Vâlcea – Calea cea mare a Loviștei

       Acelaşi autor, vâlcean de origine, descrie cu lux de amănunte în aceeaşi lucrare, traseul acestui drum : ,,Merge pe firul Oltului până la Jiblea, unde se bifurcă. O ramură a lui continuă pe malul stâng al Oltului până la Copăceni, iar a doua ocolea pe la răsărit masivul Cozia, prin satele: Sălătrucel, Berislăveşti, Rădăcineşti(castru), Poiana, Pripoarele(castru), Perişani, Titeşti(castru), Racoviţa şi Copăceni(castre). Această ramură este mai veche decât ramura din defileul Oltului şi s-au folosit de ea romanii cu ocazia cuceririi Daciei. De la Copăceni, sfredelind stâncile, drumul continuă până la Câineni şi de aici trece în Transilvania (14,pag. 49).

       Menţionând muntele Cozia, trebuie să aducem în discuţie faptul că unii cercetători consideră că ar fi muntele sfânt al dacilor, mult discutatul ,,Kogheonul’’. Această denumire ar proveni de la capra neagră, de unde toponimia acestuia.

       Din acest masiv muntos cu înălţimea de 1665 m, nu se ştie din ce cauză la un moment dat capra neagră-această ,,podoabă carpatină’’ a dispărut, lucru consemnat, şi de inginerul silvic şi scriitor Gh. Păltineanu: ,,Masivul Cozia prezintă o faună şi o floră foarte variată. Capra neagră, care dispăruse din anul 1928, a fost reintrodusă recent prin colonizarea ei din bazinul Boii, din munţii Suru şi Budislavu.

     Un munte cum este Cozia, cu stânci abrupte şi păduri dese, cu goluri şi jnepeniş, nu putea fi lăsat fără regina stâncilor, i-ar fi lipsit o bijuterie din inventarul podoabei sale naturale’’ (23,pag. 60).

     Întorcându-ne la ,,drumul cel vechi’’ al Loviştei, menţionăm că el nu cobora spre Racoviţa, ci trecea de la Tteşti spre Boişoara şi de aici la Câineni, unde exista o punte de trecere peste râul Olt, cu denumirea de ,,Pons vetus’’(punte veche), utilizată şi de romani fără îndoială. De fapt şi numele cetăţii care era amplasată pe ,,Podul Câinenilor de Vâlcea’’(dealul din faţa gării C.F.R. Câineni) purta aceeaşi denumire.

   Că aşa stau lucrurile, adică ,,drumul cel vechi’’ era ,,calea cea mare a Loviştei’’, ne-o dovedeşte între altele şi analiza făcută de scriitorul Doru Moţoc, a unui interesant nume topic. Este vorba de ,,Colţu’ Călimării’’, de pe raza comunei Câineni.

,,…Colţu’ Călimării este numele unui loc de pe străvechiul drum al Loviştei, situat între satele Câineni şi Grebleşti. Într-o investigaţie întreprinsă cu 15 ani în urmă, împreună cu scriitorul Dumitru Moţoc, am reuşit să stabilim etimologia acestui toponim. Nu e vorba de un recipient pentru păstrarea cernelei, aşa cum s-ar părea la prima vedere, ci de două forme de genitiv din secolul al XVI-lea: căli(de la substantivul cale) şi mării (de la adjectivul mare). Rostite alături, cele două vechi forme gramaticale devin omofone cu genitivul mult mai recentului substantiv călimară . Colţu’ Călimării înseamnă aşadar Colţu’ Căii Mari(cu sensul de principale). Trecând acum din domeniul filologic la cel istoric: dacă în secolul al XVI-lea, drumul Loviştei era Calea Mare(şi era, pentru că actualul drum de pe malul Oltului, Via Carolina, a fost deschis de austrieci după pacea de la Passarovitz), rezultă că era mai vechi şi desigur binecunoscut de către cei care îl parcurgeau într-un sens sau altul, deci şi de către ungurii din Transilvania’’ (19,pag. 90).

       Dacă această ,,cale’’ se continua prin Boişoara, spre Câineni, atunci ,,…satul Copăceni şi, de fapt, întreaga comună Racoviţa, este singura aşezare a Loviştei care nu este pe drumul cel mare’’ (24,pag. 30)

       Tot pe acest drum, la Posada, între 9-12 noiembrie 1330, oastea condusă de Basarab I, a înfrânt armata condusă de Carol Robert de Anjou, obţinând independenţa Ţării Româneşti.

       La Posada, unde de fapt a fost ,,semnat actul de naştere al Ţării Româneşti’’, trufaşul rege angevin venit din sudul Italiei, de la mare, de unde-şi trăgea obârşia, a primit ,,un duş rece’’, aici la munte.

         Posada, localizare mult controversată, este explicată în mod excepţional de scriitorul vâlcean Doru Moţoc.

