Vâlcea-Capitala tiparului românesc

Cărturarii crescuţi la şcoala râmniceană, vor purta pe ambele versante ale Carpaţilor, idealurile de dreptate socială şi unitate naţională pe care le aveau în suflet. Aşezarea geografică a fost în acelaşi timp unul din factorii care au permis oraşului să cunoască o însemnată dezvoltare, fiind legat prin Olt direct de Sibiu, unde urma să se aşeze şi arhipăstoria românilor din Transilvania şi Banat şi nu prea departe de Alba Iulia, fosta reşedinţă a înaltului păstor ortodox.

 

Activitatea cărturarilor şi ierarhilor ce au promovat curentul iluminist la Râmnicu-Vâlcea, parte componentă a iluminismului românesc a dus până la capăt o tradiţie intelectuală căreia i-au dat o nouă expresie. Procesul existenţei poporului român în vatra vechii Dacii implică recunoaşterea propriei sale entităţi. La formarea şi concretizarea acestei idei, Râmnicul a contribuit din plin fiind unul din acele locuri către care locuitorii patriei îşi îndreptau privirile pline de interes. Aceasta apare cu atât mai evident dacă ţinem seama că oraşul a avut numai un loc politic însemnat şi că el a fost un activ centru eparhial, cu rosturi importante în ce priveşte dezvoltarea şcolii şi tiparului, iar promovarea pe pământul ţării a unor tradiţii cultural-eclesiastice neîntrerupte de-a lungul vremurilor.

Sunt aspecte deosebite din viaţa urbei vâlcene, care explică în bună măsură puternica ei forţă de iradiere şi de atracţie în veacul al XVIII-lea asupra tuturor celor trei ţări româneşti².

Cultura pe care societatea feudală românească o va plămădi acum într-un viu dialog între creaţia populară şi creaţia cultă a avut darul de a deschide căi largi efortului depus pentru afirmarea statului de autonomie al ţării. Este vremea în care se întreprind mari eforturi şi pentru promovarea limbii române ca limbă vorbită şi scrisă oficial, iar cartea românească realizată la Râmnic a circulat şi dincolo de fruntariile vechii Dacii.

Până în secolul al XVII-lea limba de cult în biserica ortodoxă a fost slavona, în timpul lui Constantin Brâncoveanu datorită influenţei crescânde a preoţilor greci la curte şi a amestecului acestora în treburile bisericii se încearcă introducerea limbii greceşti în oficierea serviciilor religioase³.

In timpul regimului fanariot, pe scaunul vlădicesc râmnicean, au păstorit episcopi, dintre care numai ultimii doi au fost de neam grec. Faptul că influenţa grecească la Râmnic a fost mai slabă decât în celelalte două centre vlădiceşti de la Bucureşti şi Buzău, a făcut cu putinţă ca activitatea cărturărească în limba română să cunoască aici o influenţă deosebită. La aceasta a contribuit faptul că Damaschin care a încercat tipărirea de cărţi în limba română şi la Buzău, i-a fost mai uşor de a obţine aprobarea de tipărire de la autorităţile imperiale de la Sibiu. Un aport deosebit în opera de tălmăcire şi tipărire a cărţii de slujbă în româneşte l-a avut şi alţi cărturari de seamă ce au păstorit eparhia râmniceană ca Grigore, Chesarie şi Filaret⁴.

La 16 martie 1705, episcopul Ilarion a fost înlocuit, pentru simpatii marcante faţă de catolici, cu Antim care a fost hirotonisit arhiereu a doua zi de către bătrânul mitropolit al Ţării Româneşti, Teodosie⁵.

Plecând spre Râmnic, unde va sta până la 27 ianuarie 1708, Antim a luat cu sine parte din utilajul tipografic de la Snagov, rodul muncii sale, cum obişnuia să-l numească. Activitatea culturală a prins viaţă la 16 martie 1705, odată cu aducerea lui Antim în fruntea eparhiei râmnicene. Cu sprijinul domnului şi cu aportul moral al noului ierarh, această tiparniţă cu posibilităţi de imprimare în greceşte şi româneşte, va scoate de sub teascurile sale, numeroase cărţi, ceea ce va face ca oraşul de la poalele dealului Capela să fie privit ca o adevărată “Capitală a tipografilor” cum observa pe bună dreptate Nicolae Iorga⁶.

Antim bun cunoscător al limbilor turcă, arabă, greacă, slavonă şi română, în primul an al şederii la Râmnic, începe seria tipăriturilor sale, menite să ducă la triumful limbii române în biserică. El va traduce două cărţi fundamentale în româneşte în practica ecleziastică; Molitvenicul rămas până aproape de epoca noastră în forma dată de Antim şi Octoihul, tipărit în 1706 cu sprijinul material al lui Mihail Cantacuzino. Tipograf este iscusitul meşter Mihail Istvanovici. Pe versoul foii de titlu se află stema ţării, mărginită de un chenar cu podoabe florale, ce se aseamănă mult cu sculpturile în piatră de la stâlpii pridvorului bisericii mănăstirii Antim din Bucureşti. Deasupra chenarului sunt prezentate 12 “stihuri politice” scrise de Mihail Istvanovici care aduc un cald omagiu lui Constantin Brâncoveanu şi stemei Ţării Româneşti.

