Vâlcea – Cadrul natural şi fizico-geografic

Judeţul Vâlcea se învecinează la nord cu judeţele Sibiu şi Alba, la vest cu judeţele Hunedoara şi Gorj, la sud cu judeţele Dolj şi Olt iar la est cu judeţul Argeş. Extremitatea nord-estică a judeţului se află în şaua Scara  din Munţii Făgăraş, şa care separă Vf. Negoiu de Vf. Scara, Din vîrful Scara până la Olt limita urmăreşte extremitatea vestică a culmii Făgăraşului, trece peste vârfurile Ciortea, Suru  şi Tătaru, depăşind Apa Cumpănită, unde izvoarele aflate pe un mic platou se îndreaptă atât spre nord, cât şi spre sud, apoi suferă o uşoară inflexiune începând din Chica Fedeleşului (1819 m) către sud-vest , atingând apa Oltului odată cu Valea Fratelui (L. Badea şi Constanţa Rusenescu, 1971). Menţinând aceeaşi direcţie vestică, limita urcă în continuare, pe Râului Vadului şi Izvorul Muntenilor, apoi pe culmea muntelui Coasta Câinenilor.  În continuare, spre vest, urmează culmea prncipală a Munţilor Lotrului, cea  care formează şi cumpăna apelor dintre bazinele hidrografice ale Lotrului, Sadului şi Frumoasei (Sebeşului). Linia de hotar trece peste vârfurile  Pârcălabu şi Sterpu, coboară în Curmătura Buceci, urcă pe vârfurile Negovanu, Balindru Mare, Ştefleşti, Cristeşti, Piatra Albă  şi se continuă până în Curmătura Tărtărău, apoi se întinde tot spre vest până în Poiana Muierii. În acel punct se află graniţa dintre Munţii Parâng, Şurean şi Lotrului.  Între Vf. Piatra Albă  şi Poiana Muierii, judeţul Vâlcea  se învecineză spre nord cu judeţul Alba.

Din Curmătura Poiana Muierii (unde apare limita cu judeţul Hunedoara), hotarul  se îndreaptă către sud spre a ajunge prin munţii Capra şi Pravăţ, la Curmătura Cibanului, pe unde trece DN 7A Voineasa – Petroşani. Limita vestică se continuă spre sud prin Vf. Cibanul, Pietrele, până în vârful Coasta lui Rus. De aici, ocolind buchetul de izvoare ale Lotrului, se îndreaptă spre est prin Vf. Mohoru, Păpuşa, Micaia, până în Curmătura Olteţului, mărginindu-se parţial spre sud cu judeţul Gorj.

În continuare, limita se întinde spre est peste Vârfurile Turcinu, Negovanu şi Nedeia,  după care se îndreaptă spre sud pe culmea ce constituie interfluviul Cerna – Olteţ, marcat de vârfurile Corşor, Cujba, Bucium, Pleaşa şi Runcu, care-l desparte de judeţul Gorj. Această culme coboară în depresiunea subcarpatică între satele Racoviţa şi Cerna. La nord – vest de Milostea traversează valea Tărâiei, apoi, în dreptul Mateeştilor, pe aceea a Olteţului, pentru a se derula, pe dealurile Pietroasa, Căprioarei, Muierii, Dănciuleşti, Capu Hotarului şi Dl. Floreiului. Din acest punct, limita, care aici desparte judeţul Vâlcea de judeţul Dolj, se abate spre sud – est, peste dealurile Iapa, Prădătorului, Mânăstirii, de unde se îndreaptă spre sud către Dl. Drumului. În continuare se orientează spre est, formând limita sudică pe marginea Olteţului, unde se învecinează cu judeţul Olt, ocoleşte marginea sudică a satului Olteţani, se îndreaptă spre Dl. Stâlpului la sud de Lungeşti, după care traversează pârâul Mamu şi se îndreaptă spre Olt la sud de satul Tighina. Ajungând la Olt, se dispune în lungul acestuia spre nord pînă mai sus de Drăgăşani. În dreptul barajului UHE Zăvideni, limita estică se îndreaptă spre  Dl. Bolovan, ocolind comuna Drăgoeşti prin sud-est, apoi se dispune pe un traseu întortocheat spre Dl. Viilor la sud de Bârsoiu, taie văile Trepteanca şi Cungra, se dispune la est de Dealul Lăunele, Valea Scheiului, Popeşti, după care oscilează la stânga şi la dreapta Văii Topologului printre dealurile puternic fragmentate, până spre izvoarele acestuia unde – în şaua Scara – se face joncţiunea cu limita nordică.

Suprafaţa judeţului Vâlcea este de 5705 kilometri pătraţi, reprezentând 2,4% din teritoriul României, iar populaţia (la 1 iulie 2007) se ridica la 411.576 locuitori. Reşedinţa judeţului se află în municipiul Râmnicu-Vâlcea, oraş vechi atestat de domnitorul Mircea cel Bătrân la 1388, situat la confluenţa Râului Olăneşti cu Oltul, care numără azi 111.342 locuitori.

 

2. CONSIDERAŢII FIZICO-GEOGRAFICE

           

Situat la sud de axa longitudinală a Carpaţilor Meridionali, judeţul Vâlcea dispune de un relief divers, dar care poate fi încadrat în trei mari unităţi (domenii) dispuse în trepte sau etaje, cu altitudini descrescătoare de la nord spre sud: domeniul munţilor, care ocupă circa două cincimi din suprafaţa judeţului; domeniul dealurilor subcarpatice, cuprinzând o cincime din judeţ; domeniul colinelor piemontane, ce se întinde pe două cincimi în sudul judeţului. La acestea se adaugă depresiunile, îndeosebi  depresiunea Loviştea – Lotru, care se insinuează între principalele culmi montane, precum şi depresiunile situate la sud de munţi. Un element major şi important îl constituie Valea Oltului, care traversează judeţul de la nord la sud şi direcţionează axial celelalte elemente hidrografice, astfel că în partea central-sudică a judeţului se evidenţiază culmi (interfluvii) paralele ce coboară treptat pe direcţia nord-sud. Ecartul altitudinal al reliefului se situează între Vf. Ciortea (2.426 m) şi lunca Olteţului la Laloşu (Olteţani) în extremitatea sudică a judeţului (157 m) şi reflectă marea varietate a formelor de relief în condiţiile unei puternice fragmentări.

Înfăţişarea actuală a formelor de relief reprezintă interacţiunea complexă şi de lungă durată dintre alcătuirea litologică a fundamentului geologic, cu factorii tectonico-climatici şi – în ultima vreme – şi cu cei antropici, care îşi fac simţită prezenţa prin lucrări impresionante cu efecte geomorfologice (exploatări miniere, petroliere, forestiere, construcţii hidrotehnice etc.).

