Categorii

Tipografi, tipografii și edituri în Bihor 1565-1948

iulie 3, 2024 by

Istorie Locala

Istorie locala

1. DE LA PRIMELE INSTALĂRI DE TIPOGRAFII ŞI PANA LA OCUPAREA ORADIEI DE CĂTRE TURCI

(1565—1660)

În contextul pătrunderii Reformei în Bihor, după 1554 Episcopia romano-catolică, indiferentă la fenomenul tiparului, este expulzată din Oradea şi in cadrul confesional nou creat sub protecţia principelui Transilvaniei se apelează la tipar ca mijloc de propagandă pentru a câştiga prozeliţi.

În 1565 unul din tipografii migratori ai vremii RAFAEL HOFHALTER cu bun renume profesional dobândit la VIENA (1555—1562) şi DEBREŢIN (1562—1565), vine la ORADEA cu tipografia sa şi în doi ani dă lumină la două cărţi.

Principele Transilvaniei, IOAN SIGISMUND al II-lea, având însuşi nevoie de o tipografie de bun nivel, îl cheama pe RAFAEL HOFHALTER la Alba-Iulia şi-i acordă titlul de „tipograf regal“, ce apare în impressumul celor 7 cărţi tipărite în oraşul de pe Mureş între 1567—1568.

La Oradea a rămas cu o parte a tipografiei RUDOLF HOFHALTER, fiul lui Rafael, care devine astfel cel de-al doilea tipograf al zonei pe care ni l-a păstrat memoria cărţilor. După ce în 1568 tipăreşte o carte, Rudolf pleacă şi el la Alba-Iulia, de unde revine în 1570—1573, deoarece în aceşti ani retipăreşte la ORADEA cartea de cântări calvine a lui SZEGEDI GERGELY, atât în original, cât şi tradusă în limba română. Această carte reprezintă primul text în care literele latine se încercau a se potrivi pe sistemul fonematic al limbii române. Grafemele create sunt inspirate din ortografia maghiară şi sunt extrem de greoaie, nerespectând spiritul limbii române. Din această carte s-au păstrat numai zece psalmi, cunoscuţi în literatura de specialitate sub numele de FRAGMENTUL TODORESCU. Nu vom intra în bibliografia, relativ bogată, suscitată de această tipăritură⁵, decât vom consemna părerea noastră că importanţa acestor psalmi se poate afla, printre altele, în proba de bilingvism ce se face la nivelul autorităţilor maghiare din Oradea, care, indirect, recunosc prin tentativa lor de corupere confesională ponderea şi influenţa populaţiei româneşti din zonă, de tradiţie ortodoxă.

Din perioada respectivă ne-au rămas mărturii ce atestă circulaţia în popor a unor cărţi de confesiune răsăriteană emanate din tipografia DIACONULUI CORESI din BRAŞOV sau din ORÂŞTIE (PALIA DE LA ORĂŞTIE), precum şi manuscrise după cărţi ce constituiau elemente de sprijin în cultivarea credinţei tradiţionale româneşti.⁶

După 1570, RUDOLF HOFHALTER peregrinează în oraşele din jur, tipărind cărţi în limba croată şi maghiară, dar în 1584 revine ia ORADEA, tipărind o carte de predici de DECSI GÂSPÂR. In 1585 tipăreşte un CALENDAR în limba maghiară şi o carte latină cu sumar religios, scrisă de PETRO BEREXASIO, „Ecclesiae Varadinensis Ministro“. După 1525 tipograful părăseşte definitiv Oradea, pierzându-se în vest. Tatăl său murise mai înainte la Alba-Iulia în împrejurări neclare, probabil asasinat din fanatism confesional. Familia Hofhalter, de origine poloneză, pe numele adevărat SKRZETUSKI a dat Oradiei primele 7 cărţi din epoca de copilărie a tiparului pe aceste meleaguri.

Şaizeci de ani nu se mai atestă probe materiale ale vreunei activităţi tipografice în Oradea (1585—1640). Nu se perpetuează nici tradiţia începuturilor, din moment ce filologul PAPAI PARIZ FERENC prezintă reinstalarea tiparului la Oradea în 1640 ca pe o premieră, ca pe un bine adus de tipograful SZENCZI KERTESZ ABRAHAM, originar din Transilvania, cu meseria bine învăţată la familia ELZEVIR ISAC din OLANDA. Instalarea tipografiei s-a făcut cu multă cheltuială şi din contribuţia bisericilor, având ca scop principal tipărirea BIBLIEI. Promotorul ei a fost principele GHEORGHE RAKOCZI I, care cumpără presa si literele de la LUNEBURG.