 

Pe prima foaie a Antologhionului se află o gravură în lemn de Antim Ivireanul. Mai jos sub titlul cărţii este prezentată stema cantacuzinilor însoţită de iniţialele lui Mihai Cantacuzino. Pe cea de a doua pagină este reprodusă stema ţării încadrată într-un chenar cu motive florale lucrate în peniţă cu mare artă tot de Antim.

Prima carte care apare în noua tipografie râmniceanâ este una în greceşte, Tomul bucuriei (1705), prin care ripostează în numele bisericii ortodoxe tendinţelor de extindere ale catolicismului şi calvinismului, încercând să apere puritatea doctrinei de imixtiunile heterodoxe. Aceasta este o carte de mari dimensiuni însumând 640 de pagini. Între acestea întâlnim cinci epigrame adresate lui Constantin Brâncoveanu de studenţii Academiei domneşti din Bucureşti⁷.

Antim creează la Râmnic o adevărată şcoală a tipografiei,, contribuind nu numai la promovarea tradiţiilor, ce vor perpetua pe toată perioada secolului al XVIII-lea şi a iluminismului.

În perioada 1705-1825, cât timp a funcţionat tipografia, sunt cunoscuţi 58 de tipografi, gravori, diortositori şi zeţari. Aici îşi vor desfăşura activitatea o serie de mari cărturari a căror operă şi-a pus temeinic amprenta asupra vieţii spirituale a societăţii.

Meşterul tipograf Mihail Istvanovici sub conducerea căreia la Râmnicu Vâlcea sunt tipărite nenumărate cărţi el este şi un neîntrecut mântuitor al cuvântului. Prefeţele sale, versurile sale pe care le alcătuieşte, dovedesc talent şi iscusinţă în ridicarea la nivelul artei a cuvântului românesc. Acest crez artistic avea să-l mărturisească în predoslovia Molitvenicului din 1706 “şi după cum ne-au fost putinţa şi întru înţeles şi întru rânduiala am aşezat pe alocurea aur şi adoru în tălmăcire pentru scurtarea limbii româneşti”.

Pentru ridicarea valorii tipografiei încă din timpul lui Antim Ivireanul se pun bazele unei legătorii înzestrate cu utilaje bune şi meşteri iscusiţi. Legate trainic în piele peste tot folosind tăblii masive, cu un dichis decorativ, presat cu fier sec, dar la cald, dispunând de fileturi şi ştempeluri specifice, ne edifică pe deplin cu privire la tehnica şi am putea spune şi arta legăturii de carte, pe care Antim o practicase încă din perioada Snagov⁸.

Ediţiile tipărite la Râmnic se remarcă prin calitate tipografică ilustraţie deosebită şi aspect grafic interesant.

Dascălul Damaschin este cea mai marcantă figură ce a păstorit eparhia olteană. Poliglot şi cult, se remarcă, prin imensa activitate de traducător, dar şi dârzenia cu care apăra drepturile bisericii române în faţa cuceritorilor austrieci. El cerea pe lângă independenţa dreptul de a-şi tipări şi răspândi traducerile şi de a înfiinţa o şcoală românească la Râmnic şi una latinească la Craiova.

Întreaga lui activitate o subordonează unui scop, acela de a înlocui limba slavonă şi grecească din biserică şi de a răspândi învăţământul în graiul românesc. În 1715 dascălul Damaschin “văzând că Românii noştri stau în biserică ca boii, neînţelegând ce se ceteşte şi iese fără nici un folos din biserici “a hotărât” a preface cărţile din limbile grecească şi slavonească în limba noastră proastă românească şi a le da la lumină”⁹. Fiind un partizan hotărât al întrebuinţării limbii româneşti în biserica strămoşească, într-o scrisoare adresată la Sibiu generalului Tiege arată că ceea ce vrea să tipărească sunt cărţi necesare la facerea slujbelor bisericeşti, care au fost imprimate la Veneţia şi în alte oraşe. Aceste cărţi sunt şi în slavoneşte şi se află răspândite în toate provinciile Bulgariei şi Serbiei. Dar tocmai fiindcă sunt în slavoneşte, creştinii din Oltenia nu înţeleg nimic la facerea serviciului divin.

Cunoscător al limbilor slave, latină şi elină, în acelaşi timp fiind şi un bun tipograf şi un iscusit gravor, el se dedică muncii de traducere pe înţelesul poporului a cărţilor de cult, de o largă circulaţie intra şi extracarpatină.