 

a. Treapta munţilor

 

Formează în nordul judeţului un adevărat patrulater de culmi, separate de adânca vale a Oltului (L. Badea şi Constanţa Rusenescu, 1971). Partea nordică o constituie extremitatea dinspre Olt a culmii Munţilor Făgăraş, marcată de vârfurile Ciortea (2.426 m), Budislavu (2.371 m), Suru (2.283 m), Scara (2.306 m) şi Chica Fedeleşului (1.856 m), a căror altitudine descreşte treptat spre Olt.

La vest de Olt se întâlneşte una din digitaţiile culmii Munţilor Lotrului (Ştefleşti) reprezentată de vârfurile Plăieşul, Groapele, Floarea, Dealul lui Vlad (1.355 m) şi Coasta Câinenilor (1.916 m), a căror frumuseţe a fost remarcată şi descrisă de Ion Conea încă din 1928. Acest ansamblu de culmi se racordează la catena principală a Munţilor Lotrului care, în continuare, spre vest, se înalţă la peste 2.000 m prin vârfurile Pârcalabu (2.060 m), Sterpu (2.142 m), Clăbucetu (2.076 m), Negovanu (2.035 m), Balindru (2.209 m) şi Ştefleşti (2.212 m), unde se atinge altidudinea maximă. Din acest vârf spre apus se întind imensele suprafeţe orizontale de altitudine (platforma Borăscu) marcate de vârfurile Piatra Albă (2.178 m), Larga (1.835 m), Tâmpa (1.800 m), după care coboară în Curmătura Tărtărău (1660 m), spre a se racorda la partea nordică a Munţilor Parâng, unde – la Poiana Muierii (1.757 m) – se află şi hotarul cu Munţii Şurean.

Latura vestică a patrulaterului muntos este constituită dintr-o culme a Munţilor Parâng care, desprinsă din Vf. Coasta lui Rus (2.301 m), se îndreaptă spre nord străjuită de vârfurile Găuri (2.244 m) şi Cibanu (1.944 m), coboară în Curmătura Cibanului (1.615 m), pe unde trece şoseaua (DN 7A) de legătură dintre Valea Oltului şi Valea Jiului, apoi se continuă prin vârfurile Capra (1.871 m), Cotu Ursului (1.893 m) şi Pravăţu (1.715 m) până în Poiana Muierii; aceasta din urmă reprezintă un hotar geomorfologic, dar pentru locuitorii din veacuri ai munţilor, a fost o punte de legătură spirituală prin renumita nedeie (Nedeia Dacilor) ce avea loc aici cu mulţi ani în urmă, descrisă printre alţii de Ion Conea şi Nicolae Deleanu.

Partea sudică a teritoriului muntos al judeţului Vâlcea o constituie extremitatea estică a munţilor Parâng cu vârfurile Coasta lui Rus (2.301 m), Mohoru (2.337 m), Păpuşa (2.136 m), Bălescu (2.091 m), Galbenu (2.137 m) şi Micaia (2.179 m), culme ce sfârşeşte în Curmătura Olteţului (1.600 m), pe unde trece un pitoresc drum carosabil ce leagă aşezări din Subcarpaţii Gorjului (Polovragi) cu Valea Latoriţei din bazinul Lotrului. Din această culme, aparţine judeţului Vâlcea doar partea nordică cu frumoasele căldări glaciare asimetrice: Pristos, Igoiu, Galbenu, Bălescu şi Cioara. Între Latoriţa şi Lotru se întinde culmea Munţilor Latoriţei, lungă de aproape 30 km, cu vârfurile Fratoşeanu Mare (2.053 m), Puru (2.048 m), Zănoaga (1926 m) şi Bora (2.055 m). (Gh. Ploaie, 1983, 1987, 2009).

Din curmătura Olteţului până la Olt, rama sudică a patrulaterului muntos o formează Munţii Căpăţânii, o lungă catenă de circa 40 km, în cuprinsul căreia se remarcă vârfurile Negovanu (2.064 m), Nedeia (2.130 m), Balota (2046 m), Căpăţâna (2.097 m), Ursu (2.124 m), Văleanu (1.847 m), Zmeurătu (1.938 m), Preota (1.954 m), Gera (1.886 m), Folea (1.647 m) şi Vf. lui Stan (1.450 m). Spre Olt, culmea ia sfârşit prin muntele Narăţu (1.509 m), pe cât de frumos, pe atât de greu abordabil, datorită versanţilor prăpăstioşi şi a lipsei potecilor. Pârâul Lotrişor separă Narăţu de Munceii Olăneştilor situaţi mai la sud, între care se remarcă Muntele Basarab care coboară spre Olt prin pereţi abrupţi.

În cuprinsul Munţilor Căpăţânii, se individualizează atât prin apartenenţa geologică, cât şi prin peisajul inedit, culmea calcaroasă Buila – Vânturariţa, cu orientarea nord-est – sud-vest, atingând altitudinea maximă în Vf. Vânturariţa (1.885 m). Capătul nord-estic al acesteia se termină dincolo de cheia pârâului Olăneşti (sau cheia Mânzului), iar cel sud-vestic dincolo de cheia Bistriţei vâlcene. Contribuţii la cunoaşterea geomorfologică a acestei bare calcaroase au adus I. Ilie (1969), D. Călin (1998), S. Roată (1995), L. Badea şi col., 1998 etc.

La est de Olt se înalţă, continuând rama sudică a ţinutului muntos al Vâlcii, Masivul Cozia, cu altitudinea maximă în Vf. Cozia sau Ciuha Neamţului (1.667 m). Deşi nu are o altitudine prea ridicată, relieful său puternic accidentat (relief specific de tip Cozia, modelat pe gnaise oculare) îi conferă o individualitate aparte şi o valoare peisagistică deosebită. Latura estică a patrulaterului muntos o constituie o culme care porneşte din vf. Ciortea şi coboară pe dreapta Topologului racordându-se cu extremitatea nord-estică a Munţilor Cozia.

Alcătuirea geologică. În cea mai mare parte, munţii din ţinutul Vâlcii au un aspect domol, cu vârfuri rotunjite, cu versanţi mai mult sau mai puţin abrupţi, acoperiţi cu păduri sau pajişti subalpine, în funcţie de nivelul altitudinal. Acest aspect se datorează în mare parte fundamentului cristalin pe care s-au edificat de-a lungul timpurilor geologice. Totuşi, unele diferenţieri în alcătuirea geologică sunt remarcabile, întâlnindu-se în acest ţinut două componente fundamentale: Pânza Getică şi Autohtonul Danubian, evidenţiate de  Gh. Munteanu Murgoci încă de la începutul acestui secol. Astfel, Munţii Lotrului, culmile sudice ale Munţilor Făgăraş şi partea estică a Munţilor Căpăţânii aparţin Pânzei Getice, fiind formate din roci metamorfice (micaşişturi, gnaise micacee, amfibolite şi injecţii de pegmatite) care au fost propulsate peste rocile autohtone în timpul marii orogeneze mezocretacice (L. Badea şi Constanţa Rusenescu, 1971). Ele constituie seria de Sebeş-Lotru depuse cândva într-un geosinclinal arhaic (H. Savu, 1963). La est de Olt, apar gneise feldspatice cu textură oculară – cunoscute şi sub numele de gneise de Cozia (Şt. Ghica-Budeşti, 1940).

