Tezaurul de la Pietroasa

 

 

Și  acum, să descriem fiecare personaj!

    Apollo , zeul soarelui, al luminii, al muzicii al poeziei, al artelor frumoase are trăsături tipice celor din Tracia.

El ține, în mâna stângă, lira, privindu-l, absent, pe Bachus (zeul vinului), așezat în dreapta sa, care are figură tot de trac, dar, vesel, petrecăreț!

    La picioarele lui Apollo se odihnește grifonul hiperboreic, simbol al forței, al puterii maxime!

Observație: Grifonul era simbolul domniei lui Apollo peste munții de aur ai hiperboreilor. Grifonii păzeau aurul dacic, respectiv strălucirea/lumina lui Apollo.

    Într-adevăr, Apollo ia parte la Serbările dionysiace ( pentru că despre ele e vorba în această pateră), însă privirea sa e impasibilă, condescendentă chiar.

E ca și cum bijutierul grec ar fi înțeles prea bine că Soarele nu lua parte, neapărat, la bucuria generală.

Din contră, el pare ,, nemuritor și rece”, privindu-l pe Bachus cum saltă și tresaltă, vesel, ținând în mâna dreaptă amfora grecească plină cu vin, iar în stânga, un paner, sau mai degrabă o scoică uriașă, goală, ce poate voia să simbolizeze destinul uman; vuietul mării în scoica goală reprezintă, probabil, frământarea, zbaterea umană!

    Dacă cele două personaje prezentate în dreapta paterei ( Apollo și Bachus) sunt, după fizionomie, ,,europeni”, personajele din stânga lui Apollo ( Dionysos, pigmeul și satirul) sunt tipice pentru nordul Africii (Etiopia – Egipt), chiar pentru India (Dionysos), și iată de ce:

    -Dionysos ( la greci, zeul vinului și al petrecerilor) e de statură medie, poartă barbă, vestimentație de luptător, căciulă de ariman (arameu), plină cu podoabe (stele, pietre scumpe, nestemate), așa cum purtau, în Evul Mediu, domnitorii români:

Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Matei Basarab ș.a.

    Dionysos ține în mâna dreaptă un colier (poate pentru vreo dansatoare de la Serbările dionysiace! Sau ca semn al demnității și rangului său), iar în mâna stângă ține un arc cu coarda înfășurată, vrând, parcă, să ne spună că nu e la luptă, ci la petrecere.

La picioare are un delfin, spre a ne atrage atenția că venise în Grecia din spațiul de dincolo de Marea Mediterană, mai precis din Etiopia și Egipt.

    De altminteri, Diodor Sicul (c.80 – c.21 î. Hr.),istoric grec din Sicilia, spunea următoarele:

    ,,Osiris, numit de greci și Dionysos, era de origine african din Etiopia. Tatăl său, după cum susține dânsul, a fost Ammon (Uran),  regele Libiei și al Egiptului.”

                               (Diodor Sicul, bib.II, 15.6; III. 68 și 80) (N. Densușianu, Dacia preistorică, p.622)

Observație: Poate așa se explică de ce Dacia se mai numea, în Antichitate, ,, Arabia Felix” sau ,,Etiopia Felix”, partea dinspre Dunăre până la Muntele  Atlas ( Munții Oltului, Masivul Cozia, respectiv Oltenia de azi, unde oamenii sunt, într-adevăr, mai negricioși!) : fiindcă traco-geții îl adoptaseră și-l venerau pe Dionysos ca zeu al vinului și-al petrecerilor!!

    Dacă vestimentația lui Dionysos, strânsă bine pe corp, simbolizează luptătorul, pe regele Etiopiei și Egiptului, care i-a bătut pe asirieni, pe babilonieni, mezi, perși, chiar indieni și traci (după cum spun legendele antice), ar fi interesant de aflat ce semnifică, totuși, delfinul de la picioarele sale!

Să fie semnul înțelepciunii, al gândurilor bune?!

E ca și cum ar vrea să ne spună că el a venit la greci, pe ape, de dincolo de Mediterana, adică din nordul Africii (după cum susțineau istoricii antici), cu gânduri pașnice, iar pentru aceasta, grecii, tracii și geții l-au ,,împământenit”, adoptându-l ca zeitate?!

    Dacă Bachus poartă o cămașă tracă, lungă, fiind încins, la mijloc cu un brâu, asemenea dacilor, Dionysos poartă, ciudat, ițari, iar peste costumul de războinic, o hlamidă ușoară, semn al regalității.

Deasupra umărului stâng are un ciorchine de strugure, iar lângă umărul drept, o frunză de viță-de-vie, semne foarte clare că adora vinul; că era zeul vinului și al petrecerilor atât de mult iubit de traci, dar mai ales de daci!