Tipărirea bibliei s-a prelungit şi s-a făcut în paralel cu a altor cărţi maghiare şi latine, în schimb a ieşit într-o ediţie de format mare, cu explicaţii largi, fiind frumos tipărită. La 27 august 1660 turcii devastează Oradea, distrug în tipografie 4 000 de exemplare a Bibliei şi cu aceasta se încheie prima vârstă a tiparului orădean.⁷

2. INSTALAREA DEFINITIVĂ A TIPARULUI

(1741—1804)

După alungarea turcilor (1691), în oraşul distrus revenirea populaţiei s-a făcut încet. în procesul de refacere a vieţii sociale tiparul e relansat abia la 1741 când ia fiinţă un SEMINAR TEOLOGIC, pe care episcopul NICOLAE CSÂKI îl înzestrează şi cu o tipografie. Cariera TIPOGRAFIEI SEMINARULUI ROMANO-CATOLIC din Oradea se poate urmări cu intermitenţe între anii 1741—1804. Aici au lucrat tipografi-chiriaşi pe bază de contract cu Seminarul. Majoritatea cărţilor produse aici erau in limba latină, parte în maghiară sau germană şi aveau cuprins confesional. Dată fiind subordonarea directă a officinei intereselor episcopale catolice, românii nu au putut tipări aici din motive de evidenţă, pe ei interesându-i cărţile de alt rit, ce nu se puteau concepe într-o tipografie romano-catolică. Puţin au tipărit aici şi intelectualii maghiari grupaţi în jurul ideilor iacobine, ce cutreierau Europa, după Revoluţia franceză.

În ce priveşte intelectualii români grupaţi în jurul curţii episcopale a lui IGNATIE DARABANT, ei au produs manuscrise, mai ales pentru manuale şcolare, dar şi de alt fel, şi au cerut în mod repetat tipărirea lor, dar n-au reuşit decât parţial valorificarea şi nu la Oradea, ci în special la VIENA, precum, de pildă canonicul Nechita Horvat la 1786—87, prin publicarea cunoscutei sale Poslanii în ediţii paralele, în limba latină (sub titlul „Sermo seu verum speculum pacis, concordiae, atque unitatis“), sau în limba română (sub titlul „Poslanie sau dreaptă oglindă a păcii, dragostii şi unimii“).

Istoria succintă a tipografiei pe 63 de ani se prezintă astfel:

1. Prima carte apare în iulie 1741, fiind produsă de TYPOGRAPHIA SEMINARII CSAKIANI.

2. în 1745, pe un imprimat de trei file, format în 4°, apare chiriaş tipograful GREGORIOS KÂLLAI.

3. între 1746—1755 tipograf e MICHAEL BECSKEREKI, venit de la Cluj, unde a tipărit, printre altele, BUCOAVNA CE ARE ÎN SINE DEPRINDEREA ÎNVĂŢĂTURII COPIILOR LA CARTE, (1744). După ce tipăreşte la Oradea 26 de cărţi (21 în latină, 2 în magihară, 3 în germană), pleacă la Tipografia Seminarului din Blaj, înfiinţată de Petru Pavel Aaron.

4. între 1762—1765 tipograf e IOSEPHUM WOLF, ce capătă atributul de ,,Typographum Episcopalem“. El scoate 3 cărţi.

5. în 1766 sub impressumul „Typ. Episcopii“, semn că Wolf plecase, apare o carte, probabil terminată de ucenicii localnici, pe care i-ar fi avut.

6. între 1771—1785 tipografia cunoaşte perioada de înflorire prin IGNATIUS IOANNES BABT. BALENT, ’ale cărui cărţi sunt de înaltă calitate artistică. Din 83 de titluri, 54 sunt latine, 26 maghiare, 2 germane.

7. în 1785 FERENC EISENBERGER din Cărei închiriază tipografia cu 51 de florini renani şi 36 creiţari. Până în 1797 scoate puţine cărţi şi mai slabe în comparaţie cu predecesorul său.

8. între 1798—1803 legătorul de cărţi IOAN PAULUS GUTMANN e primul netipograf ce închiriază officina, fiind, logic, nevoit să angajeze personal specializat. Sub conducerea lui se trag 7 cărţi latine, 2 maghiare şi una germană.