În cuprinsul Munţilor Căpăţânii, pe Valea lui Stan, aflorează o serie de roci metamorfozate în condiţiile faciesului şisturilor verzi, constituite din şisturi cuarţito-sericitice, şisturi sericito-cloritice şi sericito-grafitice, cu intercalaţii de metadolerite şi lentile de calcare cenuşii. Ele aparţin paleozoicului inferior – werfenian – (Marcela Dessila-Codarcea, Violeta Iliescu, 1967) fiind cele mai vechi roci aflate la zi pe teritoriul judeţului. În partea vestică a Munţilor Căpăţânii, în partea centrală a Munţilor Latoriţei şi la Obârşia Olteţului, se întâlnesc roci aparţinând cristalinului autohton sau autohtonul danubian, care nu au fost influenţate de marele şariaj mezocretacic. Între aceste roci, se disting: şisturi filitoase, grafitoase, sericitoase, cloritoase, calcare cristaline, amfibolite, cuarţite, iar pe alocuri – granite şi granodiorite (mai spre fundament). În alte sectoare se disting şi roci sedimentare: conglomerate, gresii, brecii calcaroase (sectorul estic) şi mai ales calcare jurasice. Acestea din urmă formează atât bara Buila-Vânturariţa, cât şi bara Pietrele Găuriciu-Piatra Polovragilor, aflată mai la vest.

Mişcările orogenice cretacice au fost urmate de apariţia unor importante fracturi tectonice, de ridicări ale unor sectoare (horstul Coziei) sau de scufundarea unor regiuni (Depresiunea Loviştei) (R. Ciocîrdel, M. Socolescu, 1969), cât şi de desfăşurarea unor importante procese de eroziune ale căror urme le vedem astăzi sub forma Platformelor Borăscu (1900-2000 m) sau Gornoviţa (850-950 m), la marginea sudică a Munţilor Căpăţânii (V. Mihăilescu, Gh. Niculescu, 1967).

Apariţia regiunii depresionare dintre munţi (Loviştea), în senonian, la sfârşitul cretacicului, a favorizat depunerea unor sedimente care au generat alternanţe de roci: conglomerate, gresii, marne, argile. Mişcările tectonice ulterioare, dar şi fenomenele erozionale au creat în bazinul Brezoi, în pânza conglomeratelor de Bucegi (I. Popescu-Voiteşti, 1918) un relief care astăzi ne încântă privirile. Este sectorul dintre Valea Vasilatu, Valea Doabra şi Valea Călineşti, care constituie teritorii în mare parte protejate în cadrul Parcului naţional Cozia.

Hidrografia sectorului muntos este dominată de prezenţa râului Olt, care drenează axial întregul ţinut muntos al Vâlcii. Oltul cel cântat de poeţi şi scriitori,  descris de savanţi, pictat şi fotografiat de numeroşi artişti, reprezintă axa longitudinală fluidă care străbate judeţul Vâlcea de la nord la sud. Pe partea stângă, Oltul adună la intrarea în judeţ, apele Pârâului Valea Satului, în dreptul localităţii Câineni, pentru ca apoi să primească pârâul Boia, format din Boia Mare, Boia Mică şi Boişoara, care reunesc apele izvoarelor aflate pe partea sudică a Munţilor Făgăraşului (Munţii Cocorâciu, Olanu, Miclăuşu, Budislavu, Suru, Vemeşoaia, Clocoticiu, Boia, Petriceaua etc.). Apele pârâului Boia, purtătoare de păstrăvi, au caracter tipic montan în cursul superior şi mijlociu, cu multe cascade,  pentru ca în cursul inferior să se domolească în albii largi, pline de aluviuni. În acest sector s-au realizat trei microhidrocentrale.

Înainte de a intra în defileul Cozia, Oltul mai primeşte pârâul Titeştilor, apoi Băiaşu, care dispune de un larg bazin de obârşie situat între muchia Cerbului, Poiana Spinului şi Muntele Cozia, precum şi Lotrişorul ce coboară de sub versanţii prăpăstioşi ai Muntelui Cozia. La ieşirea din defileu, principalul afluent din stânga este Valea Păuşii, care drenează ţinutul sudic al Munţilor Coziei.

 Pe partea dreaptă îşi aduc apele în Olt: Căprăreţu, cu afluentul său – Izvorul Muntenilor, Valea lui Vlad, Urea (sau Valea Urii) – ale cărei izvoare vin de sub Mândra şi Stânişoara, Pârâul Robeştilor, Pârâul Sărăcineşti, Pârâul Călineşti – care îşi aduce apele de sub vârful Robu (1.900 m), precum şi pârâul Beţelu. Toate acestea drenează partea estică a Munţilor Lotrului.

Cel mai de seamă afluent al Oltului în acest sector, este însă Lotrul, râu lung de circa 76 km care îşi adună apele din Munţii Parâng, de pe partea sudică a Munţilor Lotrului, din Munţii Latoriţei şi din partea nordică a Munţilor Căpăţânii. În cuprinsul bazinului său, afluenţi de seamă sunt Voineşiţa şi Păscoaia – pe stânga, Mânăileasa şi Latoriţa – pe dreapta. Latoriţa, deşi are o lungime de numai 30 km, şi-a creat un spectaculos defileu, unic în România. Izvoarele sale (Latoriţa de vest, Muntinu şi Urda sau Latoriţa de Jos) se dispun la graniţa dintre Munţii Latoriţei şi Munţii Parâng. Prin ridicarea barajelor de la Petrimanu şi Galbenu, care reţin un important debit,  apele sale zbuciumate s-au mai domolit, căci, prin galerii, sunt conduse în Lacul Vidra.

Bazinul Lotrului, unul dintre cele mai pitoreşti pe care îl au românii, a fost puternic modificat prin crearea aici, între 1966 şi 1984, a celei mai puternice hidrocentrale de pe râurile interioare ale României. Au apărut astfel şapte lacuri de acumulare (Vidra, Balindru, Jidoaia, Petrimanu, Galbenu, Mălaia şi Brădişor), iar debitul principal al Lotrului ajunge acum în Olt printr-o galerie ce debuşează în punctul Cârligul Mare. Puţine ape au rămas să mai urmeze vechea albie a Lotrului, aducând în tulbureala Oltului limpezimea de cristal a izvoarelor de munte.