          Înainte de a prezenta explicaţia lui Doru Moţoc, prezentăm faptele istorice legate de expediţia regelui ungar, descrise de Nicolae Vlădescu : ,,…Carol a pornit expediţia spre sfârşitul lunii septembrie 1330. După ce ocupă Severinul, instalând ca ban pe Dionisie Szechi, oştile maghiare înaintează prin Oltenia Subcarpatică spre cetatea de scaun a Argeşului. Deşi Basarab îi face lui Carol Robert o propunere destul de avantajoasă, acesta îl ameninţă cu aroganţă că îl va scoate de barbă din ascunzişurile sale. Aplicând tactica ce s-a dovedit de-a lungul timpului de necontestat, Basarab pustieşte totul în calea năvălitorilor, lăsând sate incendiate, fântâni otrăvite, nici un fel de provizii pentru oşteni şi cai. Cu mari eforturi, regele angevin ajunge cu oştile în faţa cetăţii Argeşului, găsind porţile deschise. Înfometate şi slăbite, hărţuite de atacuri prin surpridere, cu iarna în spate, oştile ungureşti caută la începutul lui noiembrie un drum cât mai scurt de retragere spre casă. Înapoierea pe calea de venire era cu neputinţă, datorită marilor dificultăţi întâmpinate cu această ocazie. O retragere pe traseul Curtea de Argeş-Câmpulung Muscel-Rucăr-Bran-Braşov spre Transilvania ar fi însemnat dublarea lungimii, comparativ cu altă cale mai scurtă şi mai puţin accidentată-drumul Loviştei. Acest drum era mai uşor şi mai avantajos pentru unguri, deoarece era mai scurt decât celelalte şi desigur cunoscut, deoarece lega Transilvania, prin Ţara Românească, cu Orientul (m,pag. 28).

         Localizarea Posadei, până acum, cel mai mult s-a făcut în conformitate cu ,,Cronica pictată de la Viena’’(anul 1358). Conţinutul acestei ,,Chronicum Pictum’’ îl prezentăm aşa cum l-a descris scriitorul vâlcean D.Moţoc :

         ,,…Regele a ajuns, pe o cale oarecare, cu oastea sa toată, dar calea era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur şi pe unde această cale era mai largă acolo erau valahii în mai multe locuri o întăriseră în jur cu prisăci, iar regele cu toţi ai săi, nemaigândindu-se, în adevăr, la aşa ceva, mulţimea nenumărată a valahilor – sus pe râpe – a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci, mai curând, un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă. Căci din pricina urcuşului prăpăstios din acea cale nu se puteau sui în contra valahilor pe nici una din răpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acele prisăci, ci erau cu totul prinşi ostaşii regelui, prinşi ca nişte peşti în vârşe, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mai mult de ziua a şasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare-în care zile soldaţii aleşi aşa se izbeau unii de alţii, precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii sau cum se clatină trestiile de vânt. Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti, din ziua a şasea în preziua Sf. Martin şi după aceea în cea următoare’’.

           Scriitorul D.Moţoc descrie în continuare : ,,Cronica pictată dă în continuare informaţii cu privire la câteva înalte personalităţi maghiare care au pierit în luptă. …Între ei – magistrul Andrei –prepozitul bisericii din Alba, bărbat foarte venerabil, vicecancelarul majestăţii sale regale, fiind acolo a pierit cu sigiliul regelui’’.

         Se mai menţionează că ostaşii lui Basarab au luat numeroşi prizonieri şi o pradă de război consistentă. ,,Iar regele îşi schimbase însemnele armelor sale cu care s-a îmbrăcat Desey, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l vlahii a fi însuşi regele, l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele abia a scăpat cu câţiva inşi’’.

         Deşi Cronica pictată sugerează conturul locului unde s-a dat lupta(prin intermediul desenelor ce însoţesc textul), totuşi se poate să încapă şi unele îndoieli deoarece sunt înfăţişate numai unele momente ale luptei(din imaginaţie) – fiind întocmită în timp de aproape trei decenii (19,pag.94).

         Asupra localizării Posadei(după cum am mai arătat) au existat mai multe păreri : Savantul Nicolae Iorga a interpretat cuvântul ,,pazzata’’ ca însemnând ,,Posada’’ şi a localizat-o undeva în munţii Muscelului, loc unde susţine că ar fi avut loc la 1395 şi o altă luptă purtată de regele Sigismund, aliat cu Mircea cel Bătrân, împotriva lui Vlad Uzurpatorul (11,pag.84).

         După cum se poate observa din schiţa de la pag.12, din aceeaşi lucrare a lui Doru Moţoc, de la Argeş, drumul cel mai scurt din Ţara Românească(spre Ardeal), este cel ce trece prin Lovişte. În schiţă sunt prezentate două trasee : a)Defileul de la Pripoare-Perişani(Loviştea) – localizare efectuată încă din 1934, de Ion Conea şi mai recent de Andrei Pandrea, în lucrarea ,,Medic la Boişoara’’ – traseu descris şi de Doru Moţoc. b),,Posada Dâmboviţeană’’ – localizare făcută de savantul N.Iorga, în anul 1922.

         Cuvântul ,,posada’’ are mai multe înţelesuri şi anume : a)trecătoare în munţi ; b)loc întărit în mod natural ; c)obligaţie a ţăranilor români dependenţi din evul mediu de a face de streajă în preajma trecătorilor din munţi ; d)pârghia morii cu ajutorul căreia se reglează fineţea la măcinare, prin schimbarea poziţiei relative a pietrelor morii (l,pag.826).

Sursa: Vlădescu, Florea – Monografia comunei Titești, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2003, p. 22-27.