Un raport ministerial al lui Alexandru Macedonski despre Mănăstirea Horezu

În revista „Literatorul”, numărul 9, din septembrie 1882, p. 523-529, apărea un articol cu titlul Mănăstirea Horezu, semnat de fondatorul şi directorul publicaţiei, articol precedat de o notă a redacţiei, în care se preciza că este vorba de un raport al lui Alexandru Macedonski, membru al Comisiei Monumentelor Istorice, adresat ministrului Instrucţiunii şi Cultelor, istoricul şi scriitorul V.A. Urechia, care avea în subordine şi această comisie. Textul notei amintite era următorul: „Publicăm în numărul acesta unul dintre rapoartele d-lui Macedonski asupra Monumentelor Istorice. Se ştie că d. Macedonski a fost însărcinat cu această misiune de d. V.A. Urechia, fostul ministru al Instrucţiunii. Ne abţinem a face vreun comentariu asupra lucrării d-lui Macedonski; ne mărginim numai a constata că, întrucât se atinge de Io al Domnilor din vechime, d-sa se uneşte cu părerea lui Cezar Bolliac, ce pe cât ne aducem aminte, este identică”[1].

Aşa cum ne informează Adrian Marino, V. A. Urechia îl numise pe poet comisar extraordinar al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, cu misiunea inspectării monumentelor istorice. Era o funcţie anume creată pentru autorul Nopţii de decembrie, retribuită consistent lunar, ceea ce a declanşat proteste din partea revistei „Contemporanul”. Mai târziu, în 1905, poetul va fi confirmat cercetător de documente istorice mănăstireşti, iar în 1906, confirmarea va fi întărită prin decret. Încă din 1880, anul apariţiei revistei, Macedonski îl cultiva tot mai stăruitor pe ministru, sub preşedinţia de onoare a acestuia votându-se, în 15 iunie 1882, statutele Societăţii „Literatorul”. La începutul aceluiaşi an, ministrul V.A. Urechia îl decora, de altfel, cu medalia Bene merenti, clasa I, pe care n-o deţinea pe atunci decât Vasile Alecsandri[2].

Macedonski nu a ocolit de altfel judeţul Vâlcea din aria observaţiilor sale. Pentru a primi fonduri, directorul revistei a decis, în 1882, înfiinţarea „Societăţii revistei Literatorul”, în anul 1883 publicaţia apărând sub patronajul acestei societăţi[3]. În numărul 11/12 din 1883, era anunţată şi apartenenţa la societatea amintită a 23 de membri onorifici din Râmnicu-Vâlcea şi Drăgăşani, începând cu episcopul de Vâlcea.

În 1892, publicaţia făcea de asemenea cunoscut că „La Râmnicu Vâlcea, în ziua de 19 iulie, s-a ţinut o măreaţă întrunire de protestare. Liga a delegat pe colaboratorul nostru, d. Ioan Florescu, a lua întâiul cuvânt. Domnia sa, deşi vorbea înt[â]ia oară în public, a electrizat pe asistenţi printr-un discurs patriotic, pronunţat cu o energie puţin comună (…). După d. Florescu, au vorbit dd. M. Policrat, student, S.S. părintele Gibescu, N. Epure, A. Crăsnaru şi C. Disescu. Toţi oratorii au obţinut succese strălucite. Îi felicitez sincer şi trimit patrioţilor mei compatrioţi, oltenilor din Râmnicu-Vâlcea, felicitări tot atât de călduroase pentru patriotismul de care totdeauna au ştiut să dea dovezi strălucite” (Macedonski, O, III, 747).

Poetul avea, de altfel, aici şi admiratori. Acelaşi Adrian Marino afirmă că autorul Nopţii de decembrie, „Mai înainte, în ţară, aflat în trecere prin Râmnicu-Vâlcea, în «excursiunea sa arheologică», el descopere cu emoţie că avea până şi în acest colţ de lume un admirator tainic şi ardent. Era vorba de un ofiţer, Ion N. Iancovescu, locotenent în armata română, ca şi Carol Scrob, care-i oferă omagial o poezie imprimată pe o foaie volantă”[4].

Referindu-ne acum la caracteristicile şi conţinutul raportului amintit, vom spune de la bun început că, prin stil, acesta nu aparţine unui funcţionar, fie el şi ministerial, ci unui scriitor. Se simte tot timpul participarea simpatetică a celui ce înregistrează şi relatează, reflexivitatea stilului, amestecul de evocare şi reportaj. El scrie de la bun început despre aureola mănăstirii:

„Între toate mănăstirile de peste Olt, de o deosebită însemnătate mi s-a părut a fi cea de la Horez. Frumos aşezată între dealuri înalte şi păduratice, mănăstirea se ridică pe o culme şi înfăţişează vederii mai mult unul dintre măreţele casteluri feudale de prin Tyrol sau de pe Rin, decât un simplu loc de rugăciune (…). Intipărirea ce Mănăstirea face asupra călătorului este măreaţă, aşa că, văzând-o, începi să crezi poveştile lui Dumas în care vorbeşte despre castelele lui Brâncoveanu, ca şi cum, la noi în ţară, ar fi existat asemenea clădiri.