În defileul Cozia, în Olt, îşi varsă apele Lotrişorul, străjuit de pereţi verticali în cursul inferior, renumit azi şi prin cascada făurită de oameni, ce se prăvăleşte de la aproape 20 m înălţime. Ceva mai la sud, sosesc şi apele pâraielor Puturoasa, Căciulata şi Valea Căldărilor, care, străbătând deja terenuri sedimentare, antrenează diverse substanţe ce le conferă proprietăţi terapeutice. Valea Căldărilor parcurge un interesant defileu modelat în gresii, înainte de a debuşa în Olt.

În sectorul montan, Oltul, prin construcţia hidrocentralelor de la Turnu şi Gura Lotrului, şi-a pierdut caracterul său sălbatic. Recent, a fost terminată hidrocentrala de la Cornet şi se mai află în construcţie, în amonte, încă două hidrocentrale.

Prezenţa acestor salbe de hidrocentrale, pe lângă producţia de energie electrică, determină atenuarea undelor de viitură care apar din când în când datorită precipitaţiilor abundente. Valorificarea lor turistică este încă insuficientă.

În spaţiul montan se găsesc cele mai multe izvoare ale pâraielor şi râurilor judeţului. Ele se situează, de regulă, între 1.600-2.000 m, unele aflându-se la peste 2.000 m. Pantele versanţilor, ca şi bogăţia precipitaţiilor, fac ca scurgerea medie să se situeze la 40-50 l/s/km², cu valori mari în lunile mai-iunie. În apele de munte, lipsa surselor de poluare face ca fauna reofilă să aibă o dezvoltare optimă. Doar unele intervenţii accidentale ale unor oameni determină distrugeri importante pe porţiuni lungi ale unor râuri şi pâraie.

În afara lacurilor de acumulare menţionate, care au o suprafaţă totală de peste 3.000 ha. în judeţul Vâlcea mai există o serie de lacuri naturale. Pe primul loc se situează lacurile glaciare Câlcescu, Iezerul, Zănoaga, Lacul lui Vidal, Lacul lui Pencu, Lacul Păsării, lacurile din căldarea Găuri etc. Ele se situează la izvoarele Lotrului, în munţii Parâng, şi au funcţii piscicole, dar mai ales turistice. Lacurile Cioara şi Bălescu, ca şi cele din Muntinu, se află în curs de colmatare. Un interesant şi pitoresc lac glaciar se află şi în Munţii Lotrului: Zănoaga Cristeştilor, ce constituie, împreună cu căldarea glaciară din jur, un obiectiv protejat. (Gh. Ploaie, 1987). Semnificativ este lacul Iezerul Latoriţei (sau Iezerul Muntinului) care, deşi este lacul glaciar situat la altitudinea cea mai joasă din ţară – 1.530 m (Silvia Iancu, 1970), reprezintă încă o suprafaţă relativ mare, fiind înconjurat de mlaştini de turbă. Tot în zona montană se mai află lacuri pluvio-nivale (Cibanu, Muşetoiu, Huluzu în Parâng, Florica şi Marginea în Munţii Căpăţânii etc.), dar cu suprafeţe mici.

În teritoriul muntos al judeţului, climatul este cel specific munţilor înalţi de peste 2.000 m. Puternica fragmentare a reliefului, existenţa culmilor înalte direcţionate est-vest şi adâncul culoar al Oltului fac ca unele elemente climatice să oscileze între limite largi. În plus, făcând parte din lanţul carpatic, aceşti munţi se situează în calea principalilor cicloni care determină modificările temporale ale vremii.

Temperatura medie anuală a aerului oscilează între 1,7⁰C la Negovanu, 2,7⁰C la Obârşia Lotrului, 2,9⁰C la Cozia, 7,1⁰C la Voineasa şi 8,1⁰C la Titeşti. Dinamica temperaturilor medii anuale şi lunare se poate urmări în tabelul nr.1 şi, respectiv, nr. 2. Reprezentarea grafică a acestor valori se poate vedea în fig. 4. Amplitudinile termice, deşi remarcabile, nu sunt printre cele mai mari din ţară. Cele mai scăzute temperaturi s-au înregistrat astfel: Negovanu, -23,2⁰C la 31 ian 1991; Obârşia Lotrului, -32,2⁰C la 31 ian 1987; Cozia, – 23,6⁰C la 4 martie 1987; Voineasa, -25,8⁰C la 13 ian 1985; Titeşti; -18,8⁰C la 13 ian 1985. În timpul verii,cele mai ridicate temperaturi (maxime absolute) s-au înregistrat după cum urmează: Negovanu:20,8⁰C – la 28 aug. 1992; Obârşia Lotrului: 30,2⁰C – la 6 iulie 1988; Cozia: 27,0⁰C – la 6 iulie 1987; Voineasa: 35,6⁰C – la 6 iulie 1988; Titeşti: 33,6⁰C – la 21 iulie 1987.

Nebulozitatea este destul de accentuată,depăşind peste 180 zile pe an, fiind mai scăzută la marginea sudică a teritoriului muntos.

Precipitaţiile se situează, în funcţie de altitudine, între 700 şi 1.400 mm anual. După 1990, au urmat ani mai secetoşi, în care s-au înregistrat cantităţi mici de precipitaţii, scăzând suma anuală astfel: Negovanu  – 730,6 mm, Obârşia Lotrului – 865,9 mm, Cozia – 961,9 mm, Voineasa – 772,4 mm, Titeşti – 681,2 mm

Pe culmile cele mai înalte, stratul de zăpadă se înregistrează încă din lunile oct. – nob., stăruind în Făgăraş şi Parâng până în iunie – iulie. Numărul zilelor cu ninsoare oscilează între 80-90 în etajul alpin (Parâng, Făgăraş) şi 30-40 în Depresiunea Loviştea. Dinamica precipitaţiilor lunare şi anuale poate fi urmărite în tabelul nr. 3 şi, respectiv, nr. 4 ca şi în figura nr. 6.

Vântul este un element climatic dominant pe culmile înalte. Direcţia principală este nord-vest – sud-est, iar intensitatea cunoaşte valori ridicate mai cu seamă în Munţii Căpăţânii,  sectorul Negovanu. Valorificarea energiei eoliene, o sursă ieftină şi nepoluantă, a rămas în stadiul de proiect, deşi s-au făcut cercetări fructuoase în fostul poligon experimental de la Negovanu, unde între anii 1979 – 1987 a funcţionat prima centrală eoliană din România.

