Transfer de patimi

Am citit, cândva, de foarte mult timp, în adolescenţă, o monografie: “Avram lancu” de Grigore Bălănescu. M-a siderat pentru toată viaţa. Am pierdut acel volum prin împrumut naiv. Nu cred (?) ca după război să se fi mai reeditat. Oricum, imaginea lui lancu mi-a rămas, ca o icoană neştearsă. Şi suferinţa lui şi jertfa lui, apostolice, mi s-au fixat nevindecabile în suflet. Ce mai ştiu adolescenţii de astăzi despre acest tribun de dimensiune biblică? Ce vină poartă ei fiindcă nu ştiu? Dar cât de sărăciţi sufleteşte sunt în ignoranţa în care îi deşcolarizează manualele prea “alternative”! în mâna lor, a adolescenţilor, un volum ca “Patimile după lancu” ar constitui o terapie de fond. O renaştere valorică meritată.

67 de poeme, structurate în trei cicluri: I. Elegii şi balade / II. Patimile după lancu / III. Catrene cu lancu, însumează, de fapt, o eclatantă antologie a unui simbol liric astral, irumpt din bimilenarul nostru suflet. Lumina acestui simbol există, chiar fără a fi conştienţi de ea, şi în sufletele nevinovaţilor ignoranţi. Există şi doare. Durere, încă fără leac. Netămăduită. Imaginea lancului, evident lirică, deci profundă, pare să se suprapună peste toate semnele prin care este reprezentat pătimitul biblic. “Răstignit, al lui Hristos, / Pe lemn duşman, trup frumos, / Ca sufletul lancului / Pe crucea Ardealului.” Ardealul lui lancu nu apare ca un pământ, ca o zonă geografică, trans-silvană – “de peste munţii împăduriţi”, ci ca o rană pe suflet, nevindecabilă, prin vremuri şi mereu.,.”sub vremuri”. Rana aceasta nu constă doar în “ruptură”, în raport teritorial sângeros, ci, mai grav, în cinismul “în veci condamnabil” cu care clica vieneză a anexat un bun ce nu-i aparţinea – Libertatea Ardealului, pe care singur şi-o dobândise şi care pentru lancu şi ai lui era tot ce aveau mai sfânt. Autorul volumului reaminteşte celebra comparaţie a lui Goga în care Avram lancu apare ca “un Rege Lear al Ardealului”. Aura nepieritoare a lancului l-a inspirat pe Teofil Răchiţeanu să o capteze înversuri memorabile. Urmăresc de peste trei decenii traseul infinit al lirismului inconfundabil, în ciuda atâtor asemănări formale cu alţi poeţi semnalate de critici al acestui nu doar cvasinecunoscut autor, dar, cu rare excepţii, nevăzut. Autoexilat / claustrat în “Poezia şi Apusenii săi”. De la poalele Vlădesei, îl aduce spre noi, parcă în ciuda lui, susurul pâraielor-cristaline, purtătoare, în învolburarea lor, a lacrimilor ce au dat, în zona răsăriteană, izvorare şi marelui râu unificator – OLTUL!

Retras în “Răchiţelele” sale natale, sub Vlădeasa, poetul e dascăl şi preot al limbii române pentru generaţiile de copii din sat, pe care îi învaţă să preţuiască pământul şi soarele, pâinea şi apa, clipa şi istoria, într-o veşnică şi mereu trează conştientizare a semnului sacru de afirmare existenţială, naţională, pe care lancu “l-a pus, în vreme, pe fruntea şi pe buzele atâtor martiri ai neamului, risipiţi pe altarul libertăţii şi al dreptăţii, care nu prea le-au fost recunoscute de nimeni niciodată cu adevărat” – p. 6/7. Fiecare poem e un bocet metafizic al pământului românesc străbătut cu pasul de lancu şi mângâiat de doinele din fluierul său fermecat. “Să mă duceţi, să mă duceţi / Sus în munţi suiţi în lună, / Unde-n văi, pierdut cu totul, / Cornul lancului mai sună. // Să mă duceţi, să mă duceţi / în tărâm de rouă sfânt, / Unde lancu-şi sună cornul / Pe pământ, pe sub pământ…”

Volumul începe sub meditaţia lirică / nehotărârea altui haiduc, erou baladesc, Toma Alimoş, dar, ca şi la Eminescu în “Ce te legeni, codrule…”, motivul constituie doar o bornă de la care se porneşte, parafraza sugerând simbolul şi ecoul interior: “Închinare-aş şi n-am cui. / Închinare-aş lancului // Dar mi-i lancu sus în munţi / şi doarme sub brazi cărunţi. // Închinare-aş şi n-am cui. / Închinare-aş lancului! / Dar mi-i lancu sus în deal / şi doarme-mpietrit pe cal. // Închinare-aş şi n-am cui. / Închinare-aş lancului! / Dar mi-i lancu jos, în vale / şi doarme-mpietrit în jale.” “Poemele acestea, cu frumoase repetiţii vocale, tonale, cu mult rafinate modulaţii de arhaitate în expresie, au la un loc rezonanţa dramatică şi profundă a unui amplu oratoriu, pe cât de funebru pe atât de imnic, singular în lirica noastră actuală, ce merită cu prisosinţă a fi citit (murmurat) şi mereu recitit (rememorat), în toate clipele reculegerilor noastre de taină şi smerenie” – C. Cubleşan, pag. 8.

Drumul “testamentar”, exprimat imperativ / duios – “Să mă duceţi, să mă duceţi” – are numeroase “popasuri” ale cauzelor unei istorii vitregite: “Suspină-n codru vântu’ / şi-i cum ar doini lancu / Trecând pe-aici supărat, / Pentr-un hoţ de împărat…”, la rândul lui, neocolit de o imprecaţie întrupată din suferinţa veacurilor: “De-a lungul Ardealului / Curge jalea lancului / şi de-a lungul, şi de-a latul / Să se-nece-n ea ‘mpăratul.”

1. Teofil Răchiţeanu – “Patimile după lancu”, Editura “Clusium” – 2006.

SURSA: New York Magazin, Nr. 554, Miercuri, 23 ianuarie 2008, p. 27