Vâlcea, așa cum a văzut-o Nicolae Iorga în 1904

În față, se înnalță undulate, închizând raza vederii, frumoasele dealuri ale Ținutului de peste Olt, ale plaiului argeșean. Înfățișarea Țerii se schimbă necontenit aici, în drepta, unde ochiul prinde tot lucruri nouă, în mici icoane pe care le înghite răpegiunea. Drăgășanii cu viile-i împuținate de boală, ale căror frunze verde-închis sunt pătate adesea de albastrul arămii prin care se mîntuie de peire- cîteva case mari, moderne se desfac din fondul verde prăfuit-Rîurenii, cu bîlciul lor: împrejmuiri, haine albe împrăștiate pretutindeni, corturi de pînză, cară străbătînd șoseaua, pe cînd de-asupra învălmășelii plutesc ragăte, sunete de talăngi, strigăte de chemareGovora, locul de tămăduire, de la care se vede numai halta, o cărucioară galbenă, un umbrar încununat cu un tricolor, terfelit de soare, de ploaie și praf, și o șosea, a cărei țintă nu se zărește. Sau, în mai mărunt: mica păstoriță pierdută în ierburi, care se uită la minunea fugare a trenului cu niște ochi mari-mari, limpezi ca ai florilor de cîmp între care se ascundeciobanul ursuz și mițos, umflat în blana-i de oaie cu părul în afară, făcînd să scîrșce supt opinca-i apăsată prundul unui rîu uscat, grupe de țerance cu fotele mai mult albastru-închis cu dungi în lung, dar ici și acolo mai vesele, mai împodobite, cu fluturi, cu cusături romboidale pe un fond roş-aprins. Dar satele sînt vădit mai să­race ; se vede tipul, pe care Gorjul mai că nu-l cunoaşte, al casei-peşteră, cu un singur ochiu de fereastră strîmb supt coperişul de stuf, căzînd zburlit ca o chică nepieptănată. Din treacăt se prinde o familie, altfel curat îmbrăcată, lucrînd la o ast-fel de locuinţă : gospodarul, suit pe coperiş, primeşte coceni de porumb şi buruiene uscate, pe care-i aşează la picioarele lui. Şi tipurile au mai puţină vioiciune şi mîndrie : nu odată apar copii palizi, cu o căpiţă de păr albicios ca fuiorul. Moşnenii au dăinuit aici mai puţin, strînşi de boieri mai mulţi, mai vechi şi mai răi: acest proces istoric apare în toate, şi omul n’are aici rara frumuseţă a unei naturi alese şi felurite.

Se face sara, cu un soare roş, fără raze, ce se lasă în neguri, pe cînd cerul vioriu e uşor învăluit de praful bogat al drumului, pe care un vînt puternic, un vînt avar, de secetă, îl goneşte în nori fumurii de pe şoselele albe ce străbat lanurile şi dumbrăvile. O gară modestă, în care se primblă doamne în toalete moderne. E Rîmnicul.

Cînd ai intrat în el, plin de fum şi de praf, rămîi uimit. Ai plăcerea de a te găsi într’un juvaier de orăşel, într’una din cele mai curate aşe­zări urbane din toată România. Trăsura merge pe un drum bine pietruit şi pe care vîntul nu ridică nimic. Poate a plouat ? Nu, e stropit, — înţele­geţi bine : stropit. Şi aflu că aici în Rîmnicul Vîlcei se stropeşte tot şi totdeauna. O, minuni ale apei şi ale Noului-Severin !

Şi nu-s maidanuri, nici bordeie, ci case cu­rate, ce se înfrăţesc bine între ele, frumoase case gospodăreşti, foarte de aproape îngrijite. Auto­rităţile au clădiri de gust, pe care nu le îngă­duie să se murdărească, necum să se dărîme, ca în atîtea alte locuri. Arborii cresc din bielşug aici ca şi în luncă : drepţi, mîndri, dînd o im­presie de viaţă sănătoasă, liberă.