 

Tabelul nr. 1

TEMPERATURA  MEDIE ANUALĂ (0C)
OBÂRŞIA LOTRULUI	2,7
COZIA	2,9
TITEŞTI	8,3
VOINEASA	7,1
RÂMNICU-VÂLCEA	10,3
OLĂNEŞTI	9,7
DRĂGĂŞANI	10,6
BĂLCEŞTI	10,1
NEGOVANU	1,7

 

Tabelul nr. 2

 

LUNA Localitatea	I	II	III	IV	V	VI	VII	VIII	IX	X	XI	XII
DRĂGĂŞANI	-3	0	5	11	16	19,6	21,6	19,4	17,6	11,4	5	1,4
RÂMNICU-VÂLCEA	-1	0,4	5,6	10,6	15,6	19	20,8	20	16,6	10,6	4,6	1
BĂLCEŞTI	-1,6	-1	3,6	12,4	16,4	19,2	21,4	20,8	17	9,6	3,6	0,2
VOINEASA	-3,4	2	2,6	7,6	12,6	15,2	16,8	16	12,3	7,2	1,7	-1,6
OBÂRŞIA LOTRULUI	-6,6	-5,5	-2,4	1,6	6,7	9,5	11,8	11	8,2	3,7	-1,2	-4,3
COZIA	-6,4	-7,4	-2,8	2,1	7,5	10,7	13,2	13,1	10,2	4,6	1,8	0,8
NEGOVANU	-5,4	-8,9	-6,6	0,2	3,4	8,2	10,2	14,8	5,2	2	-2,6	-7

 

Tabelul nr. 3. Temperaturile medii lunare (⁰C)

 

LUNA Localitatea	II	II	IIII	IIV	VV	VVI	VVII	VVIII	IIX	XX	XXI	XXII
COZIA	57,5	558,0	556,0	883,0	1110,0	1137,0	1138,0	880,0	776,0	558,0	556,0	882,0
OBÂRŞIA LOTRULUI	552,0	442,0	446,0	776,0	1114,0	1139,0	993,0	995,0	667,0	445,0	551,0	552,0
RÂMNICU-VÂLCEA	338,0	336,0	332,0	557,0	996,0	888,0	886,0	666,0	446,0	550,0	555,0	443,0
BĂLCEŞTI	339,0	662,0	443,0	448,0	558,0	667,0	440,0	442,0	117,0	226,0	330,0	335,0
NEGOVANU	775,0	227,0	221,0	664,0	1100,0	1137,0	446,0	1101,0	330,0	992,0	226,0	226,0

 

Tabelul nr. 4. Precipitaţii lunare (mm/m²)

PRECIPITAŢII CANTITATE ANUALĂ (mm/m2)
OBÂRŞIA LOTRULUI	865,9
COZIA	961,9
TITEŞTI	681,2
VOINEASA	772,4
RÂMNICU-VÂLCEA	686,7
OLĂNEŞTI	770,1
DRĂGĂŞANI	602,7
BĂLCEŞTI	551,7
NEGOVANU	730,6

(Sursa: Anuarul statistic al jud. Vîlcea)

 

b. Treapta  dealurilor subcarpatice

 

Cuprinde teritoriul denumit Subcarpaţii Vâlcii, situat între Olteţ şi Topolog (Geografia României, vol. IV, 1992; Mihaela Dinu, 1995), în prelungirea spre sud a munţilor. Geneza acestui sector este legată de erodarea terţiară a munţilor şi depunerea sedimentelor în marea Depresiune Getică (L. Badea şi Constanţa Rusenescu, 1971). Limita dintre munţi şi dealuri nu este bruscă, ci se realizează printr-o serie de culmi descendente   şi înşeuări care au permis instalarea unui lung şir de aşezări perimontane (L. Badea, 1955).

Se remarcă, de asemenea, un şir de depresiuni subcarpatice: Horezu-Olăneşti-Muiereasca-Călimăneşti-Berislăveşti-Sălătrucel, iar ceva mai la sud  microdepresiunile Suseni-Dobriceni-Zmeurăt, care accentuează limita dintre munţi şi dealurile subcarpatice. Semnificaţia lor este atât geomorfologică (Emm. de Martonne, 1907; L. Badea, 1963), dar şi peisagistică, V. Mihăilescu numind-o în ansamblu “cea mai interesantă şi totodată cea mai frumoasă dintre toate depresiunile care însoţesc marginea exterioară a Carpaţilor româneşti”.

Spre sud, către Piemontul Getic, limita nu este precis individualizată, considerându-se ca limită creasta care mărgineşte spre nord cuvertura de pietrişuri piemontane, respectiv de la Popeşti până la Olt şi în continuare, spre est, până în Valea Topologului. Ca elemente de relief, se remarcă o îmbinare între culmile relativ înguste şi paralele dispuse pe direcţia nord-sud, dar uşor convergente spre Olt, cu seria de depresiuni condiţionate tectonic, dar şi litologic. Aspectul general este al unui relief răvăşit de eroziune, însă păstrând unele elemente dominante. Astfel, se pot remarca la nord de lărgirile depresionare Pietrari-Negruleşti, Stoeneşti, Păuşeşti-Măglaşi, Vlădeşti, Râmnicu-Vâlcea, precum şi un grup de dealuri înalte de peste 700 m, dezvoltate pe formaţiuni paleogene şi miocene monoclinale, în care domină o succesiune de cueste. Foarte  uşor vizibile apar aceste cueste la est de Olt (sectorul Dăeşti-Fedeleşoiu).

La sud de Depresiunea Horezu, se impune în peisaj Măgura Slătioarei, un anticlinal recutat şi faliat (M. G. Filipescu, 1943) aproape în întregime împădurit, dar sfârtecat la vest, est şi sud, de procese erozionale foarte active, care au format Şiroirile de la Slătioara, puse sub ocrotire în cadrul unei rezervaţii naturale. În apropiere de Râmnicu-Vâlcea, atât la stânga, cât şi la dreapta Oltului, predomină un relief de cueste generat de văile torenţiale în condiţiile unor structuri geologice monoclinale (L. Badea, 1955; Mihaela Dinu, 1995). Pe Olt, Bistriţa şi Luncavăţ, se păstreză bine sistemul de terase (7-8 m) începând cu 200-220 m altitudine relativă (L. Badea, 1981, 1983). Versanţii au pe alocuri o instabilitate accentuată care, în condiţiile unor presiuni antropice, poate conduce la masive alunecări. Este şi cazul alunecării de teren de proporţii, din interfluviul Luncavăţ-Pesceana (zona Aricioaia), produsă în anul 1994, ca şi cele de la Lăpuşata – din 2004, Berbeşti – 2006 sau Mateeşti, 2007, ultimele – în apropierea unor halde create în urma exploatărilor miniere.

