Vâlcea – biodiversitate şi ecosisteme terestre

 – precipitaţii mai bogate (730,6 mm la Negovanu, 961,9 mm la Cozia), dar în condiţii de temperatură scăzută, plantele nu pot valorifica decât o scurtă perioadă de timp apa necesară;

 – vânturile sunt foarte puternice, atingând viteze de 7-12 m/s la Negovanu;

 – condiţii pedologice austere, deoarece procesele de descompunere din sol sunt lente.

 Formele de relief pe care se dezvoltă ecosistemele acestui etaj, sunt versanţi mai mult sau mai puţin înclinaţi, cu expoziţii variate, platouri, şei, văi umede, căldări glaciare. Solurile sunt podzoluri humicoferiiluviale, brune subalpine, iar pe calcare domină rendzinele. În cadrul etajului subalpin se întâlnesc ecosisteme ale tufărişurilor subalpine care fac parte din Marea unitate C; subunitatea C14 – tufărişuri sud-carpatice-central balcanice, cât şi ecosisteme de pajişti.                          

 Ecosistemele tufărişurilor subalpine. În această categorie intră tufărişurile formate din jneapăn (Pinus montana ssp.mughus=Pinus mugo Tura) (jnepenişuri), din arin de munte (Alnus viridis) (arinişuri de munte), din ienupăr (Juniperus sibirica) (juniperete), din bujor de munte (Rhododendron kotschyi) (rodorete) sau din coacăz de munte (Bruckenthalia spiculifolia). Producători în aceste asociaţii, sunt speciile dominante şi însoţitoare. Astfel, în jnepenişuri, specia dominantă este jneapănul, care cu înălţimea de 2-4 m şi cu o puternică ramificaţie a tulpinii şi ramurilor, formează un desiş foarte greu de străbătut. În unele locuri (Munţii Bălescu şi Cioara, precum şi la izvoarele Lotrului) se ridică dintre jnepeni arbori falnici de zimbru (Pinus cembra) formând o asociaţie caracteristică pentru Carpaţi, pe care Al. Borza a numit-o Pinetum mughi piceetosum et cembrosum. Stratul ierbos este format din Homogyne alpina, Soldanella hungarica, Oxalis acetosella, Deschampsia caespitosa, Vaccinium myrtillus, V. vitis-idaea, Gentiana punctata, Calamagrostis villosa. Stratul muscinal formează un covor aproape continuu, constituit din: Polytrichum juniperium, P. commune, P. strictum, Dicranum scoparium, Pleurozium schreberi etc. Biomasa ce se realizează într-un jnepeniş, este considerabilă (6,66 t/ha/an din care jneapănul produce 3,96 t/ha/an, ierburile – 1,14 t/ha/an, iar stratul muşchilor – 1,5 t/ha/an) (Gh. Coldea şi col., 1977). Stratul muşchilor reţine o mare cantitate de apă din precipitaţii, pe care o eliberează în condiţii de secetă, contribuind astfel la reglarea echilibrului hidric în natură. În biocenozele cu arin de munte, este prezentă această specie care ocupă biotopurile văilor umede situate deasupra pădurii de molid şi în căldările glaciare de la izvoarele Lotrului, ale Latoriţei, din Munţii Lotrului şi ai Făgăraşului. Ca specii ierboase, întâlnim plante de talie mare ca: Delphinum elatum, Aconitum toxicum, Carduus personata, Adenostyles Kerneri, Heracleum sphondylium, Angelica archangelica, Valeriana sambucifolia, Calamagrostis villosa etc.

Biocenozele cu ienupăr (juniperete) au răspândire mai redusă. Juniperus sibirica atinge înălţimi de până la 1m şi se dezvoltă sub formă de petice compacte,de asemenea, foarte greu de străbătut mai ales că acele sunt înţepătoare. Alături de ienupăr se mai întâlnesc şi alţi subarbuşti, îndeosebi afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (Vaccinium vitis idaea), iar în stratul ierbos sunt frecvente: Campanula abietina, Soldanella montana, Festuca rubra, Agrostis tennuis, Homogyne alpina, Aconitum degeni etc.Se mai întâlnesc specii de muşchi şi licheni. Biocenozele cu ienupăr sunt frecvente în Munţii Cozia, în Munţii Căpăţânii (Gera, Zmeurătu, Oale, Ştevioara), în Munţii Lotrului şi în Munţii Făgăraşului.

Biocenoza cu bujor de munte (zmirdar, cocozar) formează doar pe alocuri suprafeţe mai mari (M. Fratoşteanu, M. Puru, M. Ursu, Munţii Făgăraş), cel mai frecvent formează pâlcuri de câţiva zeci de metri pătraţi în căldările glaciare. În aceste rodorete, alături de specia dominantă – Rhodendron myrtifolium – se mai întâlnesc afinul, merişorul, azaleea pitică (Loiseleurea procumbens), dar şi specii ierboase ca: Agrostis rupestris, Festuca supina, Sessleria coerulans, Poa alpina, Geum montanum, Campanula alpina, Ranunculus montanus, Potentilla ternata şi altele. Important este şi stratul de muşchi alcătuit din Hylocomium splendens, Polytrichum juniperinum, P. commune, Pleurozium schreberi, alături de care se află şi licheni.

Tufărişurile de coacăz de munte (Bruckenthalia spiculifolia) se găsesc diseminate sub forma unor pâlcuri de până la 1-2 m² în cuprinsul pajiştilor subalpine începând cu 1.700 m până la peste 2.300 m în Căldarea Câlcescu, în Munţii Latoriţei, în masivul Cozia, Munţii Făgăraşului etc. Prin înflorire, ele aduc o pată de culoare roşie-roză în monotonia verde a pajiştilor compuse mai ales din graminee.

Lanţuri trofice legate de biomasă. Atât pentru etajul subalpin, cât şi pentru cel alpin, există puţine studii asupra lanţurilor trofice. Majoritatea datelor  existente în literatura de specialitate, se referă la speciile vegetale (producători). Consumatorii primari remarcaţi  în treacăt, pot fi insectele consumatoare de ace şi muguri de jneapăn (Acanthalida nemoralis), iar între consumatorii secundari se remarcă  furnicile (Formica polyctena), insecte parazite sau prădătoare, păsări insectivore şi îndeosebi Phylloscopus collybita.

Există şi consumatori ai seminţelor (insecte, păsări sau şoareci de munte), sau consumatori de lemn şi scoarţă din neamul insectelor. Fără a-i considera consumatori legaţi de biomasa produsă în jnepenişuri, trebuie să menţionăm că în acestea îşi găsesc vara adăpost, în periodele de repaus, lupi sau urşi care îşi iau hrana din turmele de oi ce reprezintă principalii consumatori primari în pajiştile subalpine. Tot în jnepenişuri, se pot retrage caprele negre în caz de vreme rea (ploi îndelungate, grindină, viscol).

O importanţă deosebită o reprezintă tufărişurile de afin şi merişor răspândite cu predilecţie în golurile, poienile şi marginea drumurilor, situate în cadrul etajului boreal, dar mai ales la limita superioară a pădurii de molid, în rarişti unde formează suprafeţe întinse. Se cunosc astfel de afinişuri (afinete) în munţii Gera, Preota, Zmeurătu, Cacova, Rodeanu, Ursu, Balota, Nedeia, Negovanu, Igoiu, Galbenu, Cioara, Bălescu, Cibanu, Muntinu Mare şi Mic, Ştefanu, Poiana Muierii, Tărtărău, Sărăcinu Mare şi Mic, Zănoaga Cristeşti, Balindru etc. Specia dominantă este afinul (Vaccinium myrtillus), alături de care se află – în cantităţi mai mici – merişorul (Vaccinium vitis-idaea) şi un strat nelipsit de muşchi (îndeosebi, specii ale genului Polytrichum).