Damaschin nu a fost numai un om de cultură ci şi un diplomat iscusit încă din timpul lui Constantin Brâncoveanu, ca şi profesor al viitorului domn Ştefan, fiul stolnicului Cantacuzino, ca şi conducătorul unei delegaţii la Curtea Imperială din Viena, venită să argumenteze drepturile Olteniei, ce nu trebuia să fie ştirbite de administraţia austriacă. în 1718 când prin pacea de la Pasarovitz, Oltenia a fost alipită Austriei, Episcopia Râmnicului a fost pusă sub jurisdicţia canonică a mitropolitului din Belgradul sârbesc. Damaschin “fiind mitropolit de Amasia şi pe aceiaşi treaptă cu mitropolitul din Belgrad, fost sufragant al Patriarhiei din Ohrida, a solicitat să nu fie supus vecinului său de neam sârbesc¹⁰. El a cerut comandantului Wallis din Sibiu să i se acorde titlul de mitropolit, precum şi un teritoriu mai extins, în afară de credincioşii Braşov şi Ţara Bârsei şi pe cei din fostul episcopat al Mehadiei¹¹.

Intr-o epocă de puternică influenţă grecească Damaschin nu şi-a uitat niciodată preocuparea de căpetenie a vieţii sale, reuşind să traducă nu mai puţin de treisprezece cărţi religioase, dar din diferite motive el nu a putut să tipărească decât cinci. El a reuşit să reia firul tipăriturilor către sfârşitul vieţii sale. El tipăreşte în 1724 Ceaslovul sunt şi învăţătură despre şapte taine şi în 1725 Psaltirea. Aceste cărţi sunt realizate de către meşterul tipograf, Ilie Cenovodeanu.

Damaschin a fost o figură culturală remarcabilă, fiind un apărător dârz al drepturilor bisericii ortodoxe şi un mare iubitor al limbii române, unul dintre cei mai hotărâţi susţinător al introducerii limbii române în biserică. De pe urma activităţii sale bogate întru tălmăcirea vechilor cărţi ne-au rămas numeroase manuscrise. Damaschin a reuşit să contribuie la “romanizarea aproape a tuturor cărţilor”. Tipografia râmniceană nu a făcut altceva între 1724-1830 decât să tipărească şi să răspândească în toată ţara manuscrise rămase de la Damaschin.

Limba armonioasă, simplă, corectitudinea traducerilor şi, mai ales marea lor circulaţie şi accesibilitatea au făcut ca aceste cărţi să depăşească mult sfera religioasă, integrându-se în cadrul mai general al culturii româneşti, contribuind la unificarea şi dezvoltarea limbii literare.

 

In 1726 în tipografia râmniceană se tipăreşte “întâia învăţătură pentru tineri” manualul ce va fi pus în slujba învăţământului din Ţara Românească¹². În predoslovie se arată

că “această cărticică ce cuprinde înşine literele pentru învăţătura copiilor” a fost “tipărită în dialectele slavonesc şi românesc pentru înţelegerea mai uşoară a acestor două limbi”¹³. Cartea se va reedita în 1727 şi 1737.

Unul din cărturarii de seamă ai bisericii ortodoxe române se numără şi episcopul Inochentie care a avut de luptat cu numeroase greutăţi pe care i le-a făcut autorităţile austriece, de retragere a drepturilor lor. La 20 ianuarie 1728 comandantul şi oberdirectorul Olteniei, Tige din Sibiu a decis trecerea oficială a credincioşilor din Braşov şi Ţara Bârsei, sub jurisdicţia Episcopiei din Râmnic¹⁴. în Catavasierul tipărit de episcopul Inochentie la Râmnic în 1734 el este numit, episcopul Râmnicului şi exarhul Severinului şi a toată Mehadia şi altor părţi poruncitoriu”¹⁵.

Episcopul Inochentie tipăreşte câteva lucrări dintre care unele erau tălmăcirile lui Damaschin; Molitvenicul (1730), Ceaslovul (1731).

Clement fost ucenic al lui Damaschin era originar din Pietrari judeţul Vâlcea, a fost călugărit la mănăstirea Hurezi, şi egumen la Polovragi şi Bistriţa. În timpul războiului dintre Rusia şi Turcia episcopul Clement s-a refugiat în munţii Lotrului. Sfătuit de Constantin Mavrocordat a făcut act de supunere turcilor, dând la 15 februarie 1738 o proclamaţie către locuitorii şi preoţii din nordul Vâlcii, cerându-le să se supună turcilor. El a mijlocit pe lângă un paşă din Craiova să nu pornească cu oastea împotriva lor. După 18 septembrie 1739, când s-a reîntors de la Craiova la Râmnic, devenind sufragiu al Mitropoliei Ungrovlahiei. în primii ani de păstorie el avuse cârmuirea duhovnicească a credincioşilor din Braşov şi Tara Bârsei care a încetat imediat cu realipirea Olteniei la Ţara Românească. în schimb pentru aceste pierderi el câştigă titlul de “exarh Severinului şi toată Mehadia şi altor părţi poruncitoriu”¹⁶.