9. La 2 martie 1803, chiriaş devine GOTLIEB ANTAL MARAMORO- SIENSIS, care, la 1 iulie 1804 cumpără tipografia cu 1000 de florini renani, sumă enormă în comparaţie cu chiria anuală.

Cu aceasta, Tipografia Seminarului trece în proprietate particulară, ceea ce îi va da receptivitate şi înspre lucrările laice, ca şi înspre manuscrisele produse de intelectualii români, care vor tipări la Oradea din ce in ce mai frecvent.

Ne-am propus să urmărim firul tipografiilor, dar şi unele lucrări ce constituie momente remarcabile in Oradea. Printre acestea la loc de frunte se situează „ELEGIA ..”lui GHEORGHE ŞINCAI, tipărită la 1804 de Antal Gotlieb Maramorosiensis, şi care este o veritabilă autobiografie, fundamentală pentru a înţelege viaţa şi opera marelui cărturar român, care a fost atât de legat biografic şi ideatic de Oradea⁸, de cercurile intelectuale de aici.

în general, putem aprecia perioada 1741—1804 ca fiind de instalare definitivă a tiparului în zonă şi de penetrare a lui în conştiinţa unor cercuri tot mai largi, formându-se aici atât grupări de intelectuali români şi maghiari, care produceau manuscrise şi apelau în conştiinţă de cauză la serviciile tiparului pentru a le valorifica, cât şi a unui public cititor, constituit mai ales din elevi, profesori, preoţime, şi în oarecare măsură masele populare. De notat, că începând din 1787 la FINIŞ, lângă BEIUŞ, curtea românească din Oradea înfiinţează o moară de hârtie, al cărei filigran se va găsi tot mai des în hârtia cărţilor tipărite în Bihor. Fabrica de hârtie va funcţiona până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.⁹

10. înspre sfârşitul acestei perioade găsim, pentru prima dată din datele descoperite până acum o tipografie în judeţ şi deci, simultan două tipografii în zonă. între 1787—1795, la DIOSIG (DIOSZEGINI) funcţionează TYPIS PAULI MEDGYESI,avându-1 un timp ca tipograf şi pe RABAI ŞTEFAN. In 1795, văduva Medgyesi împachetează presa şi materialul tipografic şi se mută la Oradea, unde caută un cumpărător. In tipograîia de la Diosig a apărut o interesantă carte despre răscoala lui Horea.

3. ÎNCEPUTUL CONCURENŢEI ŞI AL INDUSTRIALIZĂRII

(1804—1856)

1. Existenţa în Oradea a tipografiei văduvei Medgyesi îl alertează pe ANTAL GOTTLIEB MARAMOROSIENSIS, încât în contractul de cumpărare la 1 iulie 1804 cu Seminarul, include un privilegiu pentru a-şi asigura în exclusivitate dreptul de a tipări la Oradea: „Dacă din întâmplare vre-un alt tipograf ar vrea în orice timp să înfiinţeze vreo tipografie, Seminarul va fi dator ca împreună cu mine să împiedice aceasta, aşa încât, dacă lucrul acesta ar duce la un proces, să procedăm „viribus unitis“ împotriva lui“.¹⁰

Antal Gottlieb ţine tipografia până în 1808, când o vinde fostului său muncitor, Tichy Jânos Ferenc. în tipografia lui Gottlieb Antal a apărut o parte a tipăriturilor lui Samuil Vulcan, adică lucrări legate de personalitatea acestui Mecena al luminismului românesc, emanate de la colaboratorii aflaţi la curtea românească din Oradea, sau din rândurile studenţilor români.

2. Teama de concurenţă a lui Gottlieb nu era fără temei. La 4 decembrie 1804, MICHAEL SZIGETHY cumpără tipografia de la văduva Medgyesi cu 340 de florini renani şi se instalează în Oradea. Dar în baza privilegiului amintit este reclamat de Gottlieb, prin tipograful său Tichy Jânos Ferenc care la 17 mai 1805 depune o plângere către Consiliul Regal Locumtenential de la Buda, prin care cere eliminarea concurentului. După doi ani de cercetări, la 1 aprilie 1806 se comunică de la Buda, Coitatului Bihor, că se acordă lui MICHAEL SZIGETHY dreptul de a tipări la Oradea. Existenţa în oraş a două tipografii a dus la o concurenţă profesională, cu efect pozitiv în dezvoltarea artei tipografice. Preoţii catolici, însă, au favorizat permanent pe Gottlieb, care avea şi material tipografic mai calitativ, ca şi pe succesorul acestuia, Tichy Jânos Ferenc. Neputând rezista concurenţei, în 1810, Michael Szigethy se mută din Oadea, luând cu el şi tipografia.