    Nu din cauza aceasta, marele preot Deceneu dăduse aspră poruncă să se scoată toate viile de la Cozia-n jos, pe Olt, eliminând, astfel, cultul lui Dionysos?!

    Lângă Dionysos, în stânga sa, se află un pigmeu, ce poartă pe cap un paner cu un ciorchine mare de strugure, ci nu un spic mare de grâu, cum zicea N. Densușianu.

    Evident că pigmeul de pe patera de la Pietroasa reprezintă un locuitor al Traciei, prezența sa alături de Dionysos nefiind absolut deloc întâmplătoare, căci iată ce spunea Pliniu cel Bătrân (24-79d.Hr.) în ,, Istoria naturală”, enciclopedia sa:

    ,, În apropiere de Oceanos patamos ( Istrul, n. n.) își aveau locuințele pigmeii cei legendari, cari, după cum ne spune Homer, se aflau în război continuu cu stolurile de gruie ( cocori, n. n.), cari, fugind de iarna și de ploile cele multe din părțile de nord, zburau către meazăzi peste apele curgătoare ale Oceanului.”

    N. Densușianu mai spune în capodopera sa:

,, Aceiași pigmei ne apar și în notițele geografice ale lui Pliniu, ca stabiliți în părțile de sud ale Istrului de jos sau pe teritoriul Dobrogei de azi.”

Apoi, continuă, ceva mai la vale:

    ,,Este, așadar, afară de orice îndoială, că fluviul cel renumit al timpurilor antihomerice, Oceanos patamos, care curgea în părțile de nord ale Illyriei și Traciei, între apus și răsărit, era identic cu râul cel mare și sfânt al anticității greco-romane, numit Istros și Danubius.” ( N. Densușianu, Dacia preistorică, p. 593)

    De asemenea, putem spune că, în antichitatea greacă, pigmeii ar fi trăit în Etiopia sau în India ( ca un rege indian apare și Dionysos pe această pateră, iar lângă el, pigmeul!); alții credeau că pigmeii ar fi trăit în Europa, după cum credea și Hașdeu:

    ,, Anticitatea punea anume lângă Dunărea de jos (Dobrogea, n. n.) cuibul pigmeilor.”

    Așadar, alăturarea pigmeului ( simbol al Anului Nou, cum zicea N, Densușianu!) lui Dionysos ar vrea să ne sugereze că Dionysos era venerat nu doar de greci și de traci (traco-geți), ci chiar de pigmeii din Dobrogea de azi, care îi erau și supuși !

    În stânga piticului se află un satir păros, cu cornițe scurte și cu urechile ascuțite, cu privire vicleană, iscoditoare, cu coadă de cal și cu picioare de țap, care e o divinitate asociată, de greci, lui Dionysos, dar e o zeitate minoră, ce-l împinge pe zeul vinului la serbări orgiastice, pline de desfrâu.

    Toate aceste personaje și obiecte simbolice ( Apollo, Dionysos, Bachus, pigmeul, satirul, strugurele, amfora grecească, panerul, delfinul, grifonul, frunza de vie, scoica, jocul și buna dispoziție nu aparțin, oare, spațiului meridional, Greciei și Traciei sud-dunărene?!)

    La fel și toate obiectele ce constituie Tezaurul de la Pietroasa aparțin, clar, unui rege trăitor în acest spațiu, de vreme ce e vorba, iată, de fast, de grandoare:

– o tavă mare de aur (pateră), având pe margine figurile și simbolurile despre care am vorbit;

– trei urcioare de aur;

– două corfițe de aur;

– patru străchini de aur;

– o statuetă de aur (chip și vestimentație tracică, reprezentând-o pe Gaea sau Terra Mater);

– fibule, lănțișoare ( catene), colane, verigi de aur; două dintre verigi erau inscripționate, dintre care una se păstrează, fiind scrisă de la dreapta la stânga (scriere bustrofedon!)

    Cu siguranță că toate aceste obiecte de mare preț au fost lucrate într-un atelier de pe țărmurii de V. ai Asiei Mici.

Toate vasele ne spun, de asemenea, că nu e vorba de obiecte aparținând unui templu greco-roman ( cum zicea N. Densușianu),

ci mai degrabă unui om foarte bogat, unui conducător traco-get, care știa să se bucure de ,, clipa cea repede ce ni s-a dat”; care știa maxima ,, Carpe diem!” și care participa cu bucurie, el însuși, la Serbările dionysiace!…

    Din acest punct de vedere nu aven nicio îndoială că Tezaurul de la Pietroasa aparține spațiului greco-traco-get, de vreme ce înseși literele inscripționate pe o verigă ne vorbesc despre acest lucru. 