Clement se prezintă ca unul dintre cei mai mari ctitori de locuri sfinte. Imediat ce a venit la reşedinţa sa din Râmnic, a găsit totul ars şi stricat. Prima sa grijă a fost reclădirea bisericii celei mari a episcopiei, pe care o zidi din temelie, făcând-o cu turle, căci cea veche era dreaptă. Biserica a fost însă mistuită de incendiul din 1847. El a fost ctitorul Bolniţei şi a construit casele de lângă ea. Repară şi clopotniţa episcopiei¹⁷.

Episcopul Climent a luat parte în 1746 la acţiunea de desfiinţare a rumâniei întreprinsă de domnul Constantin Mavrocordat.

Cu toate că a păstorit în vremi frământate a găsit răgazul şi pentru continuarea activităţii tipografiei. Majoritatea cărţilor de slujbă tipărite sub el, erau editate după manuscrise rămase de la marele înaintaş Damaschin¹⁸.

Climent a tipărit câteva cărţi mai mărunte scrise de el. Una din ele se intitula: Capete de poruncă la toată ceata bisericească, cu o pastorală la începutul Postului Mare, tipărită în 1743. El nu a nesocotit nici îndatorirea de pastor sufletesc al preoţilor şi credincioşilor săi. în prefaţa din Evanghelia tipărită de el la Râmnic în 1746, se adresa domnului Constantin Mavrocordat, menţionându-se că s-a tipărit ca să lumineze “nu numai celor din casă, adică din Ţara Măriei Tale, ci tuturor celor ce vorbesc limba rumânească”¹⁹.

În imensa sa activitate episcopul Climent a fost ajutat de câţiva colaboratori, ca ieromonahul Lavrentie din mănăstirea Hurezi, diortonsitor, autor de predoslovii şi chiar tălmăcitor, precum şi de tipograful Dimitrie Pandovici şi fraţii Mihail şi Constantin Atanasievici, dintr-o renumită familie de tipografi râmniceni.

La 8 mai 1749, ca episcop este ales Grigore, fiu al lui Gheorghiţă Socoteanu, strămoş al familiei Lahovăreştilor²⁰. El s-a arătat cu un gospodar priceput şi ctitor de biserici. A zidit între 1751-1754, paraclisul episcopiei, păstrat până astăzi cu fresce exterioare şi cu portretul său mural şi al altor ctitori în interior. El se numără printre ctitorii bisericilor “Buna Vestire” şi “Toţi Sfinţii” din Râmnicu Vâlcea, alături de Hagi Constantin Malache şi ieromonahul Teodor, egumenul Dobruşei²¹.

Un alt aspect al activităţii lui este sprijinul acordat preoţilor transilvăneni, prin hirotoniri şi acordarea de azil, printre care şi pe ieromonahul Nicodim căruia i-a dat o scrisoare de recomandare la plecarea acestuia în 1757 în Rusia. Grigore a stat el însuşi o jumătate de an în casa preotului Man din Răşinari jud. Sibiu.

Grigore a obţinut realizări remarcabile mai ales în privinţa tipăriturilor scoţând 15 cărţi din care Liturghierul şi Octoihul în două ediţii şi Catavasierul în trei ediţii.

Aici s-a tipărit o Gramatică slavonă la 1755, la cererea mitropolitului sârb Pavel Neandovici din Carloviţ şi în 1755 la rugămintea lui Pavel Nenadovici s-a tipărit Pravila de rugăciuni a sfinţilor luminători sârbi. Printre cei care au colaborat la tipărirea cărţilor menţionăm pe ieromonahul Lavrentie de la Hurez, şi pe meşterii tipografi Mihai, Constantin şi Gheorghe Atanasievici fiii preotului Atanasie Popovici.

La 21 mai 1764 a fost ales ca episcop Partenie, fost egumen al mănăstirii Tismana. Era originar din Mihăeştii- Vâlcii. în timpul acestui episcop s-au tipărit şapte cărţi. La ele au lucrat fraţii Atanasievici şi ca diortositorul ieromonahul Grigore²².

Episcopia Râmnicului a cunoscut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea o perioadă de mare strălucire culturală, datorate strădaniilor episcopului Chesarie ales la 26 decembrie 1773. El s-a dovedit a fi un vrednic păstor de suflete, un priceput diplomat şi om de aleasă cultură. El face parte din delegaţia care s-a dus în 1771 la curtea Ecaterinei a Il-a din Petersburg spre a-i prezenta doleanţele ţării.