Lanţuri trofice legate de necromasă. Sub jnepenişuri şi afinişuri, se dezvoltă numeroase nevertebrate care asigură transformarea materiei organice. Între acestea, se remarcă acarienii, enchitreidele, colembolele şi lumbricidele (Dendrobena alpina).

Aspecte fenologice. Iarna, toate aceste ecosisteme sunt acoperite în întregime de zăpadă; doar pe alocuri mai ies vârfurile tulpinilor sau, dacă zăpada a fost viscolită, se pot observa tufele în întregime. Primăvara, după topirea zăpezilor, începe înflorirea speciilor vernale (Soldanella montana, Geum montanum, Ranunculus montanus, Potentilla ternata etc.) care dau un aspect încântător în micile petice de pajişti dintre tufele de jneapăn sau ienupăr. Un alt aspect îl constituie creşterea lăstarilor şi dezvoltarea inflorescenţelor de jneapăn care răspândesc polenul. Pe la jumătatea lui iunie, înfloreşte bujorul de munte care dă o înfăţişare roşie versanţilor de munte şi aduce o notă de prospeţime în căldările glaciare unde, pe alocuri,  mai stăruie încă zăpada. Treptat, înfloresc şi celelalte specii ierboase, mai cu seamă ierburile înalte din văile umede, jgheaburile şi hornurile căldărilor glaciare. Sfârşitul verii aduce în afinişuri rodul bogat al bobiţelor albastru-violet care înviorează monotonia verdelui compact.

Evoluţia tufărişurilor subalpine. În general, aceste ecosisteme sunt foarte stabile şi au o tendinţă de extindere lentă. Intervenţia fără discernământ a oamenilor, însă, a determinat modificări importante. În scopul extinderii pajiştilor de interes pastoral, au fost tăiate întinse jnepenişuri pe Munţii Bora, Miru Mare, Muntinu, Coasta Bengăi, Dealul Negru, Negovanu, Jidu, Bălescu, Cioara, Galbenu etc.

După tăiere, refacerea este foarte lentă sau aproape imposibilă. S-a constatat că evoluţia fitocenozelor cu jneapăn în care jneapănul a fost distrus prin tăiere, se face pe două direcţii, în funcţie de panta terenului. Astfel, pe terenurile plane, bogate în izvoare de suprafaţă, terenul se înmlăştinează, apar muşchii şi se dezvoltă ţepoşica (Nardus stricta) evoluţia conducând la higronardete. Pe terenurile înclinate, stratul de sol este spălat rapid de apa precipitaţiilor, vegetaţia nu se mai poate instala şi evoluţia se face spre deşertificarea munţilor. Se observă astfel de cazuri pe munţii Negovanu, Cristeşti, Negovanu Pietros, Coasta Mioarelor, Mohoru, Coasta Petresei etc. Oricum, populaţiile iniţiale nu se mai refac decât într-un interval de timp care se măsoară în sute de ani sau, pur şi simplu, dispar.

Etajul alpin (alpin superior). Se desfăşoară pe culmile cele mai înalte ale munţilor, începând cu altitudinea de 2.300 m. Ecosistemele din acest etaj sunt puţin cunoscute, mai cu seamă în ceea ce priveşte existenţa şi desfăşurarea lanţurilor trofice. Sunt cunoscute, în schimb, asociaţiile vegetale,  graţie unor studii efectuate în diferite sectoare ale Carpaţilor. În Munţii Vâlcii, acest etaj se întâlneşte în regiunea de la izvoarele Lotrului, în căldările glaciare Câlcescu şi Găuri, precum şi în partea sudică a culmii Ciortea-Budislavu din Munţii Făgăraşului. În cuprinsul etajului alpin se pot individualiza trei tipuri de ecosisteme, ce fac parte din unitatea B 37 (V. Sanda, A. Popescu, Mihaela Paucă-Comănescu, 1992): ecosisteme de tufărişuri pitice alpine, ecosisteme de pajişti alpine mediueuropene şi ecosisteme de stâncării silicioase.

Ecosistemele de tufărişuri alpine se instalează pe versanţi adăpostiţi, în căldările glaciare, în microdepresiuni, mici platouri sau coame. Solul este foarte subţire, de tip semischelet sau schelet humico-silicatice puternic acide (pH 4,2-5). Clima este foarte aspră, cu temperaturi medii anuale de -1,5 – 2,7^oC , cu precipitaţii foarte bogate (1.300-1.500 mm anual), dar în cea mai mare parte – sub formă de zăpadă. Vântul spulberă adesea zăpada, expunând plantele la geruri puternice. Perioada de vegetaţie este foarte scurtă (cel mult 60 de zile). Se instalează pe roci cristaline şi granodiorite.

Tipuri de biocenoze. Biocenoze de azalee pitică (Loiseleuria procumbens) se întâlnesc în versanţii uşor înclinaţi pe soluri subţiri. Alături de Loiseleuria procumbens mai cresc: Vaccinium uliginosum, Rhododendron kotschi, Juncus triffidus, Carex curvula, Oreochloa disticha, Agrostis rupestris, Festuca supina, precum şi lichenii Cladonia silvatica, Cetraria islandica şi Thamnolia vermicularis. Tufărişurile de azalee pitică indică locurile cele mai aride şi cele mai reci din etajul subalpin în biotopuri asemănătoare.

Biocenozele cu sălcii pitice (Salix reticulata, S. herbacea) se instalează pe versanţi adăpostiţi sau în microdepresiuni în care solul este îmbibat cu apă, în apropierea zăpezilor care se topesc. În aceste biocenoze chionofile, se mai întâlnesc: Campanula alpina, Viola alpina, Saxifraga bryoides, Pedicularis oederi, Plantogo gentianoides, Cerastium cerastioides, Sedum alpestre, Veronica alpina şi altele. Fitocenozele zăcătorilor de ape din topirea zăpezilor (Salicetea herbaceae) au fost studiate de Erika Schneider-Binder şi W. Voik (1979) pentru Munţii Făgăraşului.

Biomasa realizată în aceste ecosisteme este foarte redusă (câteva kg. la hectar într-un an). Lanţurile trofice nu sunt studiate în amănunţime. Există un consumator primar – capra neagră (Rupicapra carpathica) stăpân al acestor înălţimi, ale cărei adaptări îi permit să supravieţuiască în condiţiile aspre ale climatului alpin. Cea mai mare cantitate din biomasa realizată este consumată de turmele de oi ce se avântă uneori şi în aceste locuri (îndeosebi mieii, noatenii, berbecii, oile sterpe). Importanţa economică este redusă, dar speciile prezente au o valoare ecologică şi peisagistică deosebită, constituind elemente de atracţie prin culorile vii care dau viaţă munţilor. În plus, contribuie la menţinerea stratului de sol prevenind deşertificarea culmilor alpine.

e. Ecosisteme de pajişti

Suprafeţele munţilor înalţi situate deasupra limitei superioare a pădurii de molid cunoscute şi sub numele de goluri de munte, goluri alpine sau golurile munţilor înalţi, cuprind – alături de ecosistemele de tufărişuri – ecosisteme de pajişti. Ele se dezvoltă în aceleaşi aspre condiţii pedoclimatice ca şi tufărişurile, dar ocupă suprafeţe mult mai întinse, elementele floristice având înălţimi mai reduse şi rezistând condiţiilor destul de vitrege în care trăiesc. Pajiştile munţilor înalţi sunt dominate de prezenţa speciilor de graminee şi ciperaceae. Răspândirea acestora şi dominanţa unora dintre ele sunt legate mai mult de substratul pedogenetic, în general foarte acid, şi mai puţin de variaţiile climatice; de aceea, o împărţire a acestora conform etajelor subalpin şi alpin, nu se poate delimita riguros. În foarte multe locuri, există întrepătrunderi între etaje. Vom prezenta mai jos, tipurile principale de biocenoze; desigur, tot într-o ordine altitudinală.

