Trei veterani de război şi de viaţă

Constantin (Dinu) Sporiş, zis şi Mesia (în Grebleşti, din cauza frecvenţei mari a unor nume de familie, mulţi locuitori cu acelaşi nume nici nu mai sunt rude, deşi cândva au avut un strămoş comun, identificarea lor făcându-se prin atribuirea de porecle), ar fi împlinit pe 11 ianuarie 2014 impresionanta vârstă de 105 ani! Din păcate, a trecut la cele veşnice chiar în noaptea de Crăciun 2013. A fost un om mic de statură, dar vânjos şi iute până la peste 100 de ani. S-a născut şi a crescut în vârful Teişului, o înălţime semeaţă situată în sud-estul satului Grebleşti, pe malul stâng al râului Boia. Acolo, părinţii lui îşi aveau gospodăria, înconjurată de un teren destul de mare, şi trăiau din creşterea animalelor şi din cultivarea pământului. Tatăl lui, Dumitru Sporiş, a căzut la datorie în Primul Război Mondial, fiind caporalul despre care C. T. Stoika vorbeşte cu atâta căldură în jurnalul său (C. T. Stoika, Însemnări din zilele de luptă, Ed. Militară, Bucureşti, 1977, pag. 159-160; M. Pătraşcu şi N. Daneş, Monografia comunei Câineni, judeţul Vâlcea, Ed. Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2008, pag. 75). S-a căsătorit la începutul anilor ’30 şi şi-a făcut gospodăria în sat, pe Uliţa Dosului (sau Uliţa Arinilor), cea care urcă până în Muchie de unde devine Plaiu Mare care duce în Munţii Coţi. Drumul Plaiu Mare (îl numim astfel pentru că el urmează creasta, cu unele abateri – desigur, şi trece prin mai multe locuri, fiecare cu denumirea lui) a fost amenajat până la Apa Cumpenită (2012-2013) de către Obştea de Moşneni Grebleşti (preşedinte – ec. George Frântu) şi Obştea de Moşneni Budislavu-Sterminoasa (preşedinte – col. rez. Ion Frântu), devenind în scurtă vreme traseul preferat al turiştilor amatori de curse enduro.
Nea Dinu Mesia, cum obişnuiam să-i spunem, a participat la cel de-Al Doilea Război Mondial pe toată perioada desfăşurării lui, făcând parte dintr-o companie care, la constituire, era formată din 300 de soldaţi din care au mai supravieţuit doar 70. Pe front, a avut norocul să fie bucătar, deşi nici el nu a fost ferit de pericolul morţii (odată, o bombă lansată dintr-un avion sovietic a explodat la doar câţiva metri de locul unde se afla, îngropându-l sub o movilă de pământ, dar fără a fi rănit). A avut şapte copii, patru născuţi înainte de război şi trei după. Azi mai trăiesc cei născuţi după război. Când Mihai, cel mai mic dintre copii (este leat cu subsemnatul, în 2014 va împlini 61 de ani) s-a căsătorit, i-a lăsat lui gospodăria din sat şi el, împreună cu soţia, s-au mutat acolo unde se născuse, adică în vârful Teişului, unde a demolat casa părintească din bârne şi a refăcut-o din zid (piatră şi cărămidă). Soţia i-a murit în 1975; a fost singura femeie pe care a iubit-o în toată viaţa lui. Ultima schimbare de buletin şi-a făcut-o în 1971. A trăit acolo, în Teiş, crescând animale – avea vaci, oi, capre, câte un porc pentru fiecare Crăciun, păsări. Nu cobora în sat decât duminica şi în sărbători pentru a merge la biserică, era un om foarte credincios. Drumul din vârful Teişului până în sat şi înapoi îl făcea de obicei pe jos, doar când îmbătrânise şi, chiar şi atunci, doar când era vreme rea mergea călare. În vârful Teişului a trăit până la 98 de ani, fiind coborât în sat mai mult cu forţa de către copii, cărora le era greu să urce zilnic acolo ca să vadă ce mai face; altfel, el ar fi dorit tare mult să-şi încheie viaţa acolo, sus, pentru a fi mai aproape de cer… Schimbarea asta a fost un şoc pentru el, pierzându-şi brusc cheful de viaţă. Dimineaţa, primul lucru pe care îl făcea era să-şi arunce privirea în vârful Teişului şi să lăcrimeze la gândul că niciodată nu va mai putea ajunge acolo… A murit precum a trăit, liniştit şi împăcat cu sine şi cu cei din jur, doar câteva zile a zăcut la pat.