    Iată, așadar, textul inscripționat:

Χ  Λ  Π F  ɫ I <  > Ρ  Ι  Η  F  I  I  F.  X˚

Observație: Încă de la început, însă, atragem atenția că înainte și după ,, X”-ul de la sfârșitul inscripției se află un punct! Nimeni, însă, nu a ținut cont de acest aspect, incluzându-l pe ,,X”-ul acela în structura unui cuvânt, care, de fapt, el este o ideogramă!

Revenind, putem spune că în textul de mai sus s-au folosit litere:

                      –      latine: F, I, Î

                      –      grecești: X, H, P, Λ

                    –      etrusce:  ɫ (T) și   >(C)      

    Aceeași combinație de litere grecești și latine am întâlnit-o și pe Inelul de la Ezerovo, acesta însă fiind    ,,mai tânăr” cu aproximativ 300 de ani!

    Cunoscând literele și încercând să citim de la dreapta spre stânga, am putea spune (dar nu cu certitudine) că această verigă a fost  făcută de un părinte fiului său, când copilul a împlinit 10 ani!

    Iată cum ar suna textul inscripționat:

1. ɫ ,   FÎ ΛX

                10(ani)     FII     FEIRCIT ,       FÎ(u)LI!

                      

      Deci: Fii fericit, fiule! Bucură-te de moștenirea ( Tezaurul) ce ți-o las, că viața e repede trecătoare!

    O ipoteză, atât!  Iertată-mi fie îndrăzneala!

Acum, referitor la cum va fi ajuns acest tezaur fabulos la Pietroasa, la poalele munților Istriței, presupune iarăși a apela la chestiuni legate de teogonia grecească și de coloniile grecești de pe țărmurii Pontului Euxin.

    Trebuie să recunosc că mi s-a părut destul de bizară apropierea dintre  Histria (Istria)  și munții Istriței, din curbura Carpaților, însă evenimentele petrecute de-a lungul secolelor m-au determinat să cred că nimic nu este întâmplător; că între cele două toponime există, totuși, o legătură!

    Se știe că Histria a fost colonie milesiană, întemeiată în sec. VII î. Hr., pe țărmul apusean al Mării Negre ( la N. de Constanța de azi); ocupată de romani la sfârșitul sec. I î. Hr.;în sec. III d. Hr., ea avea să fie distrusă complet de goți.

    E posibil ca atunci, în sec. III d. Hr. , când cetatea a fost complet distrusă  (urmele dezastrului se văd și azi!), histrienii să fi căzut cu toții în robia goților, care locuiau la curbura Carpaților (între Carpați și Don) și care i-au dus, colonizându-i, în munții Istriței  (nume ce derivă , sigur,  de la Histria) în zona Buzăului, tezaurul rămânând, evident, la goți.

    Se știe faptul că, adeseori, goții făceau incursiuni în Tracia, trecând Istrul și prădând.

Tot așa făceau și sciții ( barbarii cu pletele zuruind de gheață), după cum spunea Ovidiu, pe când se afla în exil la Tomis.

    În fine, la rândul lor, puțin mai târziu, goții au trebuit să se retragă din calea hunilor lui Atilla, care, în 395 d. Hr. , au invadat Europa.

În atari condiții, bănuim că goții au fost nevoiți să îngroape tezaurul la poalele munților Istriței, sub dealul plin de vii, în locul numit, azi,  ,,Via Ardelenilor”, tezaur descoperit după aproape 1500 de ani  ( în 1837), de doi țărani din comuna Pietroasa, Județul Buzău: Ion Lemnariul și Stan Avram.

    Un interesant (și, oarecum, asemănător) punct de vedere îl are și suedeza Margareta V. Heland, când spune că tezaurul a fost lucrat în Asia Mică (probabil, Antiohia, sec. IV, 360-369 d. Hr.), în vremea lui Iulian Apostatul, însă nu e destul de convingătoare, atunci când spune că acest tezaur a fost adus la Buzău de hunii lui Atilla!

    Nu văd de ce hunii ar fi fost nevoiți să îngroape tezaurul!! Le era, cumva, frică de cineva din Europa acelor vremuri?!

    Eu nu cred!! Nu era Atilla  ,, biciul lui D-zeu pe pământ?!   

    Surprinzător e faptul că distinsul N. Densușianu susține ( se subânțelege din citat) punctul de vedere al suedezei, și zice:

    ,, Convingerea sa (a suedezei Heland n. n.) se întemeiază pe identificarea unor elemente sasanide ( ale dinastiei persane a Sasanizilor, n. n.) și elenistice în stilul decorației de pe pateră și consideră că a fost lucrată în timpul domniei lui Iulian Apostatul (361 – 363 d. Hr.), împăratul care  s-a străduit să restaureze vechile culte. Acest punct de vedere este împărtășit și de Radu Harhoiu. Patera a ajuns din Antiohia (unde au fost primii creștini, n. n.) la Pietroasa în urma incursiunii hunilor din 395, când aceștia au devastat Antiohia, probabil împreună cu ostrogoții,” ( N. Densușianu, Dacia preistorică, p. 439)

    Noi, însă, rămânem la convingerea noastră, și anume că goții au distrus Histria, au jefuit-o și i-au luat în robie pe histrieni, colonizându-i în munții Istriței, unde s-a și găsit tezaurul.

