Vâlcea – Biserica satului Bratovești

         A fost construită pe proprietatea ce aparţinea de mănăstire.

         În anul 1885, s-a adăugat pridvorul construit din cărămidă, iar mai târziu a fost acoperită cu ţiglă.

         Clopotniţa este construită din scândură, unde este montat clopotul, care este donaţia lui Vasile Dorobanţu, din satul Găujani, a cărui mamă se trăgea din Bratoveşti, din neamul lui Boieruş.

         Nu se cunoaşte dacă a fost zugrăvită, deoarece pereţii sunt zugrăviţi în alb. Pe pereţi sunt aşezate icoane vechi, icoane noi, multe dintre ele fiind recondiţionate şi întreţinute de talentatul fiu al satului – Nicu Dinescu.

         Până-n anul 1940, biserica satului Bratoveşti era biserică filială, făcând parte din parohia Titeşti, cu hramul ,,Sfinţii Îngeri”. Începând cu acest an ea face parte din parohia satului Bratoveşti, cu biserica – filială Cucoiu.

          După anul 1989, enoriaşii satului Bratoveşti, care deja posedau terenul amplasării unei noi biserici, au început construcţia acesteia, terminată şi sfinţită în anul 2000, cu hramul ,,Sf. Gheorghe”. Tehnica picturii este în tempera şi ulei.

         Întreaga construcţie s-a realizat prin insistenţa preotului paroh Dan Preoteasa, harnicul paroh al acestei parohii, care a refăcut şi biserica filială Cucoiu.

         Pentru completarea datelor despre biserica din satul Titeşti, prezentăm istoricul acesteia realizat de preot paroh Teleabă Mihai – după prof. Ion Conea.

         ,,Cam la jumătatea drumului dintre Câineni şi Sălătruc, adică a drumului ce duce din Valea Oltului spre Topolog peste plaiul Loviştea, este un sat bulucit într-un început de vale, anume Titeşti. Pe vremea când încă nu se deschisese linia ferată de la Râmnic spre Turnu – Roşu, drumul cel mare bătut de negustori, ce lega inima ţării cu Sibiul şi de aici mai departe spre Buda şi spre Beciu, p’aici trecea. Satul Titeşti era la mijlocul plaiului, fie că urcai dinspre Olt pe la Racoviţa sau pe la Câineni, fie că urcai de pe Topolog pe la Sălătruc prin Perişani – şi tot la mijlocul plaiului dacă cobori cumva de pe plaiurile cu bogată păşune ale munţilor Scara, Mâzgavu, Sântilie, Coţi şi alţii de la miazănoapte sau de pe masivul ceva mai mic dinspre miazăzi al Coziei răzleţe, ce încheie cetatea aceasta naturală care va fi servit aşa minunat spre apărarea strămoşilor noştri, pe vremurile grele de odinioară. Ca orice sat aşezat la drum în calea negustorilor, Titeştii s-a ridicat degrabă. Case frumoase, înalte, cu câte două rânduri zidite din piatră şi din cărămidă, cu curtea pietruită şi ocolită de oleaburi pentru vite, dovedesc o bună stare şi în acelaşi timp şi o experienţă îndelungată, o deprindere de trai bun. Case cu uşi şi ferestre larg deschise la drum arată că pe aici erau hanuri în care drumeţii vor fi poposit, vor fi chefuit şi vor fi lăsat vamă din belşug pentru ca să se poată ridica casele cele mari ale hangiilor.

         Astăzi satul, lăsat numai la rodul celor câteva ogrăzi de pruni, al fâneţurilor şi vitelor împuţinate şi ele din pricină că de mult nu mai puteau trece prin trecătoarea de altădată de la Turnu-Roşu, a început să sărăcească.

         Pe vremea aceea de prosperitate şi belşug aici se afla lume petrecăreaţă, dar şi evlavioasă. Pe la jumătatea veacului al XVIII-lea, pe vremea voievodului Scarlat – Ghica, câţiva clerici, cu ajutorul poate şi al căpitanului de plai de atunci, Necula Grecu, ce se află zugrăvit în stânga la intrare,şi a altor credincioşi pomeniţi în pisanie sau nu,au zidit o biserică din cărămidă şi din piatră.