Adevărul şi este, că atât Tismana, cât şi Horezul, sunt nişte casteluri în toată puterea cuvântului. Cu înlesnire îţi vine să crezi, văzându-le întărite cum sunt şi cu meterezurile ce au, că ele au fost zidite pentru ca Domnii să afle în ele un loc de scăpare sau de retragere la vremuri de nevoi, decât pentru ca să slujească de case de sihăstrie” (Macedonski, O, III, 543-544).

În tradiţia romantismului, Macedonski întregeşte conturul particular al aşezământului, prin situarea geografică şi temporală a acestuia, impregnată de misterul trecutului, începând cu cele povestite în legătură cu el în vremurile copilăriei: „Pădurile prin care trebuie să treci pentru a sosi acolo, negreşit că pe acele vremuri căutau să fie mult mai dese şi nestrăbătute de cum sunt astăzi, căci nu este scenă din basme şi poveşti cu Miază-Noapte sau Muma-Pădurii care să nu se petreacă în acele locuri. Cel puţin, astfel se povestea de bătrâni. Şi dânşii, cu multă tragere de inimă, le aduceau în vorbele lor ca nişte spăimâie pentru copii, spunând şi repetând sau că:

«In pădure la Horezu

Cântă veşnic ciuhurezu»” (Macedonski, O, III, 544).

El constată totuşi că, în ciuda pădurilor ce înconjoară mănăstirea, ea nu mai prezenta în vremurile vizitei o înfăţişare atât de sălbatică şi izolată pe care călătorul o credea.

De la descrierea exteriorului, efectuată în tradiţia romantismului, vizitatorul trece la aceea a interiorului, situată în aceiaşi parametri. Este o descriere menită să recompună atmosfera trecutului şi trăirea acesteia de către contemplator: „De altminteri, grosimea uriaşă a pereţilor, lărgimea odăilor şi mai ales odaia de primire, dimpreună cu iatacul ei şi cu mobila din alte vremuri, ce-mpodobeşte totul, îşi dă mâna pentru a dezmormânta trecutul şi a-l face să treacă cu şirurile lui de năluci, aci voioase, aci sângerânde, pe dinaintea ochilor sufleteşti ai fiecăruia.

Căci şi este cu neputinţă să doarmă făptură de om în Sfânta Mănăstire a Horezului, fără ca, în mijlocul marii odăi de primire, cu paturile ei de pe vremea de atuncea, cu dulapul ei larg şi înalt, ce se află băgat în zid şi în în[ăun]trul căruia zac teancuri de cărţi prăfuite, cu scaunele ei de damască verde şi cu portretul Banului Grigore Brâncoveanu şi al Doamnei Safta, – este cu neputinţă, zic, fără ca atuncea să nu simtă prin inimă nişte înfiorări tainice şi un fel de teamă de a nu vedea morţii şi pe Măria Sa Brâncoveanu-Vodă călcând nobil şi trist în  mijlocul seminţiei sale de martiri!” (Macedonski, O, III, 544-545).

Mobilierul şi toate piesele ce împodobesc camerele reînvie un trecut domnesc de excepţie. Atrage atenţia, mai întâi, dormitorul despre care vizitatorul crede că îl aşteaptă pe ilustrul domnitor ce poate că va fi şi sosit uneori noaptea din închisoarea turcească să-şi afle odihna: „Iatacul pare că-l şi aşteaptă, şi nu e de mirare ca largul şi vechiul pat de lemn scump să fi şi primit între cei patru stâlpi ai săi ce sprijinesc un frontispiciu tot de lemn, pe acela care în închisoarea din şapte turnuri, va fi căutat, poate o rogojină şi nu o va fi găsit” (Macedonski, O, III, 544).

Patul domnesc este acoperit cu o ţesătură albă, iar la picioarele acestuia se află o masă cu busturile de var ale banului Grigore Brâncoveanu şi soţiei sale, „a cărei frumuseţe este rară şi clasică!” (Macedonski, O, III, 545). O canapea şi scaune completează mobilierul iatacului cu înfăţişare domnească. Împodobită adecvat, această cameră „poate primi în sânul ei pe un împărat!” (Macedonski, O, III, 545).

