pe piaţa aceasta, statuia lui Alexandru Lahovary priveşte jucătorii de table din faţa cofetăriei şi salonul de coafor de unde a fugit într-o zi la Bucureşti un tînăr ucenic, devenind celebrul Ionică, în piaţa cofetăriei s-a oprit odată Nicolae Iorga. Era pe atunci preşedinte de consiliu. Jucătorii de table nu s-au sinchisit de impozanta apariţie. Au urmărit cu frenezie săriturile zarurilor, acompaniind dublele cu interjecţiile cuvenite. Dac-a văzut aşa, Iorga s-a repezit ca un uragan asupra unui licean, cu caiete la subţioară.

– Tinere, stii cine sînt eu?

– …!!

– Cine sînt eu, uită-te bine la mine.

– Nu ştiu, domnule.

Şi copilul a dat să fugă, cam speriat. Dar Iorga l-a ţinut de umăr şi a urmat:

– Eu sînt Niculae Iorga, băiete. Ştii cine e Niculae Iorga?

– Nu ştiu, domnule.

Atunci Iorga a avut o adevărată criză de nervi, a întrebat la ce liceu învaţă băiatul, s-a dus la liceu, a admonestat severpe director, pe profesori, şi n-a mai vrut să se oprească oraşul ignorant şi indiferent faţă de gloriile neamului românesc. Mult timp s-a rîs în piaţa cofetăriei de acest incident, dar jucătorii de table şi-au văzut de zarurile lor."

Terasa, care a jucat un rol atît de important în viaţa Rîmnicului, astăzi nu mai este (doar numele i se păstrează!). Edilii comunişti au acoperit-o cu o construcţie searbădă, în scopulvădit de a masca vederea Bărăţiei. Astfel, bătrîna biserică a franciscanilor, care a contribuit chiar numai prin prezenţa sa la conturarea acestui spaţiu romantic, plin de pitoresc balcanic, a fost ea însăşi, fără voie, pricina încheierii unui capitol din istoria vie a Rîmnicului. Un act barbar şi inutil am spune. În zona în care a existat Terasa pluteşte parcă duhul oraşului de odinioară pe care, poate, doar bătrînii îl mai pre­simt în clipele de obosită şi rară aducere aminte.

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, p. 103-109.