Perioada de vegetaţie este foarte scurtă, datorită menţinerii stratului de zăpadă timp de 6-8 luni. Temperatura la suprafaţa solului poate suferi variaţii însemnate, dar în general are valori foarte mici şi limitează absorbţia apei din sol. În aceste condiţii, cantitatea de biomasă este destul de redusă, iar recircularea substanţelor se desfăşoară lent.

Principalele caracteristici ale biocenozelor. Producătorii sunt reprezentaţi de speciile de graminee şi ciperacee, la care se adaugă diverse alte specii care, prin coloritul florilor, aduc o notă distinctă în monotonia de culoare a speciilor dominante. Se pot distinge următoarele tipuri de pajişti (conform clasificării propuse de C. Bărbulescu şi Gh. Motcă, 1983):

– Pajişti de păiuş roşu (Festuca rubra ssp. comutata) care se dezvoltă pe soluri brune acide şi bune feriiluviale cu pH sub 5, ajungând de la limita superioară a molidişurilor până la altitudinea de 1.800-1.900 m (etajul subalpin). Alături de specia dominantă – Festuca rubra ssp. commutata, se mai pot întâlni: Agrostis rupestris, Cynosurus cristatus, Phleum alpinum ssp. commutatum, Poa annua, Poa pratensis, Trifolium repens, Lotus corniculatus, Achemilla vulgaris, Plantago lanceolata, Pimpinella saxifraga, Carlina acaulis etc., în sectoarele neîngrijite, sărăcite în substanţe nutritive, se instalează rapid ţepoşica (Nardus stricta), scăzând valoarea furajeră a acestor pajişti. Pe pantele domoale, în microdepresiuni, în apropierea izvoarelor, se întâlneşte Deschampsia caespitoasa, care determină o creştere a productivităţii, dar o scădere a consumabilităţii. În apropierea stânelor, prin târlire ani la rând, pajiştile de Festuca rubra ssp. comutata se degradează, fiind înlocuite de specii nitrofile fără valoare furajeră: Urtica dioica (urzica) Rumex apinus (ştevia stânelor) sau Veratrum album (ştirigoaia).

În afara gramineelor şi a celorlalte specii menţionate, aceste pajişti sunt pastelate de culorile florilor unor specii ca Viola declinata, Campanula glomerata, Hypericum maculatum, Hieracium aurantiacum, Potentilla ternata, Veronica chamaedrys şi altele. Pajiştile de păiuş roşu sunt cele mai valoroase din munţii noştri, producând 5-15 t/ha masă verde, cu o consumabilitate de 90-95 % (N. Bărbulescu şi Gh. Motcă, 1983).

– Pajiştile de ţepoşică (Nardus stricta) (nardete) au cea mai largă răspândire în munţii din judeţul Vâlcea. Specia tipică – Nardus stricta, beneficiind de excepţională capacitate de adaptare, se întâlneşte de la altitudinea de 700-800 m până la 2.200 m, fără a respecta deci binecunoscuta etajare altitudinală a vegetaţiei. Se instalează şi se extinde pe soluri slab aerisite, puternic acide, sărace în substanţe nutritive, compacte. Extinderea acestei specii în Carpaţi, se datoreşte şi păşunatului intensiv, neraţional, lipsei oricăror lucrări de întreţinere şi fertilizare a pajiştilor. Aceste pajişti au o compoziţie floristică redusă, ţepoşica ocupând peste 90% din suprafaţă. Se mai pot întâlni, totuşi: Deschampsia flexuoasa, D. caespitoasa, Festuca ovina ssp. sudetica, Anthoxanthum odoratum, Poa media, Agrostis capillaris, Trifolium repens, Leontodon autumnalis, Potentilla ternata, Viola declinata, Crocus heuffelianus, Hieracium alpinum, Pedicularis verticillata, Bruckenthalia spiculifolia etc. La limita superioară apar şi licheni ca Cetraria islandica şi Cladonia rangiferina.

Pe terenurile plane cu exces de umiditate, alături de Nardus stricta, se instalează şi alte specii higrofile ca: Eriophorum latifolium, Carex stellulata, Parnassia palustris, Carex vesicaria, Pinguicula vulgaris (M .Cărbunele, M. Bălescu, Piatra Albă, Ştefleşti, Muntinu, etc). Producţia realizată este de 3-5 t/ha masă verde, dar gradul de consumabilitate este extrem de mic.

– Pajiştile de păruşcă (Festuca suspina, F. ovina ssp. sudetica, F. airoides) se întâlnesc în etajul subalpin, între 1.950-2.200 m, atât ca pajişti primare, cât şi ca pajişti secundare instalate pe alocuri în urma defrişării tufărişurilor subalpine. Sunt răspândite mai cu seamă pe spinările însorite ale munţilor, preferând soluri mai mult uscate, de tipul brune feri-iluviale, podzoluri sau soluri humico-silicatice, foarte acide, cu un grad scăzut de saturaţie în baze. Alături de specia dominantă se mai află, în proporţie însemnată, iarba vântului – Agrostis rupestris, precum şi Poa alpina, Poa media, Festuca violacea, Anthoxanthum odoratum, Leontodon antumnalis, Hieracium alpinum, Luzula sudetica. Pajiştile de păruşcă au o producţie de 2-4 t/ha masă verde şi un grad de consumabilitate de 40-80%. Este de dorit ca sporirea rolului pastoral al acestor specii să se facă, cel puţin de aici înainte, prin măsuri de fertilizare şi nu prin extinderea suprafeţelor în detrimentul celor ocupate de alte asociaţii vegetale.

– Pajiştile de coarnă (Carex curvula) şi pipiriguţ (Juncus trifidus) ocupă suprafeţe însemnate în etajul subalpin şi în cel alpin (2.000-2.400 m) pe platouri şi coaste cu o slabă înclinare, acoperite cu zăpadă în timpul iernii. Se instalează pe soluri humico-silicatice şi podzoluri puternic acide, bogate în humus brut şi cu fertilitate foarte redusă. Specia dominantă este Carex curvula,care produce înţelenirea şi determină un grad de acoperire de până la 90%. Se mai întâlnesc: Poa alpina, Agrostis rupestris, Festuca violaceea, Ligusticum mutellina, Juncus trifidus, Primula minima, Luzula sudetica, Hieracium alpinum, Soldanella pussila, Phyteuma nunum, Geum montanum, Armeria alpina, Hypochaeris uniflora etc. Dintre licheni, predomină: Cetraria islandica şi Thamnolia vermicularis. Aceste pajişti au producţie foarte redusă (1,5-3 t/ha) de masă verde, dar gradul de consumabilitate este foarte mare conducând, în condiţiile unui păşunat intensiv, la distrugerea covorului vegetal. De aceea, măsura cea mai eficientă de păstrare a echilibrului ecologic este limitarea extremă a păşunatului, îndeosebi în sectorul de la izvoarele Lotrului şi Latoriţei, precum şi la izvoarele pârâului Boia.

Biocenozele de tundră alpină se întâlnesc pe culmile cele mai înalte din munţii judeţului Vâlcea (Parâng şi Făgăraş), în condiţii edafoclimatice extrem de aspre. Solurile sunt scheletice, adesea lipsesc, plantele fiind instalate direct pe substratul format din pietrişuri rezultate în urma dezagregării rocilor.