În primăvara anului în care a împlinit 103 ani, o echipă de filmare de la Televiziunea Kanal D a poposit în Grebleşti pentru a-i lua un interviu. Reporterii aceia erau convinşi că vor găsi un bătrân neputincios zăcând la pat. Nu mică le-a fost mirarea când l-au găsit stând la soare pe blană (adică bancă), în faţa casei. Aceasta a şi fost, de altfel, imaginea cu care începea filmul documentar dedicat lui Dinu Mesia. În cursul interviului, a dat dovadă de o uimitoare luciditate, întrebările tinerei reportere neavând nevoie să fie puse de două ori, deşi auzul bătrânului Mesia slăbise. La un moment dat, reportera l-a întrebat cum se simte iar el i-a răspuns: Dacă nu m-ar durea şal’le (sic!), aş fi ca o pasăre! A ţinut să-i arate şi ei locul unde a trăit cea mai mare parte din viaţă – vârful Teişului… La final, reportera l-a întrebat: Moşule, dacă longevitatea se ia, sper s-o am şi eu de la dumneavoastră! Nea Dinu Mesia i-a răspuns râzând: Să-ţ’ ajute Dumnezău şî Maica Domnuli! Să-ţ’ ajute! (sic, sic!). Iar după câteva momente de gândire, a continuat: Da’, nu crez! Nu crez să măi trăiască lumea atâta cât am trăit eu… Nu crez! (sic, sic!). Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace! (Cei curioşi să-l vadă pe Constantin Sporiş în acel interviu pot accesa pe You Tube link-ul http://www.youtube.com/watch?v=vnRBwt8xGPE ).
În 2007, directorul Şcolii Gimnaziale Grebleşti, Iulian Cazacu, i-a rugat pe veteranii de război Dumitru Teodorescu şi Ion Mandea să-şi scrie autobiografiile. La serbarea şcolară prilejuită de Ziua Naţională din acel an, cei doi veterani au fost omagiaţi într-un cadru festiv şi li s-a acordat câte o diplomă de recunoştinţă, frumos concepută. Diplomele au în centru harta României Mari cu regiunile istorice colorate diferit. Deasupra şi sub hartă, pe câte un sector de cerc, este scris 1 Decembrie 1918 şi respectiv – Ziua Naţională a României. Deasupra primului înscris, în centru, este steagul României. În colţul din dreapta sus este fotografia celui omagiat, iar în stânga este scris următorul text: Cu stimă şi recunoştinţă, eroului nostru, veteranul de război, domnul …… , cu ocazia zilei de 1decembrie 2007. În fine, pe manşeta de jos a diplomelor este scris: ŞCOALA GREBLEŞTI, învăţător Iulian Cazacu şi elevii săi. Atunci, Iulian Cazacu nu ştia că şi Constantin Sporiş fusese pe front…
Dumitru Teodorescu, zis şi Mitică Căţea, s-a născut în anul 1919 în Boişoara, sat vecin cu satul Grebleşti, între ele fiind o distanţă de 7 km, ambele aflate atunci în judeţul Argeş. Au fost patru fraţi la părinţi, trei fiind mai mari decât el şi vitregi (fraţi de tată). Când a împlinit 20 de ani, a fost luat în armată, fiind repartizat la infanterie, de unde i se trage şi porecla (Regimentul 2 „Vâlcea”, cu aria de recrutare judeţele Argeş, Gorj şi Vâlcea, se mai numea şi Regimentul 2 „Căţea”, iar „Căţea” i se spunea mitralierei). Era un flăcău înalt, slab, dar bine legat şi arătos. La începutul anului 1941 a fost recrutat ca jandarm la Centrul de Instrucţie Nr. 9 – Găeşti. După aproape şase luni de instrucţie a plecat pe front (22 iunie 1941 – Ordinul Mareşalului Ion Antonescu: Soldaţi! Vă ordon: treceţi Prutul!). De la Iaşi, în două zile a ajuns la Chişinău unde s-a format Inspectoratul de Jandarmerie al Basarabiei, care l-a repartizat la Legiunea de Jandarmi Lăpuşna. Misiunea jandarmilor era, în principal, aceea de a anihila grupările de partizani comunişti din spatele frontului care atacau mişeleşte, fiind în legătură cu foşti funcţionari comunişti.