Într-un asemenea cadru, dat fiind şi concursul fenomenelor meteorologice, timpul real, cel prezent, remarcă oaspetele, este uitat în favoarea celui vechi. Vizitatorul însuşi încearcă această unică experienţă dătătoare de imbold pentru cercetarea trecutului naţional: „Astfel, – atuncea, ca şi acuma, – l-am uitat şi eu, şi subiectul m-a trântit mai departe decât voiam. Poate însă că şi acest lucru să aibă partea sa bună, îndemnându-se printr-însul a se cerceta mai des de către acei care iubesc rămăşiţele trecutului, monumentele noastre naţionale şi mai ales Mănăstirea Horezu” (Macedonski, O, III, 546).

Raportul continuă cu o seamă de detalieri ale altor spaţii mănăstireşti. Sunt amintite, mai întâi, şase chipuri murale din biserica mănăstirii, cărora le sunt reproduse inscripţiile însoţite, uneori, de comentarii privind îmbrăcămintea personajelor istorice reprezentate. Atrage atenţia alăturarea de orientalism a îmbrăcăminţii bărbaţilor cu aceea a occidentalismului femeilor. În timp ce Brâncoveanu şi copiii săi sunt reprezentaţi, purtând „tătarce poleite, brâuri verzi, având coroane pe cap şi giubele cafenii” (Macedonski, O, III, 546), Ilinca, soţia lui Constantin Cantacuzino, „poartă pălărie de pe care scapă în jos un zăbranic subţire sau un văl” (Macedonski, O, III, 546), iar Stanca Cantacuzino are pălărie cu marginile întoarse în sus şi haină roşie, împodobită cu blană neagră.

O atenţie specială acordă Macedonski particulei Io – întâlnită şi înaintea altor nume decât cele din inscripţiile mănăstirii Horezu. El aminteşte că a făcut referiri la semnificaţia acestei particule şi în alte rapoarte anterioare în care spunea că însoţeşte nu numai numele domnitorilor, ci şi pe acela al boierilor de treapta întâi. De data aceasta el aminteşte că ea este ataşată în unele inscripţii şi numelor femeilor şi poate preceda şi pe cele ale ţăranilor. Această particulă nu desemnează prin urmare pe domnitori sau vreun caracter nobiliar ori vreun titlu, nefiind nici un derivat din Ion sau Ioaniţiu, ci pur şi simplu pronumele personal eu cu rol de individualizare puternică, el existând „până şi la cel din urmă om din popor. În adevăr, pentru a se subsemna, ţăranii pun până în ziua de astăzi pe Io înaintea numelui lor” (Macedonski, O, III, 547).

Precizarea Io, ţine, de asemenea, să atragă atenţia raportorul, nu este nicio greşeală a zugravilor, căci este impregnată şi în argint. La Mănăstirea dintr-un Lemn, explică el, ar fi identificat o „anaforinţă de argint în a cărei inscripţiune, Io se află întrebuinţat de Jupâneasa ce a dăruit-o” (Macedonski, O, III, 547).

Referiri sumare se fac apoi la figurile murale din paraclis şi la cele din biserica din cimitir. Urmează precizarea datei zidirii mănăstirii de la facerea lumii şi după Hristos şi reproducerea specificării asupra acestei date de către fondator în pisanie.

O menţiune fugară se face asupra sculpturii din interiorul bisericii.

Consideraţii mai individualizate există asupra balconului ce iese în relief în curte, pe sub arcadele circulare ale chiliilor, asupra însemnelor ţării şi, îndeosebi, asupra scării: „Rampa scării este prea frumos întocmită din medalioane trecute unele printr-altele şi lucrate à jour. Medalioanele sunt unite prin coroane domneşti. Într-unul, se află un corb cu crucea în cioc, într-altul un îndoit vultur (zgripţor) ţinând un sceptru în gheare; într-altul, un leu sau, mai bine zis, o himeră, într-altul felurite flori sau ornamente, şi aşa mai încolo” (Macedonski, O, III, 548).

Fugitive sunt şi referirile la mormântul din biserică al fiicei mici a lui Brâncoveanu şi la porţile mănăstirii. Biblioteca aflată în mănăstire beneficiază însă de o atenţie particulară din partea lui Alexandru Macedonski. El crede că, între cărţile şi manuscrisele aflate aici, „multe înfăţişează interes şi dintre ele, ar trebui aşezate în biblioteca statului” (Macedonski, O, III, 549). De la bun început, ţine să-l informeze pe ministru că ar fi aflat de la o persoană din Craiova, demnă de stimă, că fostul director al şcolii din Horezu, care fusese însărcinat cu punerea în ordine a bibliotecii mănăstirii, şi-ar fi însuşit „un manuscript conţinând o istorie a Ţării Munteneşti şi a moşiei Zebrului” (Macedonski, O, III, 548).