Vânturile puternice, temperaturile scăzute şi perioada de vegetaţie foarte scurtă determină talia redusă a plantelor şi asocierea pe alocuri sub formă de perniţe, fără a forma un covor continuu. Dintre speciile de plante întâlnite în aceste biotopuri, menţionăm: Campanula alpina, Dianthus glacialis, Chrysamthemum alpinum, Euphrausia minima, Luzula spicata, Festuca glacialis, Pedicularis verticillata. În perniţe compacte, se asociază de obicei Minuartia sedoides şi Silene acaulis.

Aceste plante constituie surse de hrană pentru caprele negre şi, de aceea, restrângerea păşunatului animalelor domestice în aceste sectoare este imperios necesară.

f. Ecosisteme de stâncării

În etajul alpin, stâncăriile au o răspândire însemnată, fiind acoperite pe alocuri de fitocenoze de stâncării, în care predomină asociaţiile de părul porcului (Juncetum trifidi) şi cele de coada iepurelui (Seslerietum coerulantis alpinum). Juncus trifidus este bine adaptată la condiţiile aspre din etajul alpin în biotopuri de pe pante abrupte, însorite, secătuite de vânturi şi lipsite iarna de stratul protector de zăpadă. Alături de această specie, mai întâlnim: Ranunculus crenatus, Homogyne alpina, Phyteuma nana, Primula minima, Potentilla ternata, Gnaphalium supinum Pe pereţii stâncoşi, se găsesc specii de licheni galbeni şi roşii.Pe poliţele stâncilor, în biotopuri ceva mai adăpostite, se instalează Sesleria haynaldiana, alături de care mai cresc: Luzula spadicea, Chrysanthemum alpinum, Sedum alpestre, Senecio carniolicus, Gentiana punctata, Onobrychis transsilvanica, Oxyria digyna, Aster alpinus, Trifolium alpestre etc. Stâncării se află însă şi la altitudini mai mici, în etajul subalpin şi mai cu seamă în domeniul forestier, unde formează aşa numitele enclave stâncoase, discontinuităţi în covorul uniform al pădurii. În judeţul Vâlcea, stâncăriile sunt formate atât din şisturi cristaline (gneise, micaşisturi, amfibolite) ca în Defileul Latoriţei, Munţii Coziei, Cheia Lotrişorului, V. Jidoaia, V. Şasa, V. Păscoaia, cât şi din conglomerate (Valea Cheii, Valea Bacea, Dosul Pământului, Jiliştea, Valea Doabra, Valea Glodului, Valea Beţelu, Valea Călineşti etc.) şi calcare.

Stâncăriile de calcar ocupă un loc aparte, prin peisajul distinct pe care îl impun şi prin biocenozele ce se instalează pe ele. Se întâlnesc atât în etajul subalpin (Muntele Găuri, Piatra Târnovului), cât şi la altitudini mult mai joase (Cheile Bistriţei, Cheile Costeşti, Cheia Cheii, Cheia Mânzului, Cheia Mănăilesii, Cheia Rudăresii etc). Din punct de vedere ecologic, substratul calcaros generează o serie de condiţii pedo-climatice deosebite de alte roci. În primul rând, solurile ce se formează pe calcare fac parte din grupul rendzinelor, soluri de culoare închisă până la negru, care au capacitatea sporită de absorbţie a razelor solare. Stâncile de calcar de culoare alb-cenuşie reflectă lumina directă, transformând-o în lumină difuză; de aceea, calcarele sunt roci ce se încălzesc mai mult în condiţii de luminozitate intensă, astfel că staţiunile ecologice sunt mai călduroase, favorizând instalarea speciilor termofile. În egală măsură, lipsa apei accentuează caracterul xerofil al unor specii saxicole. Din primăvară până spre mijlocul verii, stâncile calcaroase sunt împodobite cu culori de pastel oferite de petalele diverselor specii calcifile. Ele se fixează în crăpături, dar mai ales pe micile brâne (poliţe), unde găsesc condiţii optime de dezvoltare. Dintre speciile prezente pe brânele calcaroase, predomină gramineele, îndeosebi: Sesleria rigida şi S. coerulans, Festuca rubra, F. saxatilis, Poa nemoralis, Poa media şi altele. Nu lipsesc, însă, şi alte plante calcicole, precum: Dianthus spiculifolius, Alyssum repens, Saxifraga rocheliana, Gypsophila petraea, Linum uninerve, Saxifraga aizoon, Leontopodium alpinum, Hedysarum hedysaroides, Cerastium lerchenfeldianum, Centaurea pinnatifida etc. Un loc distinct îl constitue asociaţiile cu Dryas octopetala (arginţica) frecvente pe suprafeţe întinse în Buila-Vânturariţa, contribuind la fixarea grohotişurilor şi pietrişurilor.

Brânele înierbate din stâncării şi de pe pereţii abrupţi, constituie locul de întâlnire a numeroase endemisme carpatice (Doina Ivan, N. Doniţă, Gh. Coldea, V. Sanda, A. Popescu, Th. Chifu, Mihaela Paucă-Comănescu, D. Mititelu, N. Boşcaiu, 1992). Brânele calcaroase reprezintă şi locul predilect de însorire al viperelor (Vipera berus, Vipera ammodytes) ce se întâlnesc frecvent în ţinuturile calcaroase din judeţ. Ele reprezintă consumatori secundari hrănindu-se îndeosebi cu rozătoare.  Tot în stâncăriile de calcar îşi are adăpost o pasăre încântătoare – fluturaşul de stâncă (Tichodroma muraria).

Biocenozele grohotişurilor se întâlnesc pe grohotişurile alpine şi subalpine din M. Parâng şi M. Făgăraş. Fitocenozele caracteristice fac parte din Clasa Thlaspietea rotundifolii Br.Bl.1926. Plantele edificate în aceste fitocenoze au un sistem radicular bine dezvoltat în profunzime, depăşind la unele specii 1 m lungime. Se asigură astfel atât accesul la substanţele nutritive, cât şi rezistenţa la mobilitatea rocilor. Se disting asociaţii de pietrişuri şi grohotişuri silicioase (Androsacetalia alpinae Br.-Bl.1926), cuprinzând specii ca Geum reptans, Doronicum carpathicum, Oxyria digyna, Luzula spadicea, Poa tremula, Festuca picta, Thymus pulcherrimus, Rhododendron kotschyi, Senecio glaberrimus etc.), cât şi asociaţii de pietrişuri şi grohotişuri calcaroase (Thlaspietalia rotundifolii Br.-Bl.1926), în care se întâlnesc: Saxifraga aizoides, Rumex scutatus, Galium anisophyllum, Cystopteris regia, Viola alpina, Calamintha baumgarteni, Arabis alpina, Delphinium elatum

Cercetări asupra fitocenozelor de grohotişuri calcaroase de la Găuri (M. Parâng) au relevat capacitatea de fixare a grohotişurilor de către unele specii ca Delphinium elatum, Aconitum tauricum, Scrophularia nodosa (Gh. Ploaie, Tr. Ştefureac, 1982).

Biocenozele de fisuri şi crăpături ale stâncilor adăpostesc îndeosebi fitocenoze bine conturate, adaptate şi specializate ecologic. Instalarea unor asociaţii vegetale ca şi evoluţia lor, depind de gradul de înclinare al stâncilor: cu cât acesta este mai mare, cu atât acumularea de material organic e mai redusă. Dacă acumularea este favorizată prin înclinări mai mici, asociaţiile evoluează spre domeniul pajiştilor de stâncării.