În seara zilei de 22 august 1941, Mitică Teodorescu era de santinelă în postul nr. 1 al Legiunii de Jandarmi din care făcea parte şi care dislocată la Hânceşti, deoarece ruşii spărseseră frontul, iar trupele române şi germane au fost nevoite să se retragă dincoace de Chişinău. La câteva minute după ce a luat în primire postul, ruşii au început un atac în forţă, el fiind nevoit să dea alarma. Jandarmii români au început din nou să se retragă… Când s-au apropiat la 5 km de Huşi, s-au întâlnit cu o trupă de nemţi al cărei comandant i-a spus căpitanului de jandarmi: Husii – kaput! În acel moment, un avion nemţesc a încercat, să bombardeze poziţiile ruşilor dar fără succes ba, mai mult, punând în pericol vieţile soldaţilor români şi nemţi care s-au împrăştiat în grabă. Până atunci, Mitică Teodorescu era înarmat şi îmbrăcat în uniforma de jandarm. Fiindcă ştia cât îi urau ruşii pe jandarmii români şi temându-se că va cădea prizonier, a aruncat închizătorul şi arma în locuri diferite şi a luat-o la fugă. Ajuns la o margine de sat, a pătruns în curtea unei gospodării cerându-i unei femei de acolo să-i dea repede nişte haine civile în schimbul uniformei de jandarm. Femeia i-a dat nişte haine, cerându-i să plece imediat fiindcă, dacă ruşii îl văd la casa ei, îi omoară pe amândoi pe loc. S-a schimbat repede şi a început iarăşi să fugă… După nici o sută de metri, a fost somat de trei soldaţi ruşi să se predea. Ruşii l-au întrebat dacă este ofiţer, iar el le-a răspuns că nu este, dovedindu-le aceasta prin prezentarea unor fotografii în care era îmbrăcat militar. Ruşii l-au percheziţionat, spunându-i că, dacă ar fi fost ofiţer, l-ar fi împuşcat pe loc. Pe drum au fost ajunşi din urmă de un tanc rusesc, al cărui comandant l-a oprit şi i-a ordonat să urce. În tanc mai era un prizonier, un ofiţer german. Comandantul tancului l-a percheziţionat şi el, s-a uitat la fotografii, aruncându-le una câte una. Când a ajuns la ultima fotografie, Mitică Teodorescu l-a prins pe comandant de mână şi i-a spus că este mama lui, să n-o arunce şi pe aceea. Rusul s-a uitat la el câteva clipe şi apoi i-a răspuns foarte frumos: „ Da, mama…”. După aceea însă, a rupt fotografia în patru şi a aruncat-o, iar pe el l-a dat jos din tanc.
Mergând pe jos escortat, a ajuns din urmă un grup de prizonieri format din 4 români şi 50 de nemţi, căruia i s-a alăturat. La un moment dat, înainte de o cotitură, grupul de prizonieri a fost oprit şi românilor li s-a ordonat să meargă mai departe, iar nemţii au fost reţinuţi pe loc. După ce românii au luat cotitura, au auzit în urmă rafale de pistol-mitralieră, prizonierii germani fuseseră lichidaţi! Mult mai târziu a aflat că cei care-i lichidaseră atunci pe prizonierii nemţi, erau panduri români, în fapt – prizonieri cărora li se promisese, pentru aceste crime, că dacă ajung în ţară vor fi puşi în cele mai mari posturi… Ajunşi în satul Cărpineni, cei cinci prizonieri români s-au alăturat altor câteva sute de prizonieri români, germani şi italieni strânşi la marginea satului şi înghesuiţi unul în altul. La un moment dat, a aterizat lângă ei un avion rusesc iar un ofiţer rus (aşa scrie M. T. în autobiografie, dar eu sunt aproape convins că era român! – n. a.) s-a suit pe el şi li s-a s-a adresat prizonierilor români (în limba română) spunând: Fraţi români! Lăsaţi armele jos (?! – n. a.) şi vă veţi duce la copiii voştri, la soţiile voastre şi la casele voastre! Prizonierilor li s-a ordonat să stea jos nemişcaţi şi aşa au stat până dimineaţa (24 august 1941), când au fost încolonaţi şi au plecat pe jos spre Tiraspol, evident, flămânzi şi morţi de sete. Pe drum, de o parte şi de alta, erau numai prizonieri împuşcaţi, cei mai mulţi dintre ei fiind nemţi. Prizonierii răniţi sau care nu mai puteau merge de epuizare, erau împuşcaţi la margine de drum… În special, o femeie ofiţer, călare pe un cal alb, avea o plăcere sadică să facă aceste execuţii… Nemaisuportând comportamentul rusoaicei aceleia, un neamţ curajos a reuşit s-o omoare pe înserat… Două zile a durat drumul acela de coşmar… La Tiraspol, Mitică Teodorescu a stat două săptămâni, după care a fost dus, alături de mai mulţi prizonieri, într-un lagăr din Donbas (Dambaş – aşa a scris eroul nostru în autobiografia din 2007, unde titlul este grafiat Autobiografia lui Думитру Теодореску, iar textul are din loc în loc litere ruseşti!).