În timpul cât a păstorit la Râmnic, tiparniţei i s-au adus dese îmbunătăţiri, ajungând la o perfecţiune deosebită²³. El a refăcut-o prin mijlocirea prietenului său negustorul sibian Hagi Constantin Pop. De sub teascurile ei au ieşit şapte cărţi²⁴, dar opera de căpetenie a lui Chesarie a constituit-o Mineiele pe octombrie-martie²⁵. El îşi va arăta interesul pentru originea şi romanitatea poporului român²⁶, fiind considerat ca unul dintre cei mai luminaţi ierarhi, deschizător de drumuri în lumea românilor pentru apărarea ideii de neam. În prefeţele primelor volume publicate, el introduce idei politice despre prezentul şi viitorul patriei, precum şi informaţii asupra originii şi gloriei de odinioară a poporului român, astfel că le transformă în adevărate manifeste ce dau expresie sentimentului de renaştere naţională.

Prin activitatea sa, Chesarie apare ca un cărturar iluminist, dintre cei mai importanţi în acest sfârşit de secol, prin temeiurile pe care le-a furnizat urmaşilor săi, dar şi prin lunga audienţă de care s-a bucurat opera lui. El s-a impus, de altfel, ca o personalitate remarcabilă chiar în faţa străinilor, ca Sulzer, mai puţin dispus să recunoască meritele cărturarilor români.

Ideile puse în lumină de ierarhul râmnicean au pătruns în scurt timp în toate ţinuturile locuite de români, fiind apoi dezvoltate de reprezentanţii Şcolii Ardelene.

Conceptul de unitate şi continuitate a românilor sunt întâlnite la tiparniţa din Râmnic şi prin tradiţia de a imprima pe pagina de gardă a cărţilor, stemele reunite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, subliniindu-se faptul că o serie de domnitori fanarioţi urmau la tron succesiv în ambele Principate, sau intenţionau să le stăpânească pe amândouă în acelaşi timp. Ele erau totdeauna însoţite de “stihuri politiceşti” închinate domnitorului, ilustrând de asemenea ideea unităţii românilor din cele două principate.

Epoca de strălucire a Episcopiei Râmnicului a fost continuată de Filaret ales la 3 martie 1780, ierarh cu mari preocupări culturale. El şi-a câştigat merite deosebite prin activitatea cărturărească fiind în această privinţă un vrednic urmaş al lui Chesarie. Bun gospodar el a făcut eleşteul Episcopiei şi la 1 septembrie 1784, fântâna de la Olt"²⁷.

În numai nouă ani ai păstoriei sale s-au tipărit peste 25 cărţi toate cu cheltuiala lui Filaret²⁸. Din pricina războiului ruso-austro-turc, în 1788, activitatea tipografiei a încetat, şi el se refugiază la Sibiu. Activitatea tipografică a fost reluată în 1792, când s-a scos o nouă ediţie a Ceaslovului şi o Cazanie²⁹.

Filaret a continuat opera începută de Chesarie, şi a reuşit să termine de tipărit mineiele pe lunile aprilie- septembrie. Aceste şase cărţi apărute în timp record, ne face să credem că traducerea, revizuirea lor era terminată în timpul vieţii lui Chesarie. Filaret a scris şi prefaţa la Mineiele tipărite în timpul său. Ele merg pe linia înaintaşului său, arătând însemnătatea lunilor respective, sărbătorile mai însemnate şi datinile religioase legate de fiecare.

Mineiele aveau să aducă o contribuţie de seamă la dezvoltarea limbii române. Prefeţele ce le însoţesc sunt adevărate pagini de istorie în care actele şi documentele se împletesc cu frumuseţea cuvântului românesc din secolul al XVIII-lea. Acestea aduc mărturii preţioase la stabilirea originii limbii române şi a poporului român, a continuităţii neîntrerupte pe aceste meleaguri strămoşeşti³⁰. Ele se disting nu numai prin valoarea documentară şi lingvistică ci şi prin ţinuta grafică deosebită, chenarele, frontispiciile şi gravurile interioare au o mare frumuseţe şi originalitate. Meşterul tipograf care realizează această valoroasă operă este popa Constantin. Mineiele de la Râmnic reprezintă o sinteză a eforturilor de creare a unei limbi bisericeşti unitare pe baza limbii populare. Ele reprezintă un adevărat monument de limbă românească, o contribuţie de seamă în procesul de formare, de îmbunătăţire şi de mlădiere a limbii române literare.

Prestigiul episcopului Filaret şi a tipografiei vâlcene îl determină pe Ienăchiţă Văcărescu să-şi tipărească aici Gramatica românească³¹, care s-a răspândit repede în toate provinciile ţării şi a fost reeditată la puţin timp, în 1805 la Viena. Gramatica românească reprezintă cea mai importantă contribuţie adusă la cercetarea limbii române din veacul al XVIII-lea.