Plantele ce se instalează în fisuri şi crăpături de stânci se numesc casmofite şi au electivitate pentru substratul litologic, gradul de dezagregare al acestuia şi expoziţia pereţilor stâncoşi (Erika Schneider-Binder şi W. Voik, 1977). În funcţie de substrat se pot distinge:

– asociaţii de fisuri de stânci calcaroase (Gypsophylion petraee) în care întâlnim specii ca: Asplenium ruta-muraria, Droba kotschy, Saxifraga oppositifolia, S. rocheliana, Veronica bachoffeni, Papaper pyrenaicum ssp. corona sancti-stephani, Dianthus spiculifolius, Onobrychis transsilvanica ş.a., şi asociaţii de fisuri de stânci silicioase (Silenion lerchenfeldianae), în care se evidenţiază: Cerastium alpinum, Silene lerchenfeldianae, Symphyandra wanneri, Sempervivum heuffeli, Aster alpinus, A. amellus etc. Astfel de asociaţii se întâlnesc în etajele alpin şi subalpin, dar şi în etajul montan unde există enclave stâncoase, diferenţa în componenţa asociaţiilor fiind evidentă.     

g. ecosistemele acvatice

Ecosistemele apelor curgătoare. Judeţul Vâlcea dispune de o bogată reţea de ape curgătoare drenate în cea mai mare parte de râul Olt. Ele îşi au originea în teritoriul muntos din nord; o mică parte îşi au izvoarele în ţinutul subcarpatic. Prezenţa unui mare număr de izvoare în ţinutul muntos al judeţului se datoreşte şi substratului geologic format în principal în roci cristaline cu un grad mare de fisuraţie, în care se reţin cantităţi impresionante de apă din precipitaţii.

Tipuri de biocenoze. Izvoarele, frecvente în munţii Lotrului, Parâng, Latoriţei, Făgăraş şi Căpăţânii, la altitudini de 1600-2300m,  pot fi limnocrene (apa iese de jos sau lateral, fundul apei este mâlos, curentul slab), reocrene (debit mare, apa iese de sub stânci – în sectoare calcaroase) sau halocrene (apa musteşte din sol formând mici băltoace – în etajul subalpin). Organismele ce populează izvoarele pot fi crenobiote (crenobii), distingându-se specii crenofile care preferă izvoarele sau crenoxene, care ajung accidental în aceste biotopuri (amfibienii). Ca producători, se pot întâlni specii de briofite (Bryum ventricosum, Cratoneurum commutatum, Pelia sp. etc.). Pe maluri, se instalează specii hidrofile. Dintre consumatori, se pot menţiona nevertebratele: Niphargus puteamus, Crenobia alpina, Cypridopsis subteranea, Rivulogammaus pulex, Acanthocyclops bisetorus, cladoceri, hidracorieni, efemeroptere, plecoptere, trichoptere, diptere, chironomide etc. Consumatorii secundari sunt reprezentaţi de păsări, amfibieni, reptile.

Pâraiele sunt ape curgătoare cu un debit mai mare, cu albia bolovănoasă sau pietroasă. În ele se dezvoltă o vegetaţie reofilă formată din briofite (Fontinalis antipyretica, Acrocladium cuspidatum, Phyllonotis fontana, Hypnum cordifolium), precum şi alte alge verzi (Cladophora), cianoficee (Oscillatoria laevis, O. princeps), diatomee (Gomphonema constrictum, Ceratoneis arcus etc.). O parte din aceste plante formează pe substrat o biodermă în care se adăpostesc şi îşi găsesc hrana o serie de animale nevertebrate ca planarii (Crenobia alpina, Dugesia gonocephala), larve de efemeroptere (Ephemera vulgata, Caenis robusta, Ecdyonurus venosus), trichoptere (Rhyacophila tristis, Silo piceus), simulide (Simulium fluviatilis), crustacee (Rivulogammarus balcanicus), hidracarieni (Sperchon thori, S. brevirostris), gasteropode reofile (Ancylus fluviatilis). Semnificativă este însă prezenţa ichtiofaunei reprezentată de păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), boişteanul (Phoxinus phoxinusCottus gobio), grindelul (Nemachilus barbatulus) şi altele. Despre lostriţă (Hucho hucho), menţionată în documente istorice vechi ca produs de danie pentru mănăstiri, care era prezentă cândva în Lotru, Latoriţa şi chiar în Olt, se vorbeşte doar la timpul trecut. V. Homei (1956) consideră că lostriţa a dispărut din apele Lotrului prin 1890-1920, datorită plutitului sălbatic al buştenilor, iar locuitorii din Valea Oltului numesc lostrioară mreana vânătă, în amintirea lostriţei dispărute.

Există şi consumatori secundari, care îşi iau o parte din hrană dintre vieţuitoarele pâraielor de munte, fără a trăi în apa acestora: amfibieni (Rana dalmatina, Bombina bombina), reptile, păsări (Motacilla cinerea, Turdus aquatica).

Râurile sunt ape curgătoare mai mari, în cursul cărora se pot distinge un curs superior, unul mijlociu şi unul inferior. Ele pot fi montane (Lotru, Boia) sau pot avea atât sectoare montane, cât şi subcarpatice (Râul Olăneşti, Bistriţa, Luncavăţul, Topologul) sau colinare (Olteţul şi Cerna). Producătorii existenţi în râuri sunt diferiţi, în funcţie de altitudine: în zona montană întâlnim aceleaşi specii ca şi în pâraie. În sectoarele de deal şi colinare, unde albia este largă şi curentul apei redus, se pot întâlni cormofite palustre ca: pipirigul (Scirpus lacustris), coada calului (Equisetum sp.), buzduganul apelor (Sparganium ramosa) precum şi papură (Typha latipholia) sau stuf (Phragmates communis). Acestea sunt prezente mai mult pe malul lacurilor de acumulare. Planctonul este destul de redus, fiind format din diatomee, cianoficee, dinaflagelate, cloroficee dar şi rotiferi, cladoceri şi copepode.

Zoobentosul este reprezentat de larve de insecte reofile şi oxifile – în cursul superior, şi de viermi (oligochete, hirudinee, nematode) – în cursurile mijlociu şi inferior. Se mai pot întâlni larve de chironomide, hidracarieni, gasteropode. Ichtiofauna este reprezentată de păstrăv (Salmo trutta fario) pentru sectorul montan alături de care întâlnim boişteanul, grindelul şi zglăvoaca, iar ceva mai jos apar lipanul (Thymallus thymallus), mreana (Barbus barbus), nisipariţa (Cobitis taeniaChondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus) şi altele.

Râurile noastre au însă şi un veritabil potenţial turistic. Văile modelate de curgerea apelor, cu peisajul lor inedit, cascadele, posibilităţile de practicare a pescuitului – constituie elemente de atracţie turistică. Ele nu prezintă importante schimbări sezoniere, cu excepţia perioadei de iarnă, când multe dintre ele îngheaţă, formând gheaţă la mal, poduri de gheaţă sau sloiuri. Chiar şi la suprafaţa Oltului, se observă în aproape toţi anii petice sau sloiuri de gheaţă. În celelalte anotimpuri, se pot observa creşteri ale turbidităţii şi debitului în perioada precipitaţiilor. Când aceste precipitaţii au fost foarte bogate şi de lungă durată, s-au produs inundaţii (1970, 1975), cu efecte însemnate mai ales pe Lotru, Voineşiţa şi Olt, iar în iarna 1994-1995 – pe Olteţ. Amenajările hidroenergetice diminuează considerabil riscul inundaţiilor în judeţul Vâlcea.       