         Biserica are formă dreaptă, cu pridvorul obişnuit la toate bisericile din această epocă. Biserica este destul de înaltă cu pereţi împărţiţi în două registre printr-un brâu de cărămidă. Şi-n registrul de deasupra ferestrelor şi-n cel din rândul lor sunt chipuri zugrăvite de sfinţi, de prooroci, de împăraţi din Scriptură dar, şi din Alexandrie, Machedon şi Por împărat, cuvioşi şi cuvioase din vremea aceea care se vor fi făcut cunoscute prin cine ştie ce ispravă – călări pe cai, în goană cu suliţa în mână, cu căciuli cu fundul rotund sau răsfrânte într-o parte, haiduceşti. Păcat că inscripţiile s-au şters şi nu se mai poate citi numele lor decât ici-colo câte unul de grec.

         Un cadru de piatră frumos înflorat la uşă are deasupra pisania cu o literă înaltă şi îmbinată ce spune numele celor care s-au nevoit cu ridicarea ei. Ierodiaconul Dumitru care se vede şi zugrăvit la intrare cu soţia sa Diaconiţa Safta, Duminică diacon, numele acesta fiind destul de rar în aceste părţi, cu diaconiţa lui Ruxandra, care nu-s zugrăviţi ca şi jupân Pană şi Deicu – jupâniţa Dobra şi Marta care urmează după Pană şi după Deicu se văd şi zugrăvite după căpitanul Necula Grecul, care nu-i pomenit în pisanie. În mâna stângă, cum intri la uşa ce duce spre clopote, este zugrăvită şi Ana slujnica. De bună seamă va fi meritat prin munca ei de toată ziua adusă la cheltuiala stăpânilor săi, ca să i se nemurească chipul şi numele pe zidul bisericii.

         În calota din pridvor chipul Mântuitorului, ca Emanoil, este înconjurat de zodiac, deasupra intrării Hetimasia, în dreapta Mântuitorului în scaun de judecată, cu Sf. Fecioară şi Prodromul, – în stânga ,,cetatea raiului”, iar sus pe scaune stând cei doisprezece Apostoli. În colţuri şi pe arcuri scene din Geneză.

         Pictura din lăuntru este destul de bine executată, iar Ierodiaconul Rafail monah şi Diaconul Dragomir, zugravi se dovedesc a fi vrednici urmaşi ai zugravilor din vremea lui Brâncoveanu. Au împodobit peste tot cu scene şi decoraţiuni. Păcat că după război sătenii s-au crezut datori să dea cu var pe ziduri acoperind, întreaga decoraţiune până peste picioarele sfinţilor mucenici şi cuvioşi, în naos mai mult şi ceva mai puţin în pronaos şi tindă. Chiar şi pe afară, în despărţiturile de sub ferestre sunt decoraţi, unii care s-au păstrat ceva mai bine decât chipurile ce împodobeau de jur împrejur biserica.

         Tâmpla este de zid, zugrăvită şi în altar cu scene simbolice ca jertfa lui Avram şi altele.

         Pe lângă cei doi zugravi ce-şi pun numele în inscripţia de deasupra intrării în naos, Ierodiaconul monah Rafail şi Diaconul Dragomir, unde se vede şi anul când au terminat lucrul 7277 de la zidirea lumii, adică 1769, au mai fost şi alţii mai mărunţi care-şi vor fi făcut de lucru pe afară. De aceea îşi şi pun numele pe ici, pe acolo în câte un colţ. Aşa în colţul ,,cetăţii raiului” din stânga, pe lângă Dragomir Diaconul, găsim pe unul Pătru şi pe altul Nistor, iar pe zidul ,,cetăţii” un nume în criptogramă, cu bună samă al vreunui ucenic mai modest cu numele Ştefan.