Printre colaboratorii lui Filaret trebuiesc amintiţi Grigore Râmniceanu³², diorsitorul celor mai multe tipărituri, care semnează şi câteva prefeţe, protosinghelul Iosif şi meşterii tipografi din familia Atanasievici Constantin şi nepoţii săi, fraţii Dimitrie şi Mihail Mihailovici, Gheorghe fiul celui din urmă, precum şi ieromonahul Climent.

Deşi Nectarie a păstorit douăzeci de ani, în această perioadă nu s-au tipărit decât câteva cărţi³³, probabil pregătite de tipar de către Filaret. În 1809 a apărut Panihida, sub îngrijirea lui Dionisie Cozianul şi în 1811 un Octoih prin osârdia şi cheltuiala episcopului Iosif al Argeşului. În timpul episcopului Galaction s-au tipărit câteva cărţi'³⁴.

După 1742 Râmnicul devine cel de al doilea centru tipografic al Ţării Româneşti şi rămâne ca atare, până la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Tipografia de Ia Blaj şi litera folosită la imprimarea cărţilor chirilice blăjene din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost de origine râmniceană³⁵.

Tipografia de la Râmnic a însemnat un focar de iradiere a culturii scrise nu numai pentru români, şi pentru vecinii de la sud-vest, care îi acorda un loc de prim rang în istoria culturii şi literaturii sârbe, relevând sprijinul cald primit în vremuri de restrişte din partea poporului nostru. Mitropolitul Pavel Nenadovic în 1751 a obţinut autorizaţia de a deschide tipografie la Sremski Karlovici s-a adresat Episcopiei de la Râmnic unde au fost pregătiţi trei tipografi³⁶.

Aria de răspândire a cărţilor râmnicene este foarte întinsă cu o mare forţă de iradiere şi cu putere de atracţie exercitată asupra celor trei ţări româneşti³⁷, ea a pătruns până în nordul Transilvaniei şi în sudul Banatului, aducându-şi contribuţia la cimentarea unităţii culturale româneşti.

Dintre toate tipăriturile româneşti cele de la Râmnic sunt şi cele mai răspândite în Transilvania şi Banat şi datorită legăturilor mai strânse şi directe pe care cărturarii şi tipografii râmniceni le aveau cu centrele culturale şi economice ardeleneşti şi în primul rând cu Sibiul, prin negustorii căruia cărţile se difuzau în diversele sale puncte ale provinciei de peste munţi. Cărţile râmnicene puteau fi cumpărate şi de la negustorii ambulanţi în târgurile de pe întreg teritoriul locuit de români. Cărţile tipărite la Râmnic au fost mult apreciate. Acest lucru reiese şi din faptul că pentru ridicarea prestigiului, uneori tipografii din Transilvania menţionează că au folosit ca model în realizarea unor lucrări pe cele editate în Ţara Românească. Astfel în Psaltirea tipărită la Sibiu în 1780 se aminteşte că după “izvodul cel de la Râmnic este făcută”³⁸. Mineiele râmnicene au fost retipărite la Buda în 1805³⁹, şi Pilde filozofeşti din 1783 se retipăreşte la Sibiu.

Cartea vâlceană va fi mesagera nobilelor idealuri ale poporului nostru, reuşind ca prin intermediul faptelor şi mărturiilor documentare să aducă noi argumente cu privire la continuitatea poporului român şi susţinea nobilele idealuri pentru înfăptuirea unităţii naţionale a tuturor românilor⁴⁰.

Răspândite pe tot cuprinsul teritoriului locuit de români, din Maramureş până în sudul Dunării, din Banat până în Moldova, cartea tipărită la Râmnic, purta cu sine cunoştinţa unui neam şi a unei patrii comune. Legate prin mii de fire de sufletul celor ce le păstrau cu atâta grijă ele se transformau adeseori în sfetnici de taină, în înţelepţi şi judecători ai faptelor umane, iar uneori un jurnal intim, cu scopul de a prelungi memoria cotidiană⁴¹. Cartea românească tipărită la eparhia râmniceană a fost folosită atât în biserica ortodoxă, cât şi în scop didactic, în învăţământul particular sau cel organizat în şcoli. Cărturarii râmniceni ofereau numeroase pagini antologice de literatură, reliefându-se astfel tot mai mult strălucirea cuvântului scris bogăţia şi puterea de exprimare a limbii române.

Lucrau zeloşii episcopi români la ediţii peste ediţii şi nu puteau prididi setea credincioşilor, doritori de a asculta cuvintele lui Dumnezeu în limba lor naţională. Liturghier se tipări de 5 ori, Ceaslovul de 4 ori, Psaltirea de 5 ori, Molitvelnicul de 6 ori. Sufletul naţiunii române era ca un pământ însetat, care aştepta să fie udat cu apa vieţii celei vii, iar episcopii râmniceni au fost la înălţimea misiunii lor⁴². Din vechile tiparniţe de la Râmnic, într-o perioadă de 120 de ani au ieşit 137 de tipărituri. Pentru calităţile lor excepţionale cărţile tipărite la Râmnic au devenit de-a lungul vremii importante valori destinate tezaurizării.