Reţeaua hidrografică a acestui sector este dominată, de asemenea, de râul Olt, dar şi de o serie de afluenţi care curg relativ paralel şi uşor convergent spre Olt. Din stânga Oltului îşi aduc apele pârâul Sălătrucel, ai cărui afluenţi se coboară de sub Muntele Cozia sau de sub Dealul Robaia, apoi Alunoasa şi Sâmnicul care drenează Dealurile Goleştilor.  Cel mai important afluent de stânga rămâne, însă, Topologul, care, coborând de sub culmile Munţilor Făgăraşului, intră pe teritoriul judeţului Vâlcea spre a se vărsa în Olt la Galicea, aducând o mare cantitate de aluviuni provenite din eroziunile puternice produse în depozitele sedimentare. Pe dreapta, Oltul are ca afluenţi în sectorul subcarpatic, pârâul Muereasca, apoi râul Olăneşti, pârâul Govora, Bistriţa şi Luncavăţul. Toate acestea îşi adună izvoarele de pe partea sudică a Munţilor Căpăţânii. Interesantă este convergenţa acestor afluenţi spre Olt, în vecinătatea localităţii Băbeni, imaginea din satelit sugerând existenţa cândva a unei zone mai joase, probabil – un golf al Lacului Getic.Deşi au debit important şi o faună piscicolă adecvată, trecerea prin numeroase localităţi impurifică apele, astfel că starea de degradare se accentuează spre vărsarea în Olt, în detrimentul faunei reofile. În acest sector se află şi o serie de lacuri, cum sunt lacurile antropo-salifere de la Ocnele Mari-Ocniţa, sau lacurile din sectorul localităţilor Runcu şi Dăeşti, dezvoltate în urma unor alunecări de teren. Trebuie, de asemenea, amintit lacul Frumoasei din cătunul Mosoroasa, care constituie nucleul unei rezervaţii naturale, şi Lacul Doamnei (aproape secat), în apropiere de Ocnele Mari.

Clima Subcarpaţilor Vâlceni este cea mai blândă din tot cuprinsul judeţului. Nu sunt create condiţii pentru inversiuni termice cu scăderi accentuate ale temperaturilor. În acelaşi timp, munţii din nord oferă suficientă protecţie, astfel că invaziile de aer rece şi viscol din timpul iernii sunt rare. În perioadele de vară, influenţa munţilor temperează puţin excesele termice prin brize locale. În acest fel, se creează condiţii excelente pentru funcţionarea staţiunilor balneare (în număr de 7), care se află în domeniul subcarpatic. De altfel, temperaturile medii anuale sunt de 10,3⁰C la Râmnicu-Vâlcea şi 9,7⁰C la Olăneşti. Precipitaţiile însumează 686,7 mm la Râmnicu-Vâlcea şi 880,1 la Olăneşti.

Climatul blând, adăpostit este confirmat şi de prezenţa castanului comestibil în apropierea mănăstirilor Hurez, Bistriţa şi Cozia, precum şi la Dăeşti (I. Conea, 1932), ca şi de condiţiile bune pentru dezvoltarea viţei de vie la Jiblea, pe dealul Păuşa – în apropierea Munţilor Coziei. La vest de Horezu însă, pe Valea Cernei, aerul rece din Munţii Căpăţânii se scurge pe versanţii sudici, fiind oprit de Măgura Slătioarei, astfel că primăverile sunt mai răcoroase (Gh. Neamu, 1968).

 

c. Treapta piemontană

 

Cuprinde cea mai mare parte din Piemontul Olteţului, care constituie unitatea cea mai întinsă a Piemontului Getic. Dincolo de Olt, spre est, se regăsesc şi componente aparţinând Piemontului Cotmenei. Elementele ce caracterizează această unitate de relief sunt culmile paralele, lungi de zeci de kilometri, cu direcţia nord-sud, între care se evidenţiază Dealurile Cernei şi Podişul Beicăi. În fundament, se regăsesc nisipuri, pietrişuri şi nisipuri argiloase, care favorizează pe alocuri procese erozionale cu organisme torenţiale puternice (în localităţile Roeşti, Pesceana, Lădeşti, Roşiile, Sineşti, Stoileşti, Olanu, Drăgoeşti, Piscu Mare  etc.). Pe unele sectoare apar poduri întinse, netede, acoperite de păduri sau culturi agricole (Mădulari, Şuşani, Guşoeni etc).

Apele care brăzdează acest teren sunt: Olteţul – cu afluenţii Pesceana, Budele şi Şasa; Cerna cu afluenţii Cernişoara, Omorâcea, Geamăna; Pesceana cu afluenţii Verdea şi  Nevrăpiţa. Din podişul Beică îşi trag izvoarele Beica şi Mamul, care se îndreaptă spre sud, părăsind teritoriul judeţului Vâlcea.

Clima Piemontului Olteţului se află sub influenţa centrilor barici originari din Marea Mediterană. Aceştia aduc vara precipitaţii relativ bogate, iar iarna – ninsori adesea viscolite. Temperatura medie anuală la Drăgăşani este de 10,6⁰C, iar la Bălceşti – de 10,1⁰C, foarte asemănătoare cu cea de la Râmnicu-Vâlcea (10,3⁰C), deşi distanţele sunt considerabile (50 km, respectiv 100 km). Dealurile netede sub formă de poduri din acest sector de piemont (Dealul Oilor, Scundu-Măciuca, Modoia-Cotoşmanu), se încălzesc mai rapid, astfel că primăverile sunt mai călduroase comparativ cu luncile văilor ce străbat şi despart aceste dealuri (Gh. Neamu, 1968).

Precipitaţiile sunt, în general, mai reduse, suma anuală cifrându-se la 551,7 mm la Bălceşti şi 602,7 mm la Drăgăşani. Se mai cunosc şi alte valori: 658 mm la Amărăşti, 763 mm la Mădulari, 710 mm la Galicea. Perioade aride lipsesc în Piemontul Getic, dar anii secetoşi 1992-1994, ca şi 2005-2007, au dus la scăderea considerabilă a rezervelor de apă subterane.

 

d. Relieful ruiniform

 

Sub această denumire se reunesc o serie de formaţiuni de relief sau microrelief care, prin forma lui deosebită, neobişnuită în contextul general al munţilor, au atras atenţia oamenilor din vremuri vechi. Impresionaţi de aspectul antropomorf sau zoomorf al unor stânci, unii cercetători au atribuit origine antropică acestor formaţiuni, comparându-le cu forme asemănătoare din alte ţări (N. Densuşianu, 1913), în timp ce specialiştii consideră că apariţia lor se datoreşte interacţiunii dintre rocă şi factorii tectonoclimatici (Gh. Niculescu, 1991). Astfel de forme de relief din categoriile chipuri de piatră şi portaluri extrem de interesante adăpostesc Munţii Coziei. Ele au fost descrise de V. Berbece (1973), P. Măldărescu, R. Popescu şi I. Banu (1973). Printre cele mai semnificative, amintim: Moşneagul, Bufniţa cu Pui, Înţeleptul, Vidra, Bărbosul, Dacul, Băiatul cu Fata,Vânătorul şi Câinele etc. Chipuri antropo- şi zoomorfe se mai întâlnesc şi în Muntele Narăţu, în M. Parâng (Căldarea Câlcescu, Vf. Găuri), în Buila-Vânturariţa. Recent, a fost descoperită şi o formaţiune de tip “babe”, o stâncă izolată modelată prin eroziune, care privită din anumit unghi prezintă chiar un profil antropomorf („Turcul”). Un astfel de element se află pe Valea Muereasca, aproape de Mănăstirea Frăsinei. Tot în această categorie se înscrie stânca „Dorobanţul” din Valea Pârâului Olăneşti, Pila lui Goliat şi Pila Boldanului din Valea Bacea.