În Donbas, prizonierii au fost puşi să muncească în minele de cărbuni şi în fabrici. Raţiile de hrană pentru cei care munceau la suprafaţă erau de 700 de grame de pâine şi aromă caldă (apă fiartă) iar pentru cei care munceau în subteran – de până la 900 de grame de pâine, care ziceai că e balegă de urs…Prizonierii români şi maghiari au fost de acord să muncească, în schimb germanii au refuzat. Până la a sfârşitul lunii octombrie 1941 intraseră în lagărul din Donbas 3000 de prizonieri; în aprilie 1945 mai erau în viaţă 800, cei mai mulţi pierind în iarna 1944/1945… Pământul fiind îngheţat, cadavrele nu puteau fi îngropate cum trebuie de către cei rămaşi în viaţă ci, erau răsturnate din căruţe într-un canal lung de 100 de metri, săpat de prizonieri anterior, când pământul nu îngheţase; au mâncat corbii din ei toată iarna, ţi-era şi frică să stai în apropierea canal’lui (sic!) – spune Mitică Teodorescu în autobiografia sa. După dezgheţ, în aprilie, au tras pământ peste ce mai rămăsese din ei… Eroul nostru a suferit şi el, ca mai toţi prizonierii, de tifos exantematic, dizenterie şi a slăbit foarte tare, ajunsese la 37 de kilograme în luna aprilie 1945 când lagărul a fost controlat de o comisie militară americană. De atunci încolo condiţiile s-au mai îmbunătăţit – hrana era mai bună şi mai multă, în fiecare bloc din lagăr s-au amenajat băi, munca era mai bine organizată; se făcea comisie în fiecare lună iar prizonierii erau repartizaţi pe trei categorii de muncă: în subteran (categoria I-a), la construcţii de blocuri (categoria a II-a) şi la gospodărirea lagărului (categoria a III-a). Norma zilnică în minele de cărbuni a fost însă ridicată treptat de la 3 tone, la 10-15 tone de cărbune pe care trebuia să-l dai la lopată! Din 1947 li s-a permis prizonierilor să scrie acasă, li se dădeau periodic nişte cărţi poştale-tip, cu rubricile în limba rusă şi franceză, pe care se puteau scrie câteva rânduri. Dar nu toate ajungeau în ţară fiindcă multe nu treceau de cenzura ANVD-ului sau a poliţiei lagărului. Mitică Teodorescu „s-a prins” repede cum să facă pentru ca acele cărţi poştale să ajungă în ţară, la ai lui: A trebuit să fac politică în ţară…, părinţilor şi fraţilor spunându-le să se treacă la colectiv şi că eu trăiesc foarte bine…
În 1949 a fost transferat în lagărul din Nikolaev. Acolo, a lucrat la construcţia de blocuri. În 1950 a fost transferat în lagărul din Odessa, unde a lucrat la o fabrică de pluguri. Înainte de fiecare transfer şi periodic, era supus unor interogatorii dure… În Odessa, până la 1 aprilie 1951, a trăit cu numai 250 de grame de pâine pe zi. Într-o bună zi toţi prizonierii au făcut greva foamei. La prizonierii români au venit de îndată Ana Pauker şi Petru Groza care i-au întrebat dacă sunt cu adevărat români, fiindcă ei nu-i cunoşteau… După 1 aprilie 1951 au început să primească ceva mai multă hrană. La 25 decembrie 1951, Mitică Teodorescu a fost eliberat şi adus până la Sighetul Marmaţiei împreună cu alţi prizonieri români, maghiari şi germani. Acolo, a ve’nt (sic!) câte o delegaţie pentru fiecare naţie (remarcaţi, vă rog rima involuntară; de altfel, citindu-i autobiografia, am constat că nea Mitică este un foarte bun povestitor), care i-a luat în primire, românii fiind duşi la Bucureşti. Aici a mai stat încă o lună de zile, noile autorităţi comuniste i-au tot studiat dosarul cu declaraţiile date sovieticilor, a dat şi la Bucureşti altele… În sfârşit l-au trimis acasă cu ordinul ca în cel mult trei zile să se prezinte la Comisariatul Militar al Raionului Brezoi. Comandantul comisariatului, un rudar analfabet, după ce i-a prezentat dovada de eliberare şi i-a cerut unui soldat ce făcea munca de secretariat să-l ia în evidenţă, l-a luat la întrebări şi într-un târziu i-a propus că îi va da un serviciu bun, că va fi delegatul partidului şi se va plimba prin tot raionul Brezoi, având sarcina de a lămuri oamenii