         În afară de pictura din lăuntru care se execută după tipic şi după şabloane, zugravul ne mai dă aici chipuri şi scene şi pe dinafară. Nu sunt multe bisericile cu astfel de decoraţiuni. Biserica aceasta din Titeşti este interesantă din acest punct de vedere pentru că prin chipurile ce se mai păstrează ni se dă un model de iconografie populară. Un zugrav avea prilejul să-şi plaseze pe toţi sfinţii din oricare ceată s-ar afla înăuntru. Pe arhierei în altar, pe prooroci pe arcurile turlei, pe Apostoli pe tâmplă, pe ucenici în naos, pe cuvioşi şi pe cuvioase în pronaos. Pentru zugravul de atunci sau pentru cei ce-şi vreau biserica împodobită nu era de ajuns.

         De aceea, cum intri în faţă, trebuiau puşi sfinţii arhangheli, hramul bisericii, în mijloc Arhanghelul Mihail, Gavriil şi Rafail de o parte şi de alta. După aceea Sf. Apostol Petru în stânga noastră şi Sf. Apostol Pavel în dreapta.

         Urmează apoi sfinţi fără vreo rânduială, ca înlăuntrul bisericii unde fiecare ceată îşi are un loc bine stabilit. Aici sunt aşezaţi la întâmplare, fie după cererea ctitorilor şi ajutătorilor, fie a zugravilor. Aşa cum se întâmplă de pildă la biserica cea nouă din Sălătrucu, tot din Argeş, unde câte un creştin cucernic, în loc să-şi facă troiţă la o fântână sau răspântie unde să-şi zugrăvească sfinţii către care are mai multă evlavie şi care ar fi costat mai mult – a cerut zugravului să-i facă pe Sf. Nicolae, altul pe Sf. mucenică Filofteia sau alţi sfinţi. Tot aşa se pare să fi fost şi aici. De la intrare, spre miazăzi, vedem proorocii: Iona şi Ioil şi după aceea pe Nicodim ,,ce-l pomenim pururi”, care nu-i cuviosul Nicodim cel sfinţit, întemeietorul vieţii de obşte şi începătorul epocii de cărturărie slavonă, ci tovarăşul lui Iosif, ,,cel cu bun chip”, care-i stă alături şi care a cerut trupul Domnului de la Pilat şi l-au pus apoi în mormânt. După aceştia vine Sfântul Ioan Botezătorul, ca imediat apoi să fie zugrăvit mucenicul Haralambie. Că cei ce au zugrăvit pe afară erau calfe puţin deprinse cu numele după tipic al sfinţilor şi cu ierarhia lor se vede destul de lămurit. Au scris numele aşa după cum îl pomeniseră din bătrâni. Urmează apoi proorocul Amos, iar între Ieremia şi Iezechil să fie unul dintre cei 70 de apostoli – Codrat. Vine apoi Ghedeon, proroc şi el, iar într-un chip mai depărtat – Elisei şi Daniel. În dreptul altarului este Moise şi Sf. Fecioară pe scaun de împărăteasă, încheind şirul. De aici, înconjurând biserica spre intrare în partea de miazănoapte, vedem pe Hristofor purtând Pruncul Iisus în braţe, cu inscripţia: ,,Mă mir de prunc mic şi greu”, pentru ca pruncul să-i răspundă: ,,Tu te minunezi de mine. Nu te minuni (sic) că ţi-au înfrunzit toiagul în mână”. Că, într-adevăr, în mâna stângă pe braţ ţine pruncul, iar în mâna dreaptă un toiag înfrunzit şi înflorit.

         Urmează apoi Pr. Zaharia, Pr. Ilie, mucenicul Trifon (cel păzitor de lăcuste şi de alte jigănii), Sf. Spiridon ,,făcătorul de minuni”, Sf. muceniţă Eftimia, Sf. muceniţă Varvara, apoi cei doi mari mucenici călări pe cai, ucigând unul pe Lie sau pe împăratul Maximilian, iar altul balaurul – Dimitrie şi Gheorghe şi, în sfârşit, Sf. mucenic Teodor Tiron.