Ecosistemele lacurilor. Pelagosul cuprinde asociaţii de organisme vegetale şi animale care îşi duc viaţa în masa apei. În cadrul acestuia, se disting trei diviziuni: neuston, plancton şi necton. Neustonul formează pelicula de apă de la suprafaţa unui lac şi cuprinde populaţii de alge microscopice, bacterii, ciuperci şi animale microscopice. Dintre acestea unele care plutesc sau se mişcă activ formează epineusul iar altele stau aproape nemişcate sub pelicula de apă (hiponeuston). Plantele prezente în epineuston sunt: Lemna gibba, L. trisulca, L. miror, Hydrocharis morsus-ranae.

În zona litorală, se întâlnesc mai multe specii de alge (Euglena sanguinea, Chlamydomonas, Haematococcus), dar şi specii de macrofite: Typha latifolia, Sparganium, Phragmites communis, specii de Iris, Salvinia natans etc. Între ele, îşi duc viaţa insecte ca: gândaci (Gyrinus natator), fugăi (Gerris, Hydrometra), colembole (Sminthurus), care au adaptări specifice la viaţa de pe suprafaţa apei. Planctonul cuprinde organisme microscopice care plutesc în masa apei. Cele de origine vegetală formează fitoplanctonul şi sunt reprezentate de alge: Chlamydomonas, Volvox, Pandorina, Scenedesmus, Pediastrum, Cosmarium, Closterium, Spirogyra, Oscillatoria, Spirulina, Melosira, Navicula, Synedra etc. Zooplanctonul cuprinde specii animale, îndeosebi protozoare (flagelate, rizopode, ciliate), viermi (rotiferi) şi artropode (crustacee, copepode, larve de insecte), hidacarieni etc.  Nectonul include specii de animale (consumatori) care se deplasează activ prin mişcări ale corpului. În acest grup intră: insecte acvatice (larve şi adulţi) (Hydrous, Dytiscus, Naucoris, Notonecta, Ranatra), hirudinee, reptile (broasca ţestoasă – Emys orbicularis, şarpele de apă – Natrix tesselata). Specii tipice pentru necton sunt peştii: crapul (Cyprinus carpio), caracuda (Carassius carassius), batca (Blicca bjorka), fufa (Leucaspius delineatus), bibanul (Perca fluviatilis), ştiuca (Esox lucius) etc.

Bentosul cuprinde asociaţii de organisme dispuse pe fundul bazinului lacustru. În zona litorală a lacurilor se distinge macrofitobentosul care include specii de cormofite ce-şi înfig rădăcinile în substrat, iar baza tulpinii – în apă: Phragmites, Typha, Carex, Scirpus, Juncus, Glyceria, Heleocharis, Sagittaria, Alisma, Sparganium, Iris pseudocorus etc. Microfitobentosul este format din alge microscopice pluricelulare (diatomee, cianoficee, cloroficee) care populează malul din zona litorală. O biocenoză caracteristică este perifitonul, în care se asociază organisme vegetale şi animale microscopice fixându-se pe pietre, stânci sau pe corpul macrofitelor. Zoobentosul cuprinde organisme animale care trăiesc în mâl, pe fundul apei. În zona litorală se găsesc specii de viermi, briozoare, protozoare, crustacee şi moluşte (Unio, Anodonta, Pisidium, Dreissena, Sphaerium, Theodoxus, Bithynia, Limnaea, Physa etc.). În zona adâncă sunt prezente specii de protozoare, spongieri, briozoare, viermi (Tubifex) şi chironomide.

De ecosistemele pur acvatice depinde şi viaţa unor specii de animale (consumatori) care îşi duc viaţa în apropierea apei sau – parţial – în apă. Astfel, se întâlnesc tritonii (Triturus) şi salamandrele, care ajung în apă în perioada de reproducere. Dintre amfibieni, reţin atenţia broaştele: Rana aesculenta, R. ridibunda, Bombina bombina, iar dintre reptile – şarpele de apă (Natrix tesselata) şi broasca ţestoasă de lac (Emys orbicularis). Numeroase specii de păsări îşi caută hrana în apa lacurilor (stârci, berze, lişiţe, raţe sălbatice). Nu lipsesc nici mamifere ca şoarecele cu bot ascuţit (Neomys fodiens) sau bizamul (Odanthra zibethica) în apropierea lacurilor de acumulare din sudul judeţului.

Biocenozele lacustre se dezvoltă în funcţie de elementele care caracterizează fiecare biotop. În judeţul Vâlcea întâlnim următoarele tipuri de lacuri naturale: lacuri glaciare, lacuri carstice, lacuri antroposalifere şi lacuri formate în urma alunecărilor de teren.

Lacurile glaciare sunt formate de regulă pe substrat cristalin modelat de gheţari. Apa provine din precipitaţii, dar şi din izvoarele subterane. Dizolvarea fiind limitată, apele acestor lacuri sunt foarte sărace în săruri minerale, iar cantitatea de suspensii organice este, de asemenea, redusă. Puţinele organisme vegetale şi animale produc o cantitate redusă de materie organică prin descompunere, mineralizarea fiind foarte rapidă. Temperatura apei este scăzută, nedepăşind 12⁰ în luna iulie la lacul Câlcescu (P. Decei, 1981).

În judeţul Vâlcea există mai multe lacuri glaciare (Câlcescu, Zănoaga, Găuri, Lacul lui Vidal, Lacul lui Pencu, Iezeru, Iezerul Latoriţei, Zănoaga Cristeştilor, Muntinu etc.). Dintre acestea, Lacul Câlcescu este cel mai întins (3,1 ha) din munţii dintre Olt şi Jiu. Împreună cu relieful din jur, el constituie nucleul unei rezervaţii naturale create încă din 1932. În apele sale se află, alături de plante microscopice, şi macrofite dispuse spre ţărm, între care Glyceria acvatica şi Salix bicolor, aceasta din urmă – o raritate în flora României. Dintre animale, reţin atenţia planariile şi păstrăvii (Salmo trutta fario). Aici au fost pescuite exemplare de păstrăv de mari dimensiuni (3,5 kg.) (P. Decei, 1981) şi dacă nu ar exista braconaj, lacul ar reprezenta o adevărată podoabă piscicolă a munţilor noştri. Ca lacuri carstice, se poate menţiona lacul Piatra de pe Muntele Piatra (Buila-Vânturariţa), la altitudinea de aproximativ 1.500 m, cu apă mâloasă şi tulbure, în care se remarcă larve de insecte. Lacurile antroposalifere sunt formate prin prăbuşirea unor vechi saline, ca şi prin dizolvarea sării în teritoriul localităţii Ocnele Mari. Sunt studiate doar morfologic de către Procopie Ghiţă, N. Năulea, N. Voicilă, (1980). Recent s-a mai format un lac de prăbuşire în câmpul doi de sonde şi probabil se vor mai forma şi altele.

Lacurile din zona de deal şi colinară au origini diverse, majoritatea fiind consecinţa acumulării de ape, în urma unor alunecări de teren. Se găsesc răspândite în multe localităţi. Cele mai întinse formează ecosisteme stabile în care se întâlnesc majoritatea speciilor de plante şi animale menţionate mai sus. În anii secetoşi, volumul masei de apă se reduce până la dispariţie, dar biocenozele se refac rapid, ceea ce dovedeşte capacitatea foarte mare de rezistenţă a organismelor şi existenţa  unor adaptări specifice.

h. Ecosisteme de mlaştină

Mlaştinile sunt formaţiuni biogeografice acvatice ale căror plante nu se descompun după moarte, ci se turbifică (E. Pop, 1960). Se formează în microdepresiuni unde prezenţa la suprafaţă a pânzei apelor freatice creează un exces de umiditate. Mlaştinile pot fi şi consecinţe ale colmatării unor lacuri, inclusiv glaciare (Gh. Ploaie, 1985), dar se pot instala în locul unor păduri, pe suprafeţe plane sau uşor adânci, cu exces de umiditate.