4. TIPOGRAFIA FAMILIEI TICHY (1808—1874)

Prima tipografie ce creează o familie cu trei generaţii de tipografi la Oradea:

— IO AN F. TICHY (1808—1838)

— ALAJOS TICHY (1838—1862)

— AKATIU TICHY (1862—1874)

Iran F. Tichy, fost muncitor la Gottlieb Antal Maramorosiensis, cumpără de la el tipografia şi o pune pe baze noi. Procesul de industrializare e marcat prin creşterea personalului, specializarea pe faze a procesului de tipărire, şi înnoirea materialului tipografic şi a maşinilor. Dar familia Tichy nu va rezista concurenţei în special după 1856 şi în 1874 dă faliment în tipografia Tichyană apare în 1809 prima carte de Oradea în limba franceză „ESSAI DES SENTIMENTS“, de ŞTEFAN HATVANY. O îndelungată colaborare se instituie între familia Tichy şi SAMUIL VULCAN, continuând-o pe aceea cu Gottlieb Maramorosiensis. Astfel se tipăresc începând din 1820, dacă nu chiar din 1813, CALENDARELE- SCHEMATISME, scrise în latină si română şi care sunt primele periodice apărute la ORADEA.¹¹

Dintre cele câteva zeci de titluri apărute în tipografia tichyană şi care privesc Bibliografia românească veche¹², se disting: ediţia a treia a POEMULUI DESPRE CEA DE A DOUA LEGIUNE VALACHICĂ de TANNOLI SILVIUS COMES, sau versurile ocazionale scrise de DIMITRIE HOSSZU, MOISE NOAK, PETRU IOANNOVICS, CONSTANTIN POPESCU. Dar din timpul lui Samuil Vulcan se păstrează manuscrise fundamentale ale corifeilor Şcolii Ardelene, care au fost adunate la Oradea pentru a fi tipărite, ceea ce nu s-a putut realiza din lipsă de bani şi din dezinteresul oficial faţă de asemenea scrieri.¹³

In tipografia familiei Tichy au fost tipărite şi antologiile SOCIETAȚII DE LEPTURĂ a tinerimii române din Oradea (1851—1875).¹⁴

5. INDUSTRIALIZAREA. PRIMELE SERVICII DE EDITURĂ (1856—1919)

Este destul de dificil, în actualul stadiu al cunoaşterii problemei, să caracterizăm prea amănunţit etapa. De aceea ne vom restrânge la câteva date certe. Tipografia ce domină este, alături de cea tichyană tot mai în derivă, tipografia familiei SONNENFELD (1856*—1948), care devine treptat o uzină, căpătând sferă transilvăneană de referinţă. Bazele ei, puse de SIMION SONNENFELD (1856—1876), sunt amplificate de ADOLF SONNENFELD, fiul lui Simion, care o conduce între anii 1879— 1916, după care tipografia devine societate pe acţiuni condusă de fraţii GUSTAV şi ANDOR. De-a lungul anilor va înghiţi tipografii mai mici, sau va crea secţii specializate sub nume distinct.

Pentru a avea o imagine statistică precizăm, că între 1856—1919 în Bihor funcţionează 69 de tipografii, dar marea majoritate au o viaţă efemeră şi o redusă capacitate de producţie, existând o concurenţă acerbă care făcea ca micile ateliere tipografice să treacă de la un stăpân la altul. în paralel se întăreau financiar, tehnic şi profesional câteva tipografii, care concentrau producţia. Pentru a nu repeta anexa, vom menţiona doar câteva din cele mai mari:

1. TIPOGRAFIA OTTO HUGEL (1867—1890). între 1886—1889 a tipărit revista FAMILIA, iar din 1871 revista AMVONULU. Mulţi ani a tipărit ziarul NAGYVARAD.

2. TIPOGRAFIA IOSIF LANG (1890—1919). Se constituie pe baza tipografiei lui Otto Hugel, pe care o cumpără cu 6 500 de florini. A tipărit 17 periodice, la unele proprietarul fiind şi editor. Astfel, între 1890—1904 lucrează revista FAMILIA, iar din 1898 revista umoristică VULTURUL.