        Fiecare sfânt încadrat în ciubuc în relief, ca şi chipurile cu totul şterse din rândul ferestrelor, decorează în chip minunat biserica.Acest decor de cadruri în relief este completat de întreitul şir de zimţi de sub streaşină.

         Puţine biserici am văzut să-şi păstreze înfăţişarea de la început; multe, zidite din aceeaşi epocă şi având acelaşi stil, au fost mutilate văruindu-li-se pereţii, dărâmându-li-se turla de zi, pentru a se face de lemn, care-i mai uşoară.

         Aici biserica, poate şi unde e un teren foarte solid, se păstrează întreagă. Înfăţişarea ei câştigă şi mai mult ca fiind aşezată pe o pantă uşoară; a trebuit ca la intrare să i se pună şapte trepte de piatră.

         Împrejur se află cimitirul sau podgradia, cum spune piatra aşezată în zidul înconjurător. Cruci vechi, din jumătatea veacului trecut, nu se află. Multe se vor fi zidit în zidul înconjurător, cum se şi văd vreo două-trei.

Cimitirul are şi un mormânt mai rar.

         Aici zace un tânăr locotenent rus, mort în luptele de la Turnu-Roşu la 16 martie 1849. Mormântul este de piatră şi înconjurat cu grilaj de fier, fiind lăsat fără nici o grijă în voia soartei. Ca în întreg cimitirul, soci şi alţi arbuşti părăsiţi în jur, au dislocat şi strâmbat lespezile. Cea de deasupra este împodobită cu vulturul împărătesc cu două capete, iar inscripţia de jos se încheie cu un gladium în relief.

         Biserica îşi păstrează şi clopotele de demult, cu toate că aici s-au dat lupte în imediata apropiere şi mai apoi chiar în sat. Dar oamenii au avut grijă să le coboare şi să le îngroape punând o cruce ca la un răposat de curând. Amândouă au glas pătrunzător de acioaie, dar fără să se armonizeze prea fericit.

         Biserica este săracă şi lipsită de odoare. Cărţile cele mai vechi, ţinute prin firide umede s-au mucezit,scoarţele s-au dezlipit; nu-i chip să mai poţi descifra obişnuitele dedicaţii scrise pe dedesubtul feţelor de la început.

         O cruce nouă, imitând pe cele de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, ale meşterului Muşat Diaconul, răspândite prin mai toate bisericile din nordul Argeşului şi Vâlcii, lucrată numai acum doi ani, arată că s-ar putea reveni, cu ceva bunăvoinţă, la acele vremuri. Crucea este o imitaţie perfectă. O evanghelie îmbrăcată în metal peste tot, dăruită de o pereche pentru sănătatea fiicei lor Maria, arată că tot mai ţâşneşte ici – colo jertfelnicia, măcar şi din frica de a nu-şi pierde şi acest ultim copil.

         Sf. Masă din altar, rotundă ca şi în Biserica de la Boişoara, este acoperită modest şi lipsită de obişnuitele podoabe. Pe lângă crucea cea de lemn, mai este una mică de metal şi două sfeşnice. Un antimis nou tipărit pe un fel de pânză ceruită, cum era odinioară chembrica. Desenul este de Russu, stilizat în linii exagerat de grele. Cu cei 500 de lei ce s-au plătit s-ar fi putut pune materialul obişnuit până acum, pânza de in, dacă nu de mătase.

         Antimisele ce se împărţeau odinioară gratuit bisericilor de către Vlădica cel nou, aveau pe lângă desenul cât mai bogat, şi pânză deasă cu grijă aleasă pentru ca după ea să se poată aduna cu uşurinţă fârâmiturile din Sfintele Taine. Azi nici una din preocupările – nici la zugravul ce s-a încercat să ne dea o icoană bizantină şi nici la Vlădica ce-şi semnează dedesupt numele. Cât de departe suntem de vremea când chiriarhul putea să scrie ,,dăruit” pe Antimis sau, aşa cum se învredniceau a mai dărui unii, şi cărţi de ritul sau de învăţătură, odoare şi vase sfinte!…”.

 Sursa: Vlădescu, Florea – Monografia comunei Titești, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2003, p. 342-348.