Titești – Vâlcea

         Monografia, prin conţinutul său, se constituie într-o caldă şi respectuoasă amintire faţă de Nicolae I.Vlădescu (1912-1979), care a trăit şi cunoscut aceste meleaguri, a cărui dorinţă n-a fost alta decât să alcătuiască o monografie cât mai completă a celor trei sate, rămasă din păcate neterminată.

            Călăuzit de manuscrisul acestei monografii, am adunat de pe unde am găsit acte ce erau în legătură cu trecutul satelor, cerând neîncetat şi de la bătrânii locului informaţii pe care le-am confruntat cu diversele acte vechi păstrate în dosarul personal, consemnând ceea ce am găsit verosimil în lucrarea de faţă. Au rămas şi unele taine nelămurite, precum e perioada când sătenii titeşteni s-au reaşezat în vatra unde se află astăzi, coborând din punctul ,,Căşărie “ ş.a.

           Patrioţi şi ospitalieri din fire, strămoşii noştri au primit cu braţele deschise pe fraţii refugiaţi din satele ardeleneşti, de peste munţi, alungaţi de opresiunea jugului străin, începând cu secolul al XVII-lea şi până la începutul secolului al XIX-lea. Aşa se explică prezenţa în Lovişte a numelor de : Mohanu, Talpoş, Mărcoiu, Branea sau Piloiu.

             Pentru a-i ajuta pe românii din Transilvania în lupta de eliberare naţională, locuitorii satelor din Lovişte, în perioada 1884-1887, le furnizau arme celor din comunele Porceşti(Turnu-Roşu) şi Boiţa-jud.Sibiu. Acţiunea era condusă de învăţătorul Constantin Dobrescu-Argeş care, la începutul lunii septembrie 1886, a trecut de la Câineni, la Sălătruc venind din Ardeal. Ca urmare a acestui drum, un ordin al Marelui Stat Major a dus la perchiziţionarea tuturor caselor din satele: Pripoara, Titeşti, Boişoara, Câineni şi Aref, pentru a găsi armele procurate de locuitorii acestor sate, spre a fi trecute în Ardeal. Percheziţia s-a făcut la cererea Consulatului Austro-Ungar; rezultatele au fost nule.  

           Cu dotări ancestrale patriotice, învăţătorii din Lovişte, dovedind cu prisosinţă calificativul de luminători ai satelor, adresează o cerere Revizoratului de Argeş, prin care donează salariul cuvenit pe luna septembrie 1877 pentru bravii flăcăi ai armatei noastre, care luptau pentru independenţă contra jugului multisecular otoman.

             Fiind sat de moşneni, posedând izlaz pentru păşunat şi teren cultivabil, nefiind nici exploataţi de arendaşi, răscoala din anul 1907 nu a avut loc în aceste sate şi nici în întreaga Lovişte, excepţie făcând satul Grebleşti, unde a fost arestat singurul agitator la revoltă -Stan Chirigiu care se află trecut în listele celor duşi în arest preventiv.

             Nici revolta condusă de Tudor Vladimirescu, fost vătaf de plai la Câineni, n-a sosit în Lovişte, deşi ,, slugerul’’avea la Titeşti un vechi prieten, pe pandurul Alecu Titescu.

           În iarna anilor 1848-1849, în satul Titeşti a cantonat o parte a armatei ţariste trimisă pentru înăbuşirea revoluţiei. În podgradia bisericii se află mormântul unui ofiţer rus din perioada acelui timp.

             Satul Titeşti a dus lupta antifeudală fără a pune mâna pe arme, începând din primele decenii ale secolului al XVII-lea, de când, printr-o comportare frumoasă ,,lacrimi vărsate’’ şi în schimbul unor sume de bani daţi anumitor ,,stăpâni ai delniţelor de pământ’’ din vatra satelor, au reuşit să-şi răscumpere pământurile şi să scape din starea socială în care se aflau ca ,,vecinici’’(iobagi), redevenind ţărani liberi, eliberare acordată în ultimă instanţă de către domnitorul ţării.

            Majoritatea acestor acte sunt acordate de către domnitorul Matei Basarab.

             Lupta culminează când sătenii noştri obţin câştig de cauză în procesul cu boierii fanarioţi Bucşeneşti, la 1 februarie 1826, deoarece arareori ,,rumânii’’ dobândeau câştig de cauză, pentru că judecata era făcută de boierii şi domnii fanarioţi care transformau aceste judecăţi în mijloace de teroare.

             Nu acelaşi noroc au avut ,,rumânii’’din Ioneşti (Vlaşca), ce nu reuşesc să-şi redobândească libertatea, când au fost pedepsiţi de ,,divan’’, care a poruncit dezbrăcarea acestora şi purtarea pe uliţi, goi, pentru motivul că au umblat cu viclenie să scape de ,,rumânie ’’.

             Vorbind despre Lovişte, vorbim despre un ţinut privilegiat, zonă de interferenţă, de unde ,,cântatul cocoşilor ’’ se aude în trei judeţe: Vâlcea, Argeş şi Sibiu’’.

             ,,Non Omnis Moriar’’(oamenii nu mor complet).

           Se vor împlini curând 7 (şapte) veacuri de la apariţia ,,Cronicii Pictate de la Viena’’. La Posada, pe unde trecea drumul ce venea de la Sălătruc (Argeş), mergând spre Ardeal, peste graniţa nefirească faţă de ,,patria mumă’’, în memorabila toamnă a anului 1330, a fost semnat ,,actul de naştere al Ţării Româneşti’’.

             Ţinutul Loviştei este menţionat ca ,,ţară a pescuitului şi vânatului’’. Acest ţinut a aparţinut voievodatului întemeiat de Seneslau-Voievod.

             La altă posadă care se află în perimetrul satului Titeşti, denumită ,,Posada Mică’’, aşezată pe drumul secret al Loviştei care trecea peste munţi, se observă şi astăzi urmele unui bordei unde grănicerii (oameni ai locului) făceau de pază cu haine şi alimente de acasă, la ferestrele Ardealului.

           Fragmentele de ceramică descoperite la Boişoara şi în punctul ,,Tărure’’-Titeşti atestă existenţa unei vieţi locale încă din neolitic.

           O serie de acte dovedesc că în aceste locuri s-a dezvoltat o viaţă continuă şi înfloritoare încă din vremea dacilor. Pe aici, prin Lovişte, s-a continuat ,,Calea lui Traian’’ ce trecea pe Valea Oltului, cu ocolire a masivului Cozia, prin Jiblea, traseu împânzit de castre romane, toate construite în vremea împăratului roman Hadrianus.

           Parafrazându-l pe scriitorul Tudor Arghezi, se poate spune că: ,,a vorbi despre trecutul acestor sate este ca şi cum ai striga într-o peşteră : nu poate ajunge ecoul până la tine, fără să-ţi tulbure tăcerea ’’.

           Cu o nesfârşită jale, îndârjire şi spaimă, străbunii noştri au înfruntat şi au stat neclintiţi pe aceste meleaguri, în faţa populaţiilor năvălitoare, a jugului turcesc şi austriac, a împilării fanariote, a expansionismului prusac sau rusesc, asemănător stâncilor de granit în calea puhoaielor dezlănţuite ,,Apa trece, pietrele rămân".

                               Învăţător,

                                        Florea Vlădescu.

Sursa: Vlădescu, Florea – Monografia comunei Titești, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2003, p. 6-9.