să se înscrie în colectiv. Mitică Teodorescu, gândind că, scăpat fiind din lagărele nimicirii din Uniunea Sovietică, ar fi culmea să-i vină de hac tocmai comuniştii din ţara lui (auzise şi el între timp de închisorile politice şi lagărele de muncă forţată care „funcţionau” încă „din plin” în România), a răspuns că tare ar dori să contribuie şi el la edificarea noii societăţi aşa cum a văzut-o el la eliberatorii României de sub jugul fascist, dar că-i este cu neputinţă, fiindcă este grav bolnav de plămâni iar medicii i-au recomandat să nu facă efort, să se ferească de stres, să mănânce bine şi să stea cât mai mult la aer curat, de munte. Aşa analfabet şi prost cum era, rudarul-comandant de comisariat militar, ştia şi el că plămânia să ia, şi l-a lăsat în pace… Întors acasă, în Boişoara, a fost luat în primire de comisiile de colectivizare care mişunau zi şi noapte prin Lovişte. A refuzat mereu să semneze cererea de intrare în colectiv spunând că pământul nu este al lui ci, al părinţilor (până la urmă, singura gospodărie agricolă colectivă din Ţara Lovitei, tot în Boişoara s-a înfiinţat, iar la Câinenii Mari s-a înfiinţat doar o întovărăşire cu terenul din Malu Podului şi cu cel din… Câmpu Sărăcineştilor).
Refuzul lui constant de a se înscrie în colectiv, a dus la un denunţ la cadrele superioare ale partidului cum că el este împotriva regimului democrat-popular. Imediat, i-a venit un ordin de concentrare şi, în seara următoare, s-a format un transport special cu delegat (nu numai el era împotriva regimului, evident, încăpăţânaţi rău loviştenii ăştia chiar şi astăzi!) care a plecat din gara Lotru şi, a doua zi spre seară, a ajuns la Poarta Albă (la Canal). Acolo nu a lucrat decât o lună de zile, fiind apoi eliberaţi toţi cei care ajunseseră acolo pentru acelaşi motiv – refuzul de a se înscrie în colectiv. Ce s-a întâmplat? Începuse în România Festivalul Internaţional al Tineretului şi, o delegaţie formată din tineri francezi, belgieni şi americani a fost dusă să viziteze şantierul de construcţie a Canalului, regimul voia să arate că în România se realizează obiective grandioase numai fiindcă dispăruse exploatarea omului de către om (aiurea!). Tinerii de peste hotare au intrat în vorbă şi cu muncitorii de acolo, aceştia nimerindu-se să fie chiar cei aduşi prin ordine de concentrare. La un moment dat, străinii i-au întrebat dacă sunt bine plătiţi pentru munca lor, iar ei au răspuns că, dimpotrivă, nu sunt plătiţi deloc şi că au fost aduşi acolo cu forţa, fiind pedepsiţi fără nicio vină şi fără a fi judecaţi pentru vreo încălcare a legii…
În anul următor, 1953, Mitică Teodorescu s-a căsătorit cu o fată mult mai tânără decât el – Filofteia Frântu din Grebleşti, zisă şi Tia lu’ Vulpoi, iar după căsătorie – Tia lu’ Mitică Căţea. S-au stabilit în satul soţiei lui, unde şi-au făcut o gospodărie frumoasă pe un teren vecin cu gospodăria părinţilor soţiei şi unde trăiesc şi-n ziua de astăzi. Au doi copii, băieţi, amândoi cu studii superioare – unul inginer electrotehnic, celălalt inginer agronom –, sunt „la casele lor” şi ajunşi în funcţii importante. La cei 95 de ani ai săi şi după 11 ani de prizonierat în Uniunea Sovietică, nea Mitică este astăzi (ianuarie 2014) încă în putere, muncind în rând cu consătenii mai tineri. La munte, cea mai grea muncă este cositul ierbii pentru fân. Ei bine, în vara anului trecut (2013) nea Mitică şi-a cosit voiniceşte, singur, toate livezile (locurile cu iarbă pentru fân)! În finalul autobiografiei sale, el spune că perioada de comunism… a fost condusă mai mult de Ceauşescu, care afirma prin Radio şi TV că partidul comunist va cădea doar atunci când soarele va răsări de la apus şi că în acea perioadă, cei ca el erau socotiţi fascişti şi legionari şi fără nici un drept din partea statuli (sic!) iar în prezent veteranii de război au toate drepturile de care dispuneau [aceştia] după Primul Război Mondial.
Ion Mandea, zis şi Niţă Mandea, s-a născut în Grebleşti, în acelaşi an cu Mitică Teodorescu, 1919. Părinţii lui au avut 11 copii: 7 băieţi şi 4 fete. Mama lui era fiica preotului Ioan Negoescu-Hagi. Încă de mic s-a dovedit a fi un copil inteligent şi foarte curios. Îi necăjea pe fraţii lui mai mari „stând pe capul lor” în timp ce aceştia îşi făceau lecţiile, de multe ori era alungat şi chiar bătut de către ei. Cu toate astea, la 6 ani el ştia deja să scrie şi să citească. Atunci, tatăl lui, ca să scape odată de scandalul pe care-l făcea certându-se sau bătându-se cu fraţii lui mai mari, l-a luat de mână şi l-a dus la şcoală unde l-a rugat pe învăţătorul Ion Popescu să-l primească în clasa I, ceea ce s-a şi întâmplat. La şcoală a fost întotdeauna premiant, păcat că părinţii nu aveau bani să-l ţină mai departe prin şcoli, lumea era săracă iar copiii erau învăţaţi de mici să muncească pentru a-şi ajuta părinţi şi familia… De la vârsta de 12 ani cosea în rând cu oamenii mari ba, mergea la coasă şi pe la alţii, câştigând bani. Bani mai câştiga şi păzind şi mulgând caprele sătenilor vara. Tot din copilărie a învăţat să dea răspunsul în biserică preotului în timpul slujbelor. De altfel, astăzi este pensionat chiar de pe urma activităţii sale de cântăreţ la strană…
De la vârsta de 17 ani şi până la 20, împreună cu alţi 18 băieţi de aceeaşi vârstă cu el, a început să facă instrucţie militară cu învăţătorul Ionescu. Atunci când a împlinit vârsta de 20 de ani, a mers la Jiblea pentru recrutare, începuse Al Doilea Război Mondial… În toamna anului 1940 a primit ordinul de încorporare, dar aceasta a fost amânată până la 6 februarie 1941 din cauza cutremurului în care multe cazarme (sic!) au fost afectate. La Cercul de Recrutare Piteşti, el şi încă un flăcău din Boişoara au fost încadraţi în Regimentul 6 – Infanterie Antitanc fiindcă absolviseră 5 clase primare cu note foarte mari. A urmat perioada de instrucţie care a fost foarte grea şi din cauza timpului nefavorabil (frig, lapoviţă, ploaie). După instrucţie, la 1 aprilie a plecat în comuna Pantelimon, lângă Bucureşti, fiind inclus în Divizia a III-a a Mareşalului Ion Antonescu pentru apărarea capitalei. La 15 mai divizia sa a plecat în Moldova. Până la 22 iunie, când, la ora 3 dimineaţa, Mareşalul Antonescu a ordonat trecerea Prutului, a săpat tranşee şi adăposturi pe malul acelui râu. După ce s-a ordonat trecerea Prutului, de o parte şi de alta a râului a şi început să se tragă. Timp de peste cinci ore s-a tras cu înverşunare, pe râu pluteau cadavre de soldaţi… Cu mari pierderi de vieţi omeneşti şi material de război, soldaţii români au trecut Prutul în judeţul Calafat. Înaintarea a continuat până la Nistru, pe care l-au trecut ajungând în prima comună rusească – Pârâtu (? – n. a.). Luând prima ofensivă, soldaţii români au încercuit Odessa, având ordinul de a nu distruge acest oraş foarte frumos şi pe care apoi l-au ocupat milităreşte. Înaintarea a continuat spre răsărit până la Nipru. De acolo însă, nu au mai putut înainta, dimpotrivă, au fost nevoiţi să se retragă până dincoace de Prut, fiindcă, în toamna anului 1942, ruşii au primit ajutor militar masiv de la americani, inclusiv tehnică de luptă avansată pe care românii nu o cunoşteau, şi au declanşat o ofensivă puternică rupând frontul… De fapt, a fost vorba de cel mai mare dezastru suferit de armata română în toată istoria ei: celebra încleştare de la Cotul Donului declanşată de ruşi la 19 noiembrie 1942… Acolo au murit în luptă peste 150000 de români şi alţi 100000 de români din cadrul armatei maghiare, trimişi intenţionat de către autorităţile horthyste în linia I a frontului (Vasile Şoimaru ş. a., Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare, ediţia a II-a, revăzută şi completată, Chişinău 2013). Contrar părerii multor istorici ruşi, dar şi moldoveni şi chiar români, armata română a avut un comportament exemplar în teritoriile cucerite. Este de ajuns să amintim că preoţii militari români, au reînviat credinţa în Dumnezeu a locuitorilor din acele teritorii, credinţă interzisă de autorităţile staliniste, botezând, cununând şi înmormântând creştineşte sute şi chiar mii de civili. La lansarea cărţii mai sus menţionate (Arhiepiscopia Râmnicului, 15 ianuarie 2014), Vasile Şoimaru, cunoscut profesor universitar la Academia de Studii Economice din Chişinău, cercetător istoric şi vrednic patriot român, a relatat asistenţei un fapt remarcabil: atunci, în dezastrul de la Cotul Donului, un preot militar român a preferat să cadă prizonier decât să-şi întrerupă slujba de înmormântare într-o groapă comună a câtorva sute de soldaţi români pe care compatrioţii lui mai apucaseră să-i adune de pe câmpul de luptă. Acel preot a stat în lagărele ruseşti timp de 8 ani, a supravieţuit acelei perioade cumplite, ca şi Mitică Teodorescu…
Dar, cum „pădure fără uscături nu există”, în rândurile armatei române au existat şi câţiva trădători, care n-au pregetat să se preteze la acte de sabotaj în favoarea ruşilor. Aceştia şi unii dintre soldaţii români care cădeau prizonieri se înscriau în Divizia „Tudor Vladimirescu”, devenind… pandurii despre care face pomenire Mitică Teodorescu în autobiografia sa. Mare a fost şi mai este durerea vrednicului profesor de la Chişinău, când a constatat că la Cotul Donului, în Caucazul de Nord şi în alte locuri din fosta URSS, unde şi-au pierdut viaţa mii şi mii de oameni, nu există nici un cimitir românesc, în total contrast cu cimitirele eroilor germani, italieni şi maghiari, care sunt adevărate monumente arhitectonice. Aşa înţeleg naţiunile civilizate să-şi cinstească eroii, realizând că aceasta este parte din asigurarea dăinuirii lor ca popoare. La noi, dimpotrivă, nici cimitirele eroilor din ţară nu suntem în stare să avem grijă de ele. Vreţi un exemplu strigător la cer? Duceţi-vă în Cimitirul Eroilor din Râmnicu Vâlcea (sub Cetăţuia) şi veţi vedea morminte ale unor… „eroi moderni”, care nu au căzut pe nici un front apărându-şi patria, dar care, în viaţă fiind, au făcut parte din şleahta de potentaţi ai zilei, foşti politicieni şi funcţionari cu ranguri înalte… Revoltătoare lipsă de civilizaţie, de caracter şi de bun simţ! Să ne mai mirăm că ni s-a dus… „buhul” în lume? Să ne mai mirăm că Bismark I a spus că „Românii nu sunt o naţiune, ei sunt o profesie?” Ori că Paul Morand era de părere că „România este un pământ tragic unde totul sfârşeşte în comic”? Şi, ca să nu se spună că cei mai sus citaţi sunt străini care au vrut răul nostru, al românilor (Doamne, cât mai îndrăgim noi, românii, concepţia total cretină că noi suntem cei mai frumoşi, cei mai „dăştepţi” şi cei mai harnici din lume, ce să facem însă dacă străinii ne vor răul? Cât de idiot trebuie să fii, ca să nu conştientizezi faptul că dacă cineva îşi bate joc de tine, o face pentru că poate şi pentru că are de cine, iar pentru asta, singurul vinovat eşti chiar…tu?!), iată ce spuneau şi doi români, Marin Preda şi Emil Cioran – doar doi, pentru echilibru, ei fiind mult mai mulţi, (re)citiţi-i pe Mihai Eminescu (publicistica), Octavian Goga, Dumitru Drăghicescu („Din psihologia poporului român”), Petre Ţuţea, Ernest Bernea, Petre Pandrea ş. a. – : „Poporul acesta ar putea fi un popor mare dacă ar scăpa de lichele şi de secături!”, respectiv, „România? Un tărâm al disperării!”.
Complet degeraţi şi cu efectivele înjumătăţite, în martie 1943, românii s-au instalat pe poziţii în Moldova din dreapta Prutului. Apoi, a venit 23 august 1944… – întoarcerea armelor împotriva germanilor, aliaţii noştri de până atunci… Din Moldova, Niţă Mandea a ajuns la Piteşti. Aici i s-a dat echipament nou şi a fost trimis în delegaţie la Târgovişte pentru a achiziţiona armament nou pentru frontul din apus. A adus armamentul şi soldaţii români au început înaintarea înspre Ardeal, prin trecătoarea Bran. La intrarea în Braşov, au fost atacaţi cu focuri de arme automate de către nemţi şi maghiari. Au lăsat Braşovul încercuit, şi au continuatînaintarea luptând până la Tisa. Maghiarii opuneau o rezistenţă înverşunată. În postul Crăciunului (aici, Niţă Mandea face o eroare, menţionând în autobiografia sa postul Paştelui în loc de al Crăciunului – n. a.) din 1944, românii au străpuns rezistenţa maghiarilor măcelărindu-i şi înaintând până în Cehoslovacia. Aici, iarna care a urmat a fost foarte greu de suportat. Nemţii, luptând aprig în retragere, se instalau în cele mai bune poziţii pe care le apărau cu preţul vieţii lor. Românii au ocupat localitate după localitate, ajungând până în Munţii Tatra. Aici au avut loc lupte grele căci, în retragere, nemţii minau brazii aflaţi de-o parte şi de alta a drumului greu, de munte. Soldaţii români sufereau de frig, îmbrăcămintea lor fiind subţire, dar şi de sete şi foame. La 9 mai 1945 Germania a capitulat fără condiţii. Românii care scăpaseră din urgia războiului se pregăteau să plece acasă… Niţă Mandea a făcut drumul de întoarcere în ţară pe jos, războiul distrusese toate drumurile, căile ferate şi podurile. A mers prin munţi, prin păduri, pe câmpuri, pe unde a putut… Drumul de întoarcere a fost un coşmar fiindcă, la încheierea războiului, era foarte slăbit de toate suferinţele îndurate… Înainte de a pleca spre ţară, s-a întâlnit întâmplător cu Gheorghe Şandru, fârtatu’ Gheorghe Şăndrulete – aşa cum scrie Niţă Mandea în autobiografie, iar mâncarea lor de Paşti a fost o mână de urzici fierte… S-au despărţit după aceea, căci Şăndrulete trebuia să se ducă la unitatea lui să-şi facă formele de întoarcere în ţară. Niţă Mandea a fost lăsat la vatră cu gradul de sergent major. El îşi încheie autobiografia astfel: Multe aş avea de scris, dar nu vreau să-mi măi (sic!) aduc aminte că-m’ (sic!) temură cămaşa pă (sic!) mine de cât de mult am suferit în război…
Niţă Mandea s-a căsătorit în 1947, soţia este lângă el şi astăzi fiind ceva mai tânără decât el. Au un singur copil, băiat, astăzi în vârstă de 64 de ani, care, după pensionare, s-a mutat de la Sibiu unde a lucrat, în Grebleşti, lângă părinţi. Veteranul nostru este un bărbat scund şi slab, dar încă vioi. Vorbeşte nazalizat, de la cântatul în biserică i se trage – „deformaţie profesională”, de! Şi astăzi mai cântă în biserică, alături de cântăreţul „aflat în pâine” cum se spune, mult mai tânăr decât el, evident. Bineînţeles, lumea îi vâră şi lui în buzunar câte o bancnotă mai mare sau mai mică, după puteri, la parastase ori înmormântări, la sfârşitul slujbelor… Cine-mi dă, bine, cine nu, nu, eu nu-i bag mâna-n bozânar şî (sic, sic!) nici nu-i cer – spune cu umor nea Niţă Mandea…

sursa informatiilor