La episcopie e aceiaşi îngrijire, acelaş mediu de natură bogată şi prietenoasă. Din verdeaţă răsar biserica mare, spoită într’o coloare poate prea întunecată, o biserică mai mică, un para­clis. Palatul episcopului străluceşte de alb ce e. La locuinţa archimandritului, care n’are mobile, dar e curată şi ea — ca şi feciorii în haine ţerăneşti pe cari-i descopăr, după lungi căutări, undeva în fund, — la această locuinţă de călugăr sărac se ajunge printr'un drum împletit sus cu ramuri, ca într’o arcadă de verdeaţă italiană. Şi ce puţini văd asemenea colţuri de ţară, care 'nnalţă inima, care varsă în cugetul rînit de atîtea dureroase ciocniri ale unei realităţi ne­vrednice, ca un balsăm de mîngîiere!

E adevărat că sara aceste lucruri frumoase nu se pot vedea în de ajuns la lumina, pusă prea sus, a unor globuri, care au exteriorul, dar nu şi cuprinsul celor de pe bulevardele noastre. Dar ajunge şi cît se poate privi ziua.

Petrec noaptea într’un otel foarte gospodă­resc, proprietate a unei biserici. Jos, cîntă musică într’o berărie-cofetărie, care are acelaşi pro­prietar. Se vede că lumea nu prea vine, căci cintecul se opreşte înnainte de 9 ceasuri, cînd se aud limpede sunetele de goarne vestind în căsărmî culcarea.

Biserica episcopală din Rîmnic e reparată de răposatul episcop Ghenadie Enăceanu, scriitor şi istoric, om foarte rîvnitor pentru găsirea şi îngrijirea trecutului nostru, de care îl lega un interes romantic. În timpul păstoririi sale, el a făcut cam ceia ce făcu şi face în Gorj d. Al. Ştefulescu: a cerut preoţilor săi să-i aducă hîrtii vechi, le-a cercetat, căutînd să închege din ele o istorie a eparchiei de care se simţia, pare-că, legat pentru totdeauna, a pus să i se zugră­vească icoanele şi maî ales chipurile istorice din biserici şi mănăstiri, a strîns o minunată colecţie de vechi tipărituri, lăsînd în loc preoților de sate cărţi nouă, a stăruit fără preget pentru ca monumentele altor vremi să fie păs­trate urmaşilor. Pe uşa din faţa paraclisului, un zugrav l-a represintat ţiind în mîni această bi­serică pe care a dres-o şi împodobit-o, făcînd-o din nou aşa cum ieşise din mînile meşterilor de la 1751. Chipul său săpat în lemn, înfăţişat pe pînză se vede pretutindeni în odăile pala­tului episcopal, care este astăzi aşa cum l-a dorit el să fie. Din lucrările lui Ghenadie, «No­tele» sale de visitaţie, ediţia «Condicii Sfinte» vor rămînea, dar el va străluci mai ales, în is­toria episcopatului romîn din secolul al XlX-lea, prin nesfîrşita lui rîvnă, prin credinţa lui către Dumnezeu, căruia i se închina prin munca sa patriotică şi spiritul de jertfă pentru înnalte ideale.

Catolicii au la Rîmnic o veche biserică, de proporţii elegante, într’o curte cu aspect italian. Parochul e de origine din Cioplea, un Bulgar care se simte Romîn, un frumos om brun cu înfăţişarea simpatică, pasionat pentru biserica sa, pe care a înzestrat-o cu două clopote ce aş­teaptă încă să fie suite în turn.