Cărturarii de la Râmnic au dat astfel viaţa pe calea tipăriturilor marcate tot mai mult acum de erudiţia specifică vremii luminilor marilor deziderate, de cultivare a limbii româneşti, a unităţii de neam, oferind argumente celor care luptau pentru independenţa ţării şi în vederea limitării puterii principilor străini, pentru a face ca pilda “Fenixului” binecunoscută în popor, să devină un imbold de luptă şi de biruinţă⁴³.

Înflorirea culturală românească a perioadei umaniste, mai ales la începutul secolului al XVIII-lea, ne apare strâns legată de tiparniţa Episcopiei Râmnicului Noul Severin. Cartea râmniceană tipărită în acest veac, a constituit unul din factorii care au dus la menţinerea conştiinţei naţionale, sprijinind lupta românilor aflaţi sub dominaţia străină⁴⁴. Cartea şi tiparul râmnicean, prin rolul său deosebit de jucat, au fost factorii care au servit la cultivarea limbii române, alimentând până la împlinire idealul de unire al tuturor românilor⁴⁵.

Prin episcopii cărturari care au păstorit la Râmnicu Vâlcea, prin colaboratorii lor, traducători, diortositori, meşteri tipografi, prin cărţile tipărite şi prefeţele lor originale, prin şcolile pe care le susţinea, Râmnicul a devenit unul dintre primele centre culturale din tot spaţiul românesc, care îşj justifică aprecierea de “capitală a tipografilor”⁴⁶.

Note bibliografice

1.Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase _a românilor din Ardeal, voi. I Sibiu, 1920, p.115

2.Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIIl-lea, Bucureşti, 1969, p.123

3.Gabriel Strempel, începuturile tiparului râmnicean, în Valori bibliofile din patrimoniul cultural naţional, valorificare-cercetare. Muzeul judeţean Vâlcea. Râmnicu Vâlcea, 1980, p.30. Primul care a înţeles necesitatea introducerii limbii române în biserică a fost Şerban Cantacuzino care a decis tipărirea pe propria cheltuială a Evangheliei (1682), Apostolului (1683) şi Bibliei (1688) “spre a fi împărţite gratis spre înţelegerea tuturor”.

4.Mircea Păcurariu, Istoria bisericii ortodoxe române, voi. II, Bucureşti, 1981, p.336

5.Ghenadie Craioveanu, Din istoria bisericii românilor. Mitropolia Ungro Vlahiei. Condica Sântă, voi. I, Bucureşti, 1886, p.95-97. El a consimţit construirea bisericii catolice în Râmnicu Vâlcea.

6.Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, voi. I, Bucureşti, 1969, p.442

7.Aurelian Sacerdoţeanu, Tipografia Episcopiei Râmnicului (1705-1825) în Mitropolia Olteniei, nr. 5- 6/1960, p.297

8.Virgil Molin, Antim Ivireanul, editor şi tipograf la Râmnic, în Mitropolia Olteniei nr. 9-10/1966, p.829

9.Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, vol. II, Bucureşti, 1928, p.101

10.Ibidem p. 102-103

11.Mircea Păcurariu, op. cit., p.26

12.Veronica Tamaş, Manuale şcolare tipărite la Râmnicu Vâlcea până la sfârşitul secolului al XVIIl-lea, în Tipografii şi tipografi la Râmnicu Vâlcea, 1972, nep.

13.Mircea Păcurariu, Traduceri româneşti din literatura teologică rusă până la sfârşitul secolului al XlX-lea, în Studii Teologice, XI/1969, p.186

14Mircea Păcurariu, Ist. Bis., voi. 2, p.341

15.Ion Bianu şi Nerva Hodos, Bibliografia românească veche, tom. II, 1910, p.49 (prescurtat B.R.V.)

16.Nicolae Iorga, op. cit., p.105

17.Episcopul Climet a mai zidit schitul Pietrari, pe moşia părintească împreună cu casele sale de piatră, schitul Pătrunsa, schitul Colnic, bisericile din Bărbăteşti, Bodeşti, Foleşti, Goranu, etc.

18.Climent tipăreşte Antologhion (1737-1745), Ochtoih 1742, Ceaslov 1742 şi 1745. Penticostar 1743, Penticostar 1743, Psaltirea 1743 şi 1746, Evanghelier 1744, Apostol 1747, Catavasier 1747, cu imprimarea primelor cântece de stea, Liturgher 1747, Moltvelnic 1747, a reeditat Cazania lui Varlaam în 1748, căruia i- au adăugat câteva cazanii din cea de la Govora din 1644.