În cristalinul Munţilor Coziei se întâlnesc şi portaluri de piatră sau arcade, între care se evidenţiază Poarta Banului, Poarta Ursului, Poarta Stănişoarei, Poarta Danului, Poarta Turcului, Poarta Omului, Poarta Mioarelor etc. Tot pe substrat cristalin, se remarcă martorii de eroziune cunoscuţi sub numele de creste de cocoş. Astfel de forme se întâlnesc la nivelul Platformei Borăscu, pe munţii: Fratoşteanu, Părăginosu, Petrimanu, Cristeşti, Sterpu, Negovanu etc., iar pe Valea Bacea un ansamblu de pinteni conglomeratici poartă chiar denumirea de Creasta Cocoşului. etc. Tot pe roci conglomertice se situează formele erozionale din bazinul Văii Doabra (Carapacele sau „Ouăle” Zimbrului) precum şi Umerii Glodului aflaţi pe Valea Glodului la nord de Brezoi.

Pe rocile calcaroase întâlnim de asemenea unele microforme de relief interesante. Astfel în masivul Buila-Vânturariţa se află arcadele Poarta Domnului şi Casa de Piatră, stâncile „Căpăţâna Dracului” şi „Limba zmeului” iar în Valea Cernei reţin atenţia Piatra Crucii, Sfinxul Cernei(Amza) şi Piatra Încălecată.

O menţiune aparte facem pentru „Piatra Spânzurată”, un bloc de peste 4 metri cubi înţepenit între versanţii văii Recea la circa 5 metri deasupra apei.

În aceeaşi categorie – a reliefului ruiniform – pot fi incluse blocurile oscilante, blocuri de roci de dimensiuni mari (3-4 metri cubi) aflate pe culmile munţilor într-un echilibru fragil. Între acestea, reţine atenţia “Piatra cântătoare” de pe Vf. Cristeşti din Munţii Lotrului. Interacţiunea vântului cu muchiile şi adânciturile stâncii generează anumite sunete de accea i s-a dat denumirea respectivă. Un alt bloc (“Elicopterul”) se află tot în Munţii Lotrului, pe muntele Clăbucetul. O gamă largă de microforme de relief ruiniform se întâlneşte în culmea Buila-Vânturariţa, ca şi în Munţii Latoriţei (Vf. Mogoşu).

Tafoni. Sub acest nume se cunosc o serie de cavităţi naturale, de regulă hemisferice, dezvoltate în pereţi şi abrupturi în care rocile dominante sunt conglomeratele. Numărul cavităţilor situate pe un astfel de perete este variabil (10-70), iar dimensiunile medii oscilează între 0,5-4,0 m diametru  şi 0,5-2,0 m adâncime. Asupra genezei acestor forme de microrelief se poartă încă discuţii, dar ele nu pot apărea decât în urma interacţiunii dintre factorii climatici şi cei litologici.

Întâlnim astfel de tafoni pe Valea Glodului, Piatra cu Găuri, bazinul Vasilatu, în versanţii stâncoşi de pe Valea Călineştilor, ca şi pe Valea Bacea în pereţii unor turnuri sau pile (la Găuri). Constituie elemente de atracţie turistică. Unele areale care adăpostesc tafoni au fost puse sub ocrotire în cadrul unor rezervaţii naturale (Valea Bacea, Valea Călineşti).

 Trovanţii. Sunt corpuri de roci sferoidale scoase la suprafaţă în urma eroziunii sau cu prilejul unor exploatări de materiale utile. Deşi au fost descrişi de Gh. Munteanu Murgoci încă din 1907, asupra genezei acestora se poartă încă discuţii. Desigur, şi în acest caz este vorba de interacţiunea în anumite condiţii, a unor factori fizico-chimici şi litologici, dar rezultatul este spectaculos. Trovanţi de dimensiuni mari (1-4 m diametru, cei mai mari din România) se află pe Dealul Costeştilor într-o fostă carieră de nisip. Prin strădaniile unor geologi şi studenţi, în vara anului 1995 au fost puşi sub ocrotire, realizându-se un muzeu în aer liber, prima iniţiativă de acest gen în România, dar şi o excelentă formă de conservare. Trovanţi de dimensiuni mai mici, dar cu alcătuiri interesante, se mai găsesc pe Valea Gresarea (comuna Oteşani), pe Valea lui Tobă (Comuna Stoeneşti) etc. Fotografii ale unora dintre acestora au fost publicate, într-un inedit album, de către I. Lazu (1984) şi, recent, de către Procopie Ghiţă şi N. Daneş, (2009).

Interesante forme de relief, dezvoltate pe conglomerate în condiţii de eroziune diferenţială, se mai întâlnesc pe Valea Doabrei (formaţiuni sferoidale, turnuri, suprafeţe de exfoliere etc.), cât şi în bazinul Văii Bacea (Radiţa-Mânzu). În acest ultim caz, sunt extrem de pitoreşti turnurile şi pilele (“Pila lui Goliat”, “Capul Leoaicei”, “Picuiul Mânzului”, “Pila Boldanului”, „Ţâţa Bacii etc.).

Tot ca urmare a eroziunii în depozite conglomeratice slab cimentate, au apărut şiroirile de pe Valea Stăncioiului ca şi cele de pe Măgura Slătioarei, care se aseamănă pe alocuri cu relieful de tip bad lands. Ele constituie importante elemente de atracţie şi au fost puse sub ocrotire ca rezervaţii naturale (Gh. Ploaie,1999).      

e. Relieful rocilor carbonatice

 

Nu putem încheia trecerea în revistă a formelor de relief dezvoltate în raport cu substratul litologic, fără a evidenţia pe scurt formele de relief întâlnite pe calcare, calcare cristaline şi dolomite, ce se remarcă în sectorul montan din judeţul Vâlcea. Acestea  aduc un măreţ dramatism în relief, concretizat în elemente spectaculoase de mare atractivitate pentru turişti, dar şi pentru specialişti. Pe aceste roci s-a dezvoltat atât un relief calcaros condiţionat de proprietăţile fizice ale rocilor (compactitate, rezistenţă la şiroire, fragmentare), cât şi un relief carstic, determinat de proprietăţile chimice ale rocilor, respectiv interacţiunea apelor de suprafaţă şi subterane cu rocile carbonice (Tr. Naum, 1975).             

f. Relieful calcaros

 

Acest tip de relief cuprinde: platouri, abrupturi, martori de eroziune, fisuri şi diaclaze, grohotişuri, rupturi de pantă, poduri naturale, chei şi blocuri izolate.