În funcţie de caracteristicile biotopului şi de speciile de plante şi animale ce se instalează în aceste biotopuri, se disting: – mlaştini eutrofe, care se întâlnesc rar,  mai ales pe lunca Oltului, în vecinătatea lacurilor de acumulare; – mlaştini oligotrofe, dezvoltate în climatul umed şi rece din teritoriul montan (bazinul Lotrului, Boia, Latoriţa etc.).

Mlaştinile oligotrofe, cunoscute şi sub numele de tinoave, turbării sau molhaşuri, se instalează pe substrat silicios (şisturi cristaline, între altitudinile de 700-2000 m). Sunt alimentate cu apă din precipitaţii, mai rar cu ape provenind din substrat. Întâlnim apă liberă şi apă legată de turbă. Culoarea apei poate fi roşcată sau galben-brună, datorită suspensiilor organice, a acizilor humici sau a dizolvări unor substanţe minerale din rocile cristaline în care există fier. Temperatura urmează oscilaţiile termice ale aerului, fiind cuprinsă în medie între 4-6⁰C. Iarna, apa îngheaţă;  împreună cu ea, şi elementele biocenozei. Apa are un pH acid cuprins între 3,5-5. Mlaştinile de turbă au suprafaţa bombată, cu aspect de perniţe înconjurate de câte un inel de apă ce poartă numele de lagg. Biocenoza mlaştinii oligotrofe (turbărie, sfagnet) este dominată de prezenţa speciilor de Sphagnum (muşchiul de turbă), la care se adugă şi alţi muşchi (specii ale genului Polytrichum). În mlaştinile din judeţul Vâlcea întâlnim următoarele specii de muşchi: Sphagnum squarrosum, S. magellanicum, S. wulffianum, S. girgensohnii, S. nemoreum, Polytrichum strictum, P. commune, P. sexangulare. La acestea, se adaugă specii de subarbuşti ca afinul (Vaccinium myrtillus), merişorul (V. vitis-idaea) sau răchiţelele (V. oxycoccos), iar în jurul lacului Iezerul Latoriţei, şi specia rară Vaccinium gaulterioides.

Ca ferigi,se întâlnesc: brădişorul (Lycopodium clavatum), feriga comună(Dryopteris cristata) sau Thelypteris palustris. Dintre cormofite, se pot menţiona: Eriophorum vaginatum, E. latifolium, Nardus stricta, Deschampsia caespitosa, Orchis maculata, Hieracium aurantiacum, Drosera rotundifolia, D. intermedia, Carex canescens, C. rostrata. Dintre speciile lemnoase, Reţin atenţia exemplarelede specii lemnoase rare de molid (Picea excelsa), suferind din cauza excesului de apă, mestecăn (Betula verrucosa), ienupăr (Juniperus communis), jneapăn (Pinus mugo) etc. Apa stagnantă din jurul pernelor de muşchi, ca şi cea din pârâiaşele ce şerpuiesc printre perniţe, adăpostesc specii de alge microscopice: Penium, Closterium, Microsterias, Tabellaria, Pinularia etc.  Dintre consumatori, amintim numeroasele specii de nevertebrate microscopice (rotiferi, protozoare, tardigrade, larve de insecte, cladoceri şi copepode, unele specii de helminţi, hidracarieni, mai rar semnalându-se şi vertebrate (tritoni, salamandre sau amfibieni).

Lanţurile trofice sunt legate de stratul muscinal, de cormofite ierboase sau lemnoase, sau se situează în perifiton şi microbentos.

Printre mlaştinile oligotrofe existente în judeţul Vâlcea, se remarcă mlaştina de la Lacul Frumoasei-Mosoroasa (pe teritoriul localităţii Băile Olăneşti), în care există speciile Drosera rotundifolia şi Betula verucosa, constituind nucleul unei interesante rezervaţii naturale. Un sfagnet de mici dimensiuni, dar semnificativ, se află şi pe Valea Doabra în apropiere de Brezoi. Cele mai întinse mlaştini de turbă, însă, se întâlnesc pe Valea Lotrului în cursul superior. Una dintre acestea se află la Obârşia Lotrului, amonte de pârâul Tunaru (Lunca cu Funiile), alta – în apropierea debuşării pârâului Miru în Lacul Vidra, precum şi pe malul stâng al Lotrului, înainte de confluenţa cu pârâul Pravăţ. Sfagnetele de la Sărăcinu Mare, Sărăcinu Mic şi Lunca Balului se află acum sub apele lacului Vidra.

Întinse sfagnete se întâlnesc pe muntele Cărbunele, de la limita superioară a pădurii de molid, până aproape de culme. Sus la, aproape 2.000 m, se află chiar un zăcământ de turbă scos la zi prin eroziune. Un sfagnet interesant se află la Lacul Câlceascu, adăpostind alături de Briofitele Sphagnum robustum, Sph. nemoreum şi Aulacomnium palustre, exemplare de Salix bicolor şi Empetrum nigrum, Carex pauciflora (Tr. Ştefureac şi col., 1969). În sfagnete, îşi găsesc refugiu o serie de plante relictare cu o valoare fitoistorică şi biogeografică deosebită (Empetrum nigrum, Drosera rotundifolia, Carex elongata, Vaccinium oxycoccus etc.).

i. Ecosisteme subterane

În diversitatea ecosistemică ce caracterizează judeţul Vâlcea, se poate include şi domeniul subteran (hipogeu). Aici sunt cuprinse, în principal, cavităţile subterane naturale (peşteri, avene, grote) în care îşi duc viaţa diverse vieţuitoare. Ecosistemele subterane se împart în două categorii (Şt. Negrea, 1980): ecosisteme subterane terestre şi ecosisteme subterane acvatice. Ecosistemele subterane terestre cuprind o serie de cavităţi subterane naturale sau antropice, precum: peşterile, avenele, fantele, galeriile artificiale, microcavernele, mediul endogeu.

Peşterile şi avenele din judeţul Vâlcea sunt dezvoltate în calcarele de la Găuri (M. Parâng), în bara de calcare Buila-Vânturariţa şi cheile aferente acesteia, în calcarele din Munţii Latoriţei, M. Făgăraşului şi Piatra Târnovului, Cheile Cernei etc. Numărul acestora este relativ mare (peste 60), dar lungimea galeriilor nu depăşeşte 1000 m, astfel că nu întâlnim cavităţi de dimensiuni foarte mari. Totuşi, importanţa biospeologică a unora din ele este remarcabilă. Emil Racoviţă menţiona Peştera Liliecilor din Valea Bistriţei încă din 1929, iar Gh. Munteanu-Murgoci a descris o peşteră în Valea Cheii – în 1890, şi o alta în Piatra Târnovului, în 1905. Peştera Liliecilor de la Bistriţa, cunoscută şi sub numele de Peştera Grigore Decapolitul,  a fost studiată sub aspect biospeologic de către P. Chappuis şi A. Winkler (1951) şi de Margareta Dumitrescu, Jana Tanasachi, şi Tr. Orghidan (1955) care au descris cele şapte specii de lilieci, în prezent protejate.

Fantele, diaclazele, fisurile se întâlnesc în aproape toate masivele muntoase, constituind un mediu subteran cavernicol inaccesibil omului, dar bogat în troglobionte. Multe dintre acestea se află în legătură cu peşterile, formând cu acestea un sistem unitar. Nefiind afectate de intervenţia directă a omului, aceste domenii cavernicole constituie un rezervor de populaţii de animale care se pot menţine vreme îndelungată.