Un Evreu galiţian în antereu lung, cu barba și perciunii negri-negri, cu ochii visători de Oriental, trece ca supt zidurile plîngerii din Ierusalim. Pe stradă se văd nume ca Rabinowitz, Marcovici. La restaurant, trei tipuri gălbui-roşcate, picate cu pistruie, se aşează la masă pri­vind drept în ochi lumea: vorbesc nemţeşte şi sînt iarăşi Evrei. Lotru, mi se spune, e o ade­vărată Herţă. Cei mai mulţi din funcţionarii locali n’au vlagă să organiseze lupta cu aceşti năvălitori. Orăşenimea e alcătuită din boierinaşi săraci, cu case frumoase, dar fără mijloace su­fleteşti şi materiale, din meşteri şi negustori, puţini, neluminaţi, necălăuziţi de cine s’ar cu­veni să călăuzească, din cîtiva Nemţi. Şi ast-fel vlăstarele Palestinei galiţiene se pot înfige adînc şi-şi pot mişca în voie trompele de supt.

Grădina publică, — numită şi aici zăvoiul —, e frumoasă, cu podoabe de crengi, cu oale de flori prinse naiv şi pitoresc în poartă. Sînt alei largi, podişce, pavilioane, straturi de flori bine îngri­jite. Un monument încununat cu vulturul mun­tean purtînd crucea aminteşte, într’o inscripţie reînnoită cu litere latine, că Vodă Ştirbei a dat oraşului această grădină largă şi frumoasă. Iz­voare de pucioasă — în jos şi în sus sînt doar Govora, Călimăneştii, Olăneştii — curg negre pe margenea cărărilor. Sînt şi băi în grădină, dar cea mai mare parte din an ele sînt închise. Aflu cu o straşnică miraje că mai totdeauna majoritatea zdrobitoare a locuitorilor n’are nevoie de ele. Rîmnicul are — ca unul ce s’a dezvoltat dintr’un tîrg, dintr’o stradă adecă (episcopia n’a creat nimic în afară de zidurile ei), — numai două artere paralele. Cea mai mare e şi cea mai ve­che, fără îndoială, căci uneşte Episcopia cu bi­serica Mitropolitului Grigore şi e în mai strînsă legătură cu strada transversală, în care sînt pră­văliile, iar, mai departe, o hală ce se lucrează acum, hanuri pentru ţerani, un pod peste rîu si o şosea prăfoasă care se înfundă înnainte, între căsuţe. Ici şi colo se deschid strade la­terale, împodobite une ori cu case boiereşti frumoase, vechi sau reînnoite, şi care au — ca toate locuinţele de aici — flori în faţă. Unele arată şi zidul mai mult sau mai puţin îngrijit al unei bisericuţe. Pe un deal în faţă se vede micul lăcaş de rugăciune al Cetăţuii, unde săbiile bo­ierilor răzvrătiţi ar fi făcut să ţîşnească pe icoanele sfinţilor sîngele lui Radu-Vodă de la Afumaţi şi al fiului său.

Azi, de Sîntă-Măria Mică e bîlciu. Ţeranii au prins strada prăvăliilor, cu carele, cu căruţele, ba chiar cu trăsurile lor. Unii călări, oameni graşi, foarte negricioşî, cu faţa rotundă, impun. Dar sînt mulţi guşaţi, mulţi schilozi, multe feţe pa­lide, strîmbate, îndobitocite, cu sau fără săculteţul hidos de supt bărbie. N’am văzut nici un om şi nici o femeie în adevăr frumoşi. Cellalt tip, blond, cu nasul, buzele, ochii mici, cu faţa supţire, se înnalţă şi el abia pănă la cuviinţa trupului şi figurii.În acest judeţ, la Călimăneşti, e, de altfel, cel mai straşnic monstru din Ro­mânia : o figură diabolică de Ţigan, cu dinţii rînjiţi, ochii umflaţi, căutătura piezişă, de hienă, botul scos înnainte ca la un chiţcan, şi, pe lingă toate, cocoşat şi idiot.

Sursa: Iorga, Nicolae – Drumuri și orașe din România, București, Minerva, 1904, p.20-28.