Vâlcea culturală în perioada interbelică

 

A funcţionat, de asemenea, „Cercul Cultural Bujoreni”, despre care s-au păstrat documente numai dintre anii 1929-1931³, şi alte asociaţii şi societăţi. Asupra celor mai importante dintre acestea, ne vom opri mai jos, cu unele amănunte semnificative, păstrând – în general – criteriul cronologic al ordonării; un factor principal le uneşte pe toate: activitatea tuturora era înnobilată de scopul şi spiritul haretiene – acelea de luminare a poporului.

Îşi continuă activitatea, cu foarte bune rezultate, secţiunea Vâlcea a Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor⁴. Un eveniment de seamă care se va desfăşura în Râmnicu-Vâlcea la 1 iulie 1920, va fi primul congres al Ligii Culturale, de după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Manifestarea a fost prezidată de însuşi Nicolae Iorga, venit special în acest scop; cu această ocazie, în sala de sport a Liceului „Al. Lahovari” din localitate, s-a jucat premiera piesei Un domn pribeag, de N. Iorga.   Dintr-o ciornă a răspunsului (semnată de C. Gh. Mihăilescu) la o adresă a Comitetului Central al Ligii, aflăm că în 1927, din conducerea filialei făceau parte: C. Gh. Mihăilescu – preşedinte; Anton Gheorghiu şi Al. Dumitrescu-Colteşti – vicepreşedinţi; D. N. Popa, casier; C. Daniilescu – secretar şi bibliotecar, D. C. Petrescu, Pascu Anastasiu, I. Nisipeanu şi I. Stoica – membri. Adresa sediului secţiunii era „C. Daniilescu, str. Sblt. Emil Abramescu (sic!) no 1, R.[âmnicu) Vâlcii] (adresă pe care se va primi şi corespondenţa Ligii). În acel an, secţia avea 154 membri. Mai aflăm din document că „Avere imobilă secţiunea n-are, iar mobilă are numai registrele şi dosarele înfiinţate de după războiu, căci tot ce avea s-a distrus în vremea ocupaţiei, de armatele duşmane”⁵. Asociaţia desfăşura o activitate bine organizată, impresionând prin diversitate, seriozitate şi perseverenţă: ţineau întruniri lunare, participau – prin delegaţi – la congresele naţionale ale Ligii Culturale, sărbătoreau „zilele mari ale neamului”, ţineau conferinţe pe diverse teme, organizau subsecţii în judeţ, strângeau fonduri etc.; o parte din fonduri erau trimise la organizaţia tutelară de la Bucureşti, pentru sprijinirea construirii sediului central al Ligii, a cărui inaugurare („aripa stângă”) va avea loc în 1929 şi la care N. Iorga, preşedintele fondator al Ligii, îi va invita să participe pe conducătorii secţiei vâlcene.

În aceeaşi perioadă, acţiona la Râmