În primul rând Binecuvântarea lui Dumnezeu și ajutorul sfinților care vor fi ocrotitorii noului sfânt locaș. Punerea pietrei de temelie pentru o biserică marchează începutul unui dialog de iubire între Dumnezeu și oameni în interiorul Bisericii. Noi oferim lui Dumnezeu priceperea de care dispunem, lucruri materiale efemere și primim Binecuvântarea Sa cea cerească alături de daruri dumnezeiești nepieritoare. Noi avem datoria să ne rugăm și să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate, iar El ne dăruiește ajutorul Său pentru desăvârșirea lucrărilor. Biserica este o poartă a cerului, anticamera Împărăției lui Dumnezeu. Prin această Poartă intrăÎmpăratul Slavei care rămâne mereu prezent și actual prin Sfintele Taine dăruite celor care se roagăîn ea. În Biserică ne rugăm împreună cu sfinții din toate timpurile, suntem în comuniune cu ei și ne manifestăm evlavia și statornicia în credință.

În al doilea rând coeziunea și sprijinul comunității parohiale. Oamenii, credincioșii sunt cea mai valoroasă componentă a Bisericii. Creștinii care primesc aceleași Sfinte Taine, mărturisesc aceeași credințăîn Sfânta Treime și fac parte dintr-un spațiu geografic bine delimitat, formează comunitatea parohială, primul bastion al păstrării și propovăduirii credinței ortodoxe. Unitatea și motivarea acestei comunități este datoria preotului paroh, care, prin exemplul personal, prin sensibilizare și solicitare, începe să clădească, la început în sufletele creștinilor, apoi material, dorința zidirii unei Case a Domnului. Cel mai dificil lucru este săîntreții elanul și motivația bunului început. Pentru că, în timp, apare oboseala, blazarea, neputința continuării lucrărilor.

Dar, aici un rol important îl are rugăciunea comunității, sacrificiul preotului, precum și ajutorul pe care Dumnezeu ni-l trimite direct sau prin oamenii credincioși dornici să clădeascăși săînfrumusețeze un locaș sfânt. De cele mai multe ori, aceste eforturi durează ani de zile, deși înaintașii noștri, în vremuri mult mai grele și fără tehnologia actuală, prin mobilizare și sacrificiu reușeau să construiască biserici monumentale într-un timp mult mai scurt. Ceea ce aveau aceia era ajutorul lui Dumnezeu și conștiința vie a lucrătorilor că ceea ce se săvârșesc este un lucru sfânt, durabil, pentru pomenirea în veac a ctitorilor și spre folosul duhovnicesc al generațiilor viitoare, fără orgolii personale și dorința de mărire vremelnică. De altfel, ”Dumnezeu celor mândri le stăîmpotrivă”și, nu de puține ori, El îndreaptă lucrurile precum, în vechime, celor care, păcătoși fiind, doreau să construiască Templul Domnului.

Săîntemeiezi o parohie, să construiești o biserică, sunt lucruri bineplăcute lui Dumnezeu și aducătoare de mare bucurie duhovnicească. Pomenirea ctitorilor la fiecare sfântă slujbă este cea mai mare bucurie și cea mai bună răsplată pentru toate eforturile și târnosirea bisericii, prin afierosirea ei lui Dumnezeu, reprezintăîncununarea acestor eforturi.

Totuși, chiar dacă Dumnezeu vede, binecuvinteazăși păzește pe toți ctitorii, binefăcătorii și lucrătorii unui sfânt locaș, avem și noi datoria de a-i cinsti și a lăuda eforturile lor, spre motivarea și a altor credincioși de a sprijini și în continuare lucrarea Bisericii.

În acest sens, apreciem în mod deosebit demersul domnului Gheorghe Constantinescu, membru de nădejde al comunității parohiale, de a evoca timpuri, oameni și fapte care au reprezentat istoria scurtă, dar intensă a acestei parohii în dorința elogierii persoanelor și a neuitării. Dumnealui nu este un observartor indirect și discret al evenimentelor, ci un participant direct şi activ la ridicarea bisericii ”Naşterea Maicii Domnului”, precumşi la viața parohiei, în calitate de consilier și epitrop.

Preot doctor Ion Armași

Precuvântare

L-am descoperit pe Dumnezeu în satul meu natal Mădulari, din Cernişoara Vâlcii, aşezat aproape de curbura Carpaţilor la poalele munţilor Căpăţânii, acolo unde cerul este mai pur, aerul mai curat şi Dumnezeu mai aproape de oameni.

Copil fiind, mama mea mă ducea cu ea în fiecare duminică la biserică, pe lângă pârâul din sat, iar eu îi priveam apa cristalină curgând la vale, mângâiată de razele soarelui. Nu mă mai săturam privind copacii de pe malul Cernişoarei, admirând păsările ce erau aşezate pe rămurelele acestora, ce parcă numai mie îmi cântau, pregătindu-mă de marea întâlnire cu Hristos, ce urma să aibă loc în casa Domnului. Şi muzica aceea… a apei, o adevărată simfonie creată de pietrele ce se împotriveau curgerii acesteia la vale, mă ajuta să ating infinitul cu privirea. Mă opream, pur şi simplu, hiptotizat de susurul apei, contemplam acel peisaj mirific, iar o voce lăuntricăîmi spunea că nimic nu e întâmplător; că fiecare piatră din apă era aşezată astfel încât să creeze acea muzică ce pregătea întâlnirea mea cu Dumnezeu.

Eram readus în realitate de o smucitură de mână, pe care mi-o aplica mama, însoţită de îndemnul: “Haide mă mamă mai repede căîntârziem de la Sfânta Liturghie”. Mama mea m-a făcut să devin interesat de Dumnezeu. Era o femeie afectuoasă, amabilăşi foarte inteligentă. Îmi vorbea despre Dumnezeu de parcăîi era cel mai apropiat prieten şi era convinsă că o iubeşte enorm. Observam la ea că, dacă o îngrijora ceva, se ruga imediat lui Dumnezeu şi se încredea că o să găsească El o rezolvare sau că o să se îngrijească de rugămintea ei, într-un fel sau altul. Am văzut cum, atunci când trecea printr-o mulţime de greutăţi, credinţa ei în Dumnezeu rămânea statornică.

Pur şi simplu o adoram pe mama, îi admiram viaţa şi iubirea faţă de oameni, dar în special credinţa. Ea a fost interfaţa între mine şi Dumnezeu, punându-măîn relaţie cu Acesta. Şi cine poate să fie interfaţa între un om şi Dumnezeu, decât un înger? Asta a fost mama mea pentru mine, un înger!

Tot timpul copilăriei am admirat pioşenia părinţilor mei şi am fost atras de Bisericăşi de toate canoanele bisericeşti. Chiar dacă uneori am fost marginalizat şi chiar luat în râs pentru „apucăturile” mele (vezi perioada liceului!), am mers la Bisericăşi m-am rugat: „Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac!”

În acele clipe ale copilăriei mi-am dorit foarte mult să-L cunosc pe Creatorul acestor minuni. Cu acest dor de a‑L cunoaște pe Dumnezeu și de a învăţa lucrurile Lui minunate am pornit pe drumul vieţii.

De atunci din copilărie decurge relaţia mea cu Dumnezeu. Îi pun o întrebare şi mă aştept să-mi spună orice vrea… ca să-mi corecteze gândirea, să-mi arate ceva din viaţa mea care nu este cum ar trebui să fie. De fiecare datăîmi răspunde cu bunăvoinţă. Când am întrebări, când măîngrijorez sau când aş vrea săştiu mai multe despre ceva, Dumnezeu îmi vorbeşte.Şi ceea ce-mi arată se potriveşte la perfecţie, de fiecare dată, cu întrebarea mea şi pot spune că primesc un răspuns mult mai bun decât mă aşteptam. Măîndrumă atunci când am nevoie de ajutor ca să iau o decizie.Eu cred că pe Dumnezeu Îl interesează ce hotărâri iau, cred că are un plan pentru viaţa mea, cred căÎl interesează orice decizie a mea, oricât de “măruntă” ar fi aceasta.

          Intimitatea cu Dumnezeu este mai profundă decât intimitatea cu orice om.Şi spun asta deşi sunt căsătorit, am un copil şi o sumedenie de prieteni foarte apropiaţi. Iubirea lui Dumnezeu este desăvârşită, El este neînchipuit de înţelegător, coboară la nivelul meu şi, după cum spuneam, îmi vorbeşte. Modul în care intervine în viaţa mea mă lasă mut de uimire. Îl simt prea bine cum acţioneazăîn viaţa mea. A făcut în viaţa mea mai multe decât aş fi putut realiza eu vreodată de capul meu.Prin asta nu vreau să spun că mă subestimez sau că n-am încredere în mine. Ci mă refer la realizări care depăşesc cu mult tot ceea ce mi-a trecut prin minte. El îmi dă idei, indicaţii, soluţii, sfaturi înţelepte şi argumente mai bune decât aş putea găsi vreodată singur.

Primul meu contact cu parohia “Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan” a avut loc acum doisprezece ani când ieşind la pensie, mi-am mutat domiciliu pe Emil Racoviţă din Sectorul 4 al Bucureştiului. Este o parohie ce a crescut treptat, începând din 1999 când preotul Gheorghe Şupeală a oficiat primele slujbe. Din martie 2015, prin rânduiala lui Dumnezeu, grija parohiei i-a fost încredinţatăpreotului doctor Ion Armaşi care este şi protopopul Protoieriei Sector 4 Capitală din Bucureşti.

Când am intrat în această parohie, mi s-a părut că este ca o grădină de suflete, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia… iar noi membrii acesteia suntem cei care trebuie să avem grijă de această grădină, ca tot ce este acolo săînflorească. Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă– rugăciunea. Numai astfel, prin munca noastrăşi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.

Așa a început istoria mea în Parohia Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan. Începutul a fost plin de bucurii, deși aveam foarte multe lucruri de depășit. Eram așa de fericit că pot să‑L găsesc pe Dumnezeu! Îmi aduc aminte cât de fericit plecam de la Sfânta Liturghie spre casă, cu o bucurie care sigur nu era din lumea aceasta. Aveam conștiința că orice lucru îl fac în numele lui Dumnezeu. Am fost remarcat repede de părintele Gheorghe Şupeală, paroh la vremea aceea şi imediat cooptat, în perioada 2007-2014, în Consiliul Parohial al Bisericii. Din 2014 am fost ales epitrop, două mandate a câte 4 ani, de către Adunarea Parohialăşi confirmat de Adunarea Eparhială, funcţie ce mi-a mărit responsabilitatea şi care a cerut o implicare mult mai mare a mea în rezolvarea problemelor administrative ale parohiei.

            Ca epitrop al acestei parohii, am fost interesat atât de istoricul acesteia, cât şi al cartierului din care face parte. Fiind o parohie nou înfiinţată, m-am mirat de puţinele informaţii pe care le-am găsit în Arhiva Parohiei cât şi la cei în vârstă care, odată cu trecerea lor în veşnicie, vor dispărea şi acestea. Aşa că pentru a păstra aceste informaţii pentru noi şi pentru cei care vor veni după noi, m-am gândit să aştern pe hârtie ceea ce se ştie despre cele două biserici şi paraclisul parohiei noastre, care sunt aşezate în cartierul Berceni, cartier ale cărui rădăcini nu merg prea mult în istorie, secolul al XX-lea fiind considerat ca început al existenţei acestuia.

O biserică era primul “lucru” necesar pentru comunitatea aşezată de-a lungul străzii Emil Racoviţăşi a celor adiacente, iar în acest sens iată că aceasta s-a zidit în anul 1999 primind hramul “Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan”. Deoarece biserica a devenit neîncăpătoare, s-a început construirea unui lăcaş nou, cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”. Piatra de temelie a acestei biserici a fost aşezată în anul 2005.De menţionat este faptul că în această perioadă dacă enoriaşii au suferit şi biserica a suferit, dar toate au renăscut precum pasărea phoenix din cenuşă.

Aşa se face că existând cele două biserici, creştinii ortodoxi din această zonă au posibilitatea de a-şi înălţa spre ceruri rugăciunile lor de bine.

Aşadar, în cele ce urmează mă voi strădui să realizez o modestă monografie care să cuprindă date istorice despre cartierul Berceni, dar şi despre cele două biserici şi paraclis ce se bucură de hramurile “Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan”, “Naşterea Maicii Domnului”şi “Acoperământul Maicii Domnului”.

Am ţinut neapărat să public această carte pentru ca atunci când, peste aceste locuri, vor veni vitregiile, poate aceste rânduri vor putea fi de folos ca să se ştie căşi aici, în această parte a Bucureştiului, creştinii ortodoxi s-au nevoit, cu sacrificii, să aibă un Altar de Închinare Bunului Dumnezeu, unde fii să fie botezaţi, tinerii căsătoriţi, iar cei bătrâni, trecuţi prin negura vremurilor, să fie înmormântaţi creştineşte. Sunt ferm convins că după ce vor fi citite aceste rânduri, înaintaşii noştrii vor fi cinstiţi, păstrându-se credinţa străbunăşi demonstrându-se prin fapte că Hristos este prezent în viaţa noastră prin dragostea ce o purtăm unul faţă de altul.

Preoților parohiei noastre, Consiliului Parohial, Comitetului Parohial și tuturor celor ce mi-au fost şi îmi sunt alături nu pot decât să le spun că sunt oameni minunați. Le mulțumesc pentru susținere, pentru fidelitate și încurajări, pentru entuziasm și frumusețea sufletului. De la ei am învățat că dacă faci un lucru cu dragoste de Dumnezeu și dezinteresat, atunci Domnul Însuși lucrează cu tine. Această experiență s‑a repetat de nenumărate ori în viața mea.

Autorul

Capitolul 1

Contextul istoric înființării Parohiei “Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan”

Scurt istoric al oraşului Bucureşti

Este o mare îndrăzneală din partea mea, faţă de toţi cei care s-au ocupat de relatarea trecutului acestei zone minunate, să realizez pe scurt istoria Bucureştiului.

Nu se ştie exact cum, dar numele oraşului este legat de un legendar cioban, pe nume Bucur, din Mărginimea Sibiului, care venea în această zonă cu oile la păscut.

Istoria Bucureştiului a alternat perioadele de dezvoltare cu cele de declin încă din vremea aşezărilor din Antichitate, până la consolidarea sa drept capitala României, în secolul XIX. Menţionată pentru întâia dată drept “Cetatea Bucureştiului” în 1459, a devenit reşedinţă a domnitorului valah Vlad al III-lea Ţepeş. Curtea Veche (vechea curte regală) a fost construită de Mircea Ciobanul, iar în timpul domniilor următoare, Bucureştiul a fost hotărât drept reşedinţa de  vară a curţii, concurând cu Targovişte pentru statutul de capitală după ce sudul Munteniei a căpătat importanţă la cererea puterii suverane, Imperiul Otoman. 

Ars de otomani şi discreditat de prinţi la începutul secolului XVII, Bucureştiul a fost restaurat şi a continuat să se extindă în mărime şi în prosperitate. Centrul său era în jurul străzii “Uliţa Mare”, care, începând cu 1589 a fost cunoscută drept Lipscani. Înainte de 1700 devenise cel mai important centru de comerţ din Valahia şi o locaţie permanentă pentru curtea valahă după 1698 (începând cu conducerea lui Constantin Brâncoveanu).

Începutul secolului al XIX-lea, pentru Bucureşti, este un episod sumbru, deoarece în această perioadă populaţia este lovită de o epidemie – numită“ciumă a lui Caragea”, căreia i-a căzut victimă aproape un sfert din populaţia oraşului.

Fiind parţial distrus de dezastre naturale şi reconstruit de câteva ori în următorii 200 de ani, lovit de plaga lui Caragea între anii 1813 şi 1814, oraşul a fost scos de sub controlul otoman şi pus sub controlul monarhiei habsburgice la diferite intervale de timp (1716, 1737, 1789) şi al Rusiei imperiale (de trei ori în perioada 1768-1806). A fost plasat sub administrare rusă între 1828 şi 1853, cu un interludiu în perioada revoluţiei valahe din 1848 din Bucureşti, iar o garnizoană austriacă a preluat puterea după plecarea Rusiei (rămânând în oraş până în martie 1857). Mai mult decât atât, pe 23 martie 1847 un incendiu a distrus aproximativ 2000 de clădiri din Bucureşti, nimicind o treime din oraş. Fractura socială dintre bogaţi şi săraci a fost descrisă la vremea aceea de Ferdinand Lassalle ca făcând oraşul un talmeş-balmeş sălbatic.

În 1861, când Valahia şi Moldova au fost unite pentru a forma Principatele Romane, Bucureştiul a devenit capitala noii naţiuni; în 1881, a devenit centrul politic al recentului proclamat Regat al României. În cea de-a doua jumatate a secolului XIX, datorită noului său statut, populaţia oraşului a crescut puternic, începând o nouă perioadă de dezvoltare urbană. Arhitectura extravagantăşi înalta cultură cosmopolită a acestei perioade i-au adus Bucureştiului numele de “Parisul Estului” (sau “Micul Paris”), cu Calea Victoriei asemănându-se cu Champs-Élysées sau cu Fifth Avenue. 

Între 6 decembrie 1916 şi noiembrie 1918, Bucureştiul fiind sub controlul forţelor germane, capitala legitimă a fost mutată la Iaşi. După Primul Război Mondial, Bucureştiul a devenit capitala României Mari.

Gloria culturală este cunoscută de acest oraşîn perioada dintre cele două războaie mondiale, atunci când Casa Capşa devine cunoscută chiar şi Occidentului pentru organizarea dezbaterilor culturale şi politice.

În ianuarie 1941 a fost locul revoltei legionare. În rolul său de capitală a Axei, Bucureştiul a suferit mari pierderi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, din cauza bombardărilor Aliaţilor, iar pe 23 august 1944 a fost aplicată strategia regală care a adus România în câmpul anti-german, suferind o perioadă scurtă, dar distructivă, de bombardări Luftwaffe în reprize. 

După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu schimbarea scenei politice, Regimul Comunist şi Cutremurul din 1977 au şters de pe faţa pământului mare parte dintre reperele istorice ale oraşului.

Totuşi şi în timpul comuniştilor oraşul a cunoscut o dezvoltare pe care eu aş numi-o “dezvoltare specifică vremii respective”. Cel mai bun exemplu în acest sens este dezvoltarea numită Centrul Civic, inclusiv Palatul Parlamentului, unde un întreg cartier istoric a fost ras de pe faţa pământului, pentru a face loc acestei construcţii.

Revoluţia din 1989 reprezintă ultimul episod violent care a marcat oraşul Bucureşti, oraş ce în prezent trece printr-o reînnoire la nivel de planificare urbană. De asemenea s-a trecut la restaurarea a ceea ce a mai rămas din Evul Mediu şi Epoca Modernă.Sunt în construcţie numeroase dezvoltări rezidenţiale şi comerciale, în special în cartierele nordice, în timp ce centrul istoric al Bucureştiului suferă o restaurare semnificativă.

Vol. „Truda zidirii unei parohii” – poate fi citit integral online/ descărcat (de) la adresa https://drive.google.com/file/d/1XGXnNzIgWJB3RXuSSsfW1l75hMjm9KiB/view?usp=sharing