Cavităţile subterane artificiale sunt realizate de oameni, în special în scopul explorării şi exploatării unor resurse geologice. Astfel de galerii se află răspândite în perimetrul minier Cataracte, pe Valea lui Stan, în apropierea barajelor şi carierelor. Atunci când galeriile sunt părăsite şi neînchise în ele se instalează elemente ale faunei subterane, pe alocuri foarte asemănătoare cu cele din peşteri. Ele permit studierea unor probleme de adaptare şi evoluţie a diverselor specii în raport cu condiţiile specifice ale acestui biotop.

Microcavernele sunt cavităţi de mici dimensiuni realizate de unele animale având rol de adăpost sau loc pentru îngrijirea puietului, pentru reproducere şi mai puţin pentru hrănire. În această categorie intră galeriile săpate de unele insecte, de rozătoare, cuiburile unor păsări, vizuini ale mamiferelor, muşuroaie de furnici etc. Fauna lor a fost numită faună foleofilă şi cuprinde animale epigee lucifuge.

Mediul endogeu cuprinde spaţiile subterane din profunzimea solului (euedafon), cât şi din litiera pădurilor (hemiedafonul) care adăpostesc diverse populaţii de animale. Fauna endogee este şi fauna din lemnele căzute la pământ, contopite cu frunzarul, fauna ascunsă sub pietre (biotop lapidicol) sau în galeriile create prin descompunerea rădăcinilor moarte. În aceste biotopuri îşi duc viaţa diverse coleoptere, viermi sau miriapode.

Biogeneze cavernale – biocenoze parietale – situate pe pereţi şi pe tavanul cavităţilor (adăpostesc miriapode, caleoptere, gasteropode, izopode, araneide, diptere, oligochete, pseudoscorpioni etc). Se mai adaugă bacterii, ciuperci, alge, tardigrade, rotiferi ş. a.

– biocenoza planşeelor vestibulare (zonă de tranziţie, ecoton între mediile cavernicol şi endogeu) adăposteşte miriapode troglofite, gasteropode, araneide, izopode, diptere, coleoptere, oligochete etc.;

– biocenoza din baza avenelor cuprinde specii de araneide, pseudoscorpioni, acarieni, izopode, oligochete, colembole etc.;

– biocenoza planşeelor din zona profundă, în care predomină concreţiunile (stalagmite), dar şi argilă sau nisip adăpostind araneide, gasteropode, chilopode, caleoptere, pseudoscorpioni;

– biocenoza din guano, în care se găsesc cantităţi impresionante de bacterii, sectinomicete, ciuperci microscopice, ca şi diptere, colembole, oligochete (leumbricide, erchitreide), diplopode, gasteropode etc.

Ecosisteme subterane acvatice. Mediile subterane acvatice cunosc biotopuri diverse, cum sunt: peşterile acvatice, pânzele freatice din aluviuni, izvoare, resurgenţe, fântâni, cavităţi subterane artificiale. Se găsesc pe aproape întreg teritoriul judeţului Vâlcea.

Factori ecologici. Obscuritatea şi temperatura sunt factori foarte asemănători cu cei de la peşterile uscate. Apa se prezintă sub formă curgătoare (pâraie, izvoare, cascade) sau stătătoare (lacuri subterane, bazinaşe, gururi etc.). Temperatura apei este, în general, mai mică decât a aerului. Chimismul apei este legat de roca prin care sunt drenate apele. Apele din masivele calcaroase sunt bogate în calciu. Oxigenul se află în cantităţi variabile fiind mai mare în apele care curg în cascade. Materiile organice provin atât din exterior fiind antrenate de apele infiltrate, cât şi din descompunerea unor organisme troglobionte.

Categorii ecologice de organisme subterane acvatice. Deşi majoritatea autorilor folosesc aceeaşi terminologie privind tipurile ecologice de organisme subterane acvatice, ca şi pentru cele subterane terestre (troglobii, troglofile, trogloxene etc.), s-au propus şi termenii corespunzători de stigobii, stigofile, stigoxene (de la râul Styx din infern; A. Thinenemann, 1926). C. Motaş (1926), fondatorul freatobiologiei, a propus pentru fauna pânzelor freatice termenii de freatobii, freatifile şi freatoxene.

Tipuri de biocenoze subterane acvatice: – biocenoze din zona de percolaţie temporară (zona superioară), cuprinzând galerii şi săli fosile aflate în diferite stadii de acumulare în care se întâlnesc planarii, copepode, amfipode, izopode şi protozoare;

– biocenoze din zona amfibie, caracteristice cursurilor temporare, permanente sau acumulărilor de apă în care abundă specii de planarii, izopode, amfipode, larve de amfibieni etc.;

– biocenoze din zona submersă (carstul înecat) accesibil doar exploratorilor special echipaţi şi antrenaţi pentru scufundări în galerii inundate.

Mediul subteran, fie el terestru sau acvatic, este un mediu specific extrem de sensibil la intervenţia omului. El adăposteşte specii de animale cu o certă valoare ştiinţifică, incapabile să se adapteze la medii terestre de suprafaţă. Studiul lor, aflat în faze încă incipiente, oferă largi perspective pentru descoperiri importante. Lumea tenebrelor este o lume aparte, ce necesită o reală protecţie din partea oamenilor.

j. Ecosisteme antropizate

Lacurile de acumulare reprezintă ecosisteme semnificative în care biotopul a fost creat de om Aceste ecosisteme s-au dezvoltat apoi treptat, prin stabilitatea biotopului şi neintervenţia omului. Speciile de plante şi animale s-au instalat treptat, pe cale naturală, astfel că în unele sectoare de la ţărmul lacurilor de acumulare unde s-au depus aluviuni, aspectul este al unui lac acoperit de vegetaţie specifică sau chiar prezintă asemănări cu Delta Dunării. Pe lacurile de acumulare de la Râmnicu-Vâlcea, Dăeşti, Călimăneşti, Gura Lotrului, întâlnim sectoare în care se dezvoltă stuful, papura, stânjenelul galben şi multe alte specii de cormofite acvatice. În timpul verii, printre ele se pot zări siluetele unor stârci, cufundaci, egrete sau lişiţe. Numeroase exemplare de raţe sălbatice (Anas plathyrhynchos) iernează pe lacurile de acumulare de la Turnu, Gura Lotrului şi uneori chiar pe lacul de la Malaia, găsind suficientă hrană în mâlul depus la maluri sau la coada lacului. În ultimele ierni, pe lacurile de la Râmnicu-Vâlcea, în aval spre Drăgăşani, au fost observate şi lebede. Desigur, fauna activă, îndeosebi cea de nevertebrate, cunoaşte o largă dezvoltare.

Deocamdată, nu există studii amănunţite în acest domeniu, dar astfel de ecosisteme reprezintă un viitor câmp de investigaţie pentru specialişti. Pe lacurile de acumulare de pe Olt se remarcă tendinţe importante de colmatare, astfel că unele sectoare permit instalarea unor biocenoze interesante. În plus,  se observă refacerea populaţiilor piscicole în condiţiile reducerii poluării. Aceasta a favorizat instalarea aproape permanentă a speciilor de păsări care găsesc hrană bogată şi condiţii climatice favorabile. În acest fel, Oltul a devenit un important culoar avifaunistic de importanţă naţională sporind biodiversitatea judeţului Vâlcea. Pe această cale, se poate spera la dezvoltarea turistică a localităţilor riverane; desigur, cu grijă deosebită spre a nu deranja păsările.

Tot în lacurile de acumulare de pe Olt, a apărut specia de moluşte Dreissena care, înmulţindu-se exagerat, pune în dificultate unele instalaţii ale hidrocentralelor prin obturarea conductelor.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 49-69). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”