Sunt descrise, apoi, 8 cărţi aflate în această bibliotecă. Ele dau seamă de preţuirea scrisului de către iluminatul domn care a fost Constantin Brâncoveanu, ca şi de circulaţia cărţii europene la curtea acestuia. Instructivă este descrierea primei cărţi: „O carte germană ilustrată, cu 10 gravuri foarte frumos executate, reprezentând ceremonialul curţii Împăratului Iosef I la încoronarea sa. Această carte este tipărită în Viena, în stabilimentul lui Ian Iacob Kürner, la anul 1705, şi conţine o mulţime de nume dintre ale funcţionarilor şi nobililor curţii imperiale”(Macedonski, O, III, 549). Această carte dă seamă în egală măsură de orizontul politic european al lui Constantin Brâncoveanu.

Extrem de interesantă i se pare cea de-a şasea carte, şi anume un Octoih tipărit, din porunca şi cu cheltuiala luminatului domn, la Episcopia Buzăului, de către episcopul Mitrofan, în timpul mitropolitului Theodosie. Cartea prezintă mare interes pentru Macedonski, prin acele „stihuri politice asupra stemei prea luminatului, slăvitului şi blagocistivului Domn Io: Constantin Basarab Voevod” (Macedonski, O, III, 550), aflate pe pagina a doua. Macedonski face, apoi, o seamă de consideraţii asupra stemei ţării, reprezentată de un corb cu o cruce în cioc, deasupra căruia se află o coroană, apoi soarele la stânga şi luna la dreapta. Raportorul ministerial ţine să atragă luarea aminte că, pe vremea lui Brâncoveanu, marca ţării era corbul, nu vulturul, cum era pe timpul lui Matei Basarab. El ţine să reproducă versurile de pe octoihul amintit, versuri de circumstanţă, cu semnificaţie politică, adresate domnului, văzut ca viitor biruitor asupra duşmanilor, prin prevestirea crucii de stele pe cer, înconjurată de slove latine.

Versurile octoihului discutat fac, în fond, aluzie la minunea întâmplată în ziua Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), când lui Constantin cel Mare, primul împărat al creştinilor, cuprins de teamă în lupta cu duşmanii, i s-a arătat, în amiaza zilei, semnul crucii din stele pe cer şi litere latineşti în jurul ei, prin care se scria că va birui, el obţinând apoi victoria categorică prin purtarea unei cruci înaintea oştilor. Pentru autorul versurilor, corbul din stema ţării este cel care arată domnitorului crucea, dându-i puterea şi speranţa în izbândă:

„Semn strajnic şi armă la război prea tare,

Din cer fu arătată o minune mare,

O cruce de stele pe cer însemnată

Marelui Constantin Hristos îi arată

Cu slove împrejur scrisă, Râmleneşti,

Pe toţi vrăjmaşii tu să-i biruieşti.

Acuma şi corbul încă o arată

Domnului Constantin într-această dată,

Dându-i lui putere, cu nădejde bună

Ca să stăpânească, că-i de viţă bună”.

În acelaşi Octoih, află şi formula domnească a lui Brâncoveanu, care i se pare admirabilă şi pe care o reproduce: „Io. Constantin B. Vv. Sănătate, bună voie, întărire, bucurie şi cea către vrăjmaşi biruinţă” (Macedonski, O, III, 551).

Printre manuscrise, remarcă o psaltire cu data de 1762, care „este o capodoperă ca scriere de mână” (Macedonski, O, III, 551), redactată pe hârtie foarte fină. Încheind acest aspect, raportorul ministerial ţine să sublinieze „că toate aceste cărţi nu e bine să rămâie prăfuite prin dulapurile mănăstirii şi că locul lor este la Biblioteca Statului (…)” (Macedonski, O, III, 552).

Raportul, atrage atenţia autorul său, nu poate conţine şi referiri la odoarele vechi ale bisericii sau la alte cărţi aflate în mănăstire, din cauza absenţelor constante ale maicii în grija căreia se aflau cheile.

La finele materialului său, înaltul funcţionar face o serie de observaţii privind reparaţiile efectuate deja sau necesare încă.

Înainte de formula de încheiere, ţine să semnaleze că „într-o parte din chiliile Mănăstirii s-a aşezat un spital al judeţului, ceea ce nu pare tocmai la locul său într-o mănăstire de maici” (Macedonski, O, III, 552).

Întregul raport al lui Alexandru Macedonski pune în evidenţă un spirit intelectual, capabil de aprecieri competente faţă de un monument istoric important, precum şi de emoţii deloc gratuite faţă de acesta.

EDIŢII UTILIZATE. ABREVIERI

Macedonski, O, III = Alexandru Macedonski, Opere, III. Publicistică (Literatorul. 1880-1919). Ediţie alcătuită de Mircea Coloşenco. Introducere de Eugen Simion, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Editura Univers Enciclopedic, 2007.