19.Grigore Socoteanu, a fost fiul pitarului Gheorghiţă care avea vreo şase copii. Viitorul episcop, Radu îndeplinea diferite funcţii între care şi acea de logofăt la visterie. A fost căsătorit cu Ilina medelniceasa şi a avut patru copii. El s-a despărţit de soţie şi a intrat în monahism.

20.Episcopul Grigore a mai ajutat schitul Sărăcineşti şi s-a îngrijit de efectuarea unor înnoiri la Govora.

21.în timpul lui Grigore s-au tipărit; Bucoavna 1749, Psaltire 1749, Catavasier 1750, Octoih 1750, Psaltirea 1754, Antologhion 1752, Carte deosebită a Sf. Grigore Decapolitul 1753, Catavasier 1753, Ceaslov 1753, Molitvelnic 1758, Liturghier 1759, Nil arhiepiscopul Tesalonicului, Cartea sau lumină cu drepte dovediri pentru Vavilonul cel tăinuit care este la râmleni (1760), Triod 1761, Octoih 1763, Psaltire 1764.

22.Episcopul Partenie a fost ales la 21 mai 1764 şi _a funcţionat până la războiul ruso-turc din 1769-1774. El a tipărit; Antologhion 1766, Liturghier 1767, Peticostar 1767, Liturghier 1767, Slujba Sf. Nicodim 1767, Molitvelnic 1768, Catavasier 1768.

23.Aurelian Sacerdoţeanu, op. cit., p.297

25.Episcopul Chesarie după reorganizarea tipografiei a editat: învăţăturile bisericeşti 1774, Octoih 1776, Antologhion 1777, Triod 1777, Molitvelnic 1778, Ceaslov 1779, Psaltire 1779.

25.Cinci mineie tipărite la Râmnicu Vâlcea în 1780, sunt cumpărate de “jupânul Nicoliţă sin Hagi Cristi şi dăruite bisericii domneşti din Râmnicu Vâlcea, la 10 septembrie 1782”.

26.B.R.V. II p.91

27.Fântâna astăzi se găseşte în Curtea Episcopiei şi are inscripţia Cursul apei din fântână. Când va fi rece şi bună/Şi setea o potoleşte. Şi vederea veseleşte. Şi până când apa curge/Pomenirea nu se stinge/Şi tuturor le vesteşte/Şi pe cititori proslăveşte.

28.Episcopul Filaret a mai tipărit: Cazania 1781, Triod

1782,        Molitvelnic 1782, Pilde filozofice 1783, Ceaslov

1783,        Sinopsie 1783, Acatist 1784, Psaltirea 1784, Catavasier 1784, Ceaslov 1784 şi 1787, Cuvintele Sf. Teodor Suditul 1784, Cuvintele Sf. Dorotei 1784, Penticostar 1785, Antologhion 1786, Liturghier 1787.

29.Mircea Păcurariu, op. cit., p.437

30.Comeliu Tamaş, Vechi tiparniţe la Râmnicu Vâlcea, în Tipografii şi tipografi la Râmnicu Vâlcea, Rm. Vâlcea, 1972, nep.

31.Veronica Tamaş, Manuale şcolare tipărite la Râmnicu Vâlcea la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Tipografii., nep.

32.Viitor episcop al Argeşului.

33.Episcopul Nectarie a publicat: Apostol 1794, Evanghelia 1794, Cazania 1792, Molitvelnicul 1793, Octoih 1811

34.Episcopul Galaction a publicat: Liturghia 1813, Viaţa Sf. Vasile 1816, Liturghia 1817, învăţătura pentru spovedania 1813.

35.Gabriel Strempel, op. cit., p.33

36.G.Mihăilă, Tipografia de la Râmnic în contextul relaţiilor culturale şi literare române sârbe, în Valori, p.40

37.Comeliu Tamaş, op. cit., pop.

38.B.R.V., II, p.546

39.B.R.V., II, p.668

40.Costea Marinoiu, Valori bibliofile în tipărituri vâlcene din secolul XVII-XVIII, în Valori, p.60

41.N. Bănică-Ologu, Contribuţia cărţii râmnicene la formarea conştiinţei naţionale româneşti, în Valori, p.46-47

42.G.M.Ionescu, Istoria bisericii UngroVlahiei, voi. II, Bucureşti, 1914, p. 181

43.Alexandru Duţu, op. cit., p. 121

44.Ioana Cristache-Panait, Circulaţia în Moldova a cărţii în limba română, tipărită în secolul al XVIII-lea, în Mitropolia Moldovei nr. 5-6/1972, p.415

45.Veronica Tamaş, Cartea de Râmnic în Casa Cărţii Vâlcene 3/2004

46.Comeliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p.90

 

Sursa: Corneliu Tamaș, Istoria municipiului Râmnicu Vâlcea, Editura CONPHYS Rm. Vâlcea, 2006, p. 138-155.