Platouri calcaroase se întâlnesc pe Munţii Albu, Ştevioara şi Cacova, Piatra, în masivul Buila-Vânturariţa fiind reduse ca suprafaţă şi dezvoltate prin retezarea erozională a capetelor de strat (I. Ilie, 1969). Platouri calcaroase acoperite de lapiezuri se mai întâlnesc pe munţii Zăvidanu, Pietrele Găuriciu, Piatra Căşăriei iar pe Pietrele Stroeştilor din Munţii Căpăţânii întâlnim lapiezuri precum şi  şanţuri şi canale verticale de eroziune.

Abrupturile sunt larg răspândite pe versanţii cheilor, cât şi pe marginea unor platouri sau masive calcaroase: Piatra Târnovului, Găuri (“La Poliţe”), Buila-Vânturariţa, Valea Cernei. Abrupturi  calcaroase mai întâlnim în Defileul Latoriţei (Pereţii de la Peştera Fagului, Piatra Balţurilor şi Piatra Fetii, de numele căreia se leagă o frumoasă legendă).

Martori de eroziune apar în Munţii Latoriţei (Vf. Pietrile, Vf. Mogoşu, pintenii Boarneşului) şi Piatra Târnovului.

Fisuri şi diaclaze sunt frecvente în toate masivele calcaroase, favorizând pătrunderea apelor din precipitaţii şi dezvoltarea reliefului carstic.

Grohotişurile apar la baza unor abrupturi în urma acţiunii factorilor fizici. Se întâlnesc pe Muntele Găuri, Piatra Târnovului (versant vestic şi sud-estic), Buila-Vânturariţa (versant nord-vestic, la sud de vf. Ţucla, Muntele Oale), cât şi la baza unor versanţi ce mărginesc cheile Bistriţei, Costeşti, Mânzu, Valea Cheii (Claia Strâmbă).

Rupturi de pantă sunt frecvente în toate masivele calcaroase. Cele mai spectaculoase se observă pe versantul nord-vestic al culmii Buila-Vânturariţa şi versantul vestic al Pietrii Târnovului.

Cheile constituie din vremuri străvechi elemente de mare atacţie prin pitorescul lor, iar astăzi, obiective puse sub ocrotire în vederea protejării. Întâlnim în judeţul Vâlcea mai multe chei străbătute de pâraie ce coboară din Munţii Căpăţânii. Ele fragmentează bara de calcare Buila-Vânturariţa (Cheia Bistriţei – 1.000 m, Cheia pârâului Costeşti – 1.200 m, Cheia pârâului Cheia – 1.500 m, Cheia Mânzului – 800 m) sau o altă bară situată la vest de aceasta (Cheia Cernei – 600 m, Cheia Luncavăţului – 400m).

Blocuri izolate. Se întâlneşte un astfel de bloc calcaros cu diametrul de 4 m, pe Valea Latoriţei de vest, aproape de Coasta Bengăi, în albia pârâului (Piatra Găurită). Originea acestui bloc, ce poartă urme de eroziune mecanică, nu este pe deplin lămurită.

Poduri naturale apar în urma prăbuşirii unor peşteri sau accentuării eroziunii în anumite condiţii tectonice. Cele două formaţiuni de acest tip ce se întâlnesc în Munţii Vâlcii sunt mai degrabă nişte arcade, neavând funcţie de pod în sensul obişnuit al cuvântului, dar constituie elemente de atracţie. Unul dintre acestea se află în Munţii Latoriţei, la obârşia pârâului Turcinu Mare şi poartă denumirea de Bisericuţa sau Poarta Soarelui, iar celelalte – în Muntele Albu, respectiv în Ştevioara, aproape de Mănăstirea Pătrunsa (Casa de Piatră şi Poarta Domnului) (Gh. Ploaie, 2005).

Tot ca urmare a prăbuşirii unor peşteri, apar depresiunile de prăbuşire cum este cea de pe Muntele Albu (Buila-Vânturariţa) (I. Ilie, 1991), numită chiar Peştera Prăbuşită sau Târla Închisă.            

 

g. Relieful carstic

 

Acesta cuprinde lapiezuri, doline şi insurgenţe (exocarst), precum şi grote, avene şi peşteri (endocarst). Lapiezurile şi lapiazurile (câmpuri de lapiezuri) având forme diferite şi adâncimi de până la un metru, se întâlnesc pe suprafeţe mai întinse în Munţii Albu, Piatra, Cacova, Arnota şi Şaua Ştevioara din Buila-Vânturariţa, precum şi pe alocuri în Munţii Latoriţei, pe muntele Pietrele Găuriciu, Pietrele Stroeştilor, Piatra Căşăriei, Valea glaciară Găuri şi în Munţii Făgăraşului, versant sudic (Munţii Budislavu şi Miclăuşu). Doline (pâlnii carstice) se află răspândite în majoritatea teritoriilor calcaroase. În căldarea glaciară Găuri, se găsesc peste 20 de doline, una dintre ele (Gaura Fusului) având peste 15 m diametru. Altele sunt dispuse după linii rectangulare şi sugerează prezenţa unui curs de apă subteran. Doline se mai întâlnesc în Şaua Pietrile (M. Latoriţei), la vest de Vf. Fratoşteanu (Pietrele Găuriciu), dar cele mai multe sunt în Buila-Vânturariţa muntţii Arnota, Cacova, Albu) şi izvoarele Valea Găuri.

Insurgenţe (ponoare, sorburi), pătrunderea în subteran a unor cursuri de apă – se află în Valea Mânzului în apropiere de Peştera Arnăuţilor, pe Valea glaciară Găuri (4 insurgenţe) şi în Buila-Vânturariţa (M. Piatra, M. Albu, Cheile pârâului Cheia).

Peşterile, avenele şi grotele din judeţul Vâlcea, deşi nu prea mari ca lungime a galeriilor, au o largă răpândire în toate masivele calcaroase. Şcoala vâlceană de speologie a cercetat şi descris aproape toate golurile subterane. O sinteză asupra acestora, cuprinzând 55 de unităţi, publică Procopie Ghiţă şi N. Voicilă (1982). La acestea se adaugă cele descoperite şi cartate ulterior (Fl. Dumitrescu, 1990 b, c), ca şi cele din Munţii Latoriţei şi Munţii Parâng, descrise de noi (Gh. Ploaie, 1983, 1987, 2005), numărul total de cavităţi depăşind 70. Multe dintre acestea sunt concreţionate cu stalactite, stilolite şi stalagmite, altele sunt active, prezentând cursuri de apă sau lacuri subterane.

Dintre peşterile judeţului, un număr de 11 au fost puse sub ocrotire prin Decizia 348/1983 a Consiliului Popular Judeţean Vâlcea: Avenul Piciorul Boului, Peştera Arnăuţilor, Peştera Caprelor, Peştera Clopot, Peştera Liliecilor, Peştera Munteanu-Murgoci, Peştera Pagodelor, Peştera Rac, Peştera Valea Bistriţa, Peştera cu Lac şi Peştera cu Perle.

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 39-49). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”