3. TIPOGRAFIA FAMILIEI LAJOS şi EUGEN HOLLOSY (1874— 1885), continuă pe aceea tichyană. între 1880—1885 tipăreşte revistele FAMILIA şi SIEDIETOAREA, ale lui IOSIF VULCAN. în 1885 Eugeniu Hollosy vinde tipografia lui BERGER SAMUEL, care avea şi firmă de editură.

4. TIPOGRAFIA LASZKY ARMIN (1874—1919). A tipărit ziarul SZABADCSAG. în 1900 avea 32 de muncitori. La 1920 e vândută şi inclusă în Institutul de tipografie si editură „Biharia“.

5. EDITURA şi TIPOGRAFIA SZIGLIGETI (1889—1898). Se constituie ca societate anonimă pe acţiuni. Tipăreşte mai ales revista umoristică VULTURUL (1892—1897) a lui IUSTIN ARDELEAN, cel mereu târât în procese de presă. Tipăreşte frumos numerele revistei LUCREŢIEI SUCIU, „FOAIA LITERARĂ“. După 10 ani tipografia e lichidată şi ajunge în proprietatea lui DERI JANOS. A tipărit şi cărţi.

6. TIPOGRAFIA PATRIA (1905—1937 cu intermitente). Fondată de GHEORGHE MAGHIAR, tipăreşte FAMILIA (1905—1906) şi GRAFIKAI SZEMLE (1905).

Pentru a scurta acest capitol vom menţiona că după 1910 în Oradea funcţionau simultan 16 tipografii mai mici sau mai mari. O intensă activitate de profil a crescut în judeţ, la TINCA, ALEŞD, SALONTA, VALEA LUI MIHAI, MARGHITA, DIOSIG şi BEIUŞ, unde s-au iniţiat unităţi tipografice pentru carte, dar mai ales pentru presa locală şi imprimate. Se detaşează prin longevitate:

— EDITURA, TIPOGRAFIA si LIBRĂRIA DOINA din BEIUŞ (1910—1948).

— TIPOGRAFIA WEISZ din TINCA (1914—1930).

— TIPOGRAFIA PISCK GASPAR din SALONTA (1907—1941). Şi altele, ce se pot vedea în anexă şi de unde rezultă amploarea fenomenului tipografic în Bihor nu atât prin producţia de carte, cât în urma editării unui impresionant număr de periodice, în limba maghiară cele mai multe, dar şi în limba română, unele în alte limbi. Efectele procesului de industrializare au dus la definirea treptată, la delimitarea şi chiar separarea activităţii de editură de aceea din tipografie, înţeleasă ca proces tehnologic. În Oradea şi judeţ îşi asumă serviciile de editură in special proprietarii numeroaselor periodice, dintre care unii se desprind de tipografii şi constituie raporturi contractuale cu acestea.

Pregnant e cazul lui IOSIF VULCAN, care scoate peste 40 de ani revista FAMILIA fără a avea tipografie proprie, sau al lui IUSTIN ARDELEANU, a cărui revistă VULTURUL cunoaşte în aceleaşi condiţii longevitate de câteva decenii. Apar societăți ce fac oficii de editură, cum a fost SOCIETATEA DE LEPTURĂ A JUNIMII ROMANE (1851— 1:75). Aceasta a editat cunoscutele ei antologii de poezie şi proză, apoi SZIGLIGETI TARSASAG şi altele. Dar sunt numeroase cazurile în special de periodice grefate pe o tipografie. În 1901 tipograful IOSIF LANG devine proprietar, editor şi redactor-şef al ziarului NAGYVARAD. În Beiuş. EDITURA şi TIPOGRAFIA DOINA organizează şi librărie, asumându-şi, deci, şi desfacerea producţiei proprii. Asemenea cazuri vor fi tot mai numeroase în viitor.

Există tentativa de a asigura servicii culturale şi mai complexe. Otto Hugel în 1862 cere autorizaţie şi pentru înfiinţarea unei biblioteci de Împrumut, axată pe librărie, legătorie şi tipografie. În general, fenomenul tiparului este marcat de concurenţă şi devine tot mai comercial, cu consecinţele inerente. Un specific pentru Bihor îl dă relaţia dintre presa proteică, tot mai abundentă, şi tipografii, care produc carte în mai mică măsură, acoperindu-şi cea mai mare parte a capacităţii de producţie prin ziare, gazete, reviste, anuare, almanachuri, prin imprimate şi tipărituri comerciale curente, dovedite foarte rentabile