    Pentru noi, românii, descoperirea acestui fabulos tezaur este foarte importantă, cel puțin din două puncte de vedere:

–                    teogonic

–                    și lingvistic

Teogonic,  pentru că abordează divinitățile strămoșilor noștri traco-geto-daci, în sensul că, deși în anul 312 d. Hr. ,prin ,, Edictul de la Milano” , Împ. Constantin cel Mare dăduse libertate deplină religiei creștine, pe patera de la Pietroasa încă se glorificau Soarele (prin Apollo) și zeii vinului, la greci și la romani ( Dionysos și Bachus), dar nu și Domnul nostru Iisus Hristos, ceea ce denotă că, iată, Iulian Apostatul ( traco-dac de origine!) nu agrea creștinismul, ci tot politeismul.

    Lucrul acesta ne spune foarte clar că, după cucerirea Daciei de către  Împ. Traian, legionarii și centurionii romani, care au fost colonizați  în Dacia Traiană (Dacia Felix) erau superiori grecilor din punct de vedere teogonic, fapt ce a dus la creștinarea mult mai rapidă a geto-dacilor de la N. de Istru.

    Lingvistic, pentru că vedem cu ochii noștri că Ovidiu avea dreptate, când spunea, într-o epistolă adresată unui prieten de la Roma : ,,Dacă  cineva ar fi silit pe Homer să trăiască în țara aceasta, vă asigur că el ar fi devenit get.”

    Într-atât de puternic absorbant al elementului grecesc era graiul geților de la Istru! Ovidiu însuși era conștient că limba geților era o limbă, într-adevăr, barbară, dar era o limbă barbară latină.

    Din textul inscripționat pe veriga de la Pietroasa se vede limpede că geții aveau, cu adevărat, o mare putere de asimilare, lucru sesizat foarte bine și de distinsul N. Densușianu:

    ,, Elementul grecesc se contopise aproape cu totul în masa mare a poporului get.”

                           ( N. Densușianu, Dacia preistorică, p. 677)

    Așadar, fondul limbii latine și al limbii geților era comun, ambele limbi descinzând din traco-pelasgă (aramaică).

   Revenind la verigă, putem spune că, deși inscripția este, oarecum, lapidară ( 10. Fii feircit, fîuli!),  ea surprinde, însă, atât de dulce și de armonios limpezimea limbii latine primare ( prisce, traco-gete), forța ei expresivă, dar, mai ales, modus vivendi al strămoșilor noștri de acum aproape două milenii, demnitatea unui neam care, printr-o cultură aleasă și printr-o viziune celestă atinsese acea simplitate antică, de fericită stare interioară, lucru după care noi, cei de azi, tânjim în zadar!…

    O, tempora!  O, mores !

    

 

 

 

Surpate,                                                        George Voica

     27 iulie 2013

 

1 comentariu

• Link la comentariuMarți, 05 Noiembrie 2013 18:32 postat de Gheorghe Frâncu

  pe PATERĂ nu sunt înfăţişate zeităţi din mitologie; patera din aur descoperită la Pietroasa, în anul 1837, este un misterios document antic întocmit cu semne grafice speciale -simboluri comune (un peşte, corbi, arbori, viţă de vie cu frunze şi ciorchini, o corabie cu pânze, etc.), simboluri speciale (brâuri răsucite, un zid de cetate, un rodiu, o albină, etc.) şi atribute ale zeităţilor (lira, grifonul, cornuri ale abundenţei, o bufniţă, un scut, etc. -de aici ipoteza conform căreie pe pateră ar fi înfăţişate zeităţi!);
  interpretând semnificaţia simbolurilor, precum şi a atributelor divine şi a miturilor în legătură cu aceste atribute descoperim un miraculos document antic -unul dintre simboluri ne dezvăluie că a fost conceput în anul 335 e.n.; 
  documentul (un avantaj al acestor tipuri de documente este că pot fi citite în orice limbă!) arată modul în care se întocmesc calendarele luni-solare urmărind evoluţia heliocentrică a planetelor, ilustrează dogmele credinţei creştine (în programul iconografic al paterei sunt numeroase simboluri creştine: peştele, rodiul, viţa de vie, etc.) şi consemnează clauzele unui tratat special de alianţă al geţilor nord-dunăreni cu imperiul roman (un alt avantaj al unor asemenea documente -sunt deosebit de sintetice!) ;
  pentru dezvoltarea lui, dacă subiectul interesează biblioteca istoriei locale, am menţionat adresa mea de internet;
  cu deosebită stimă,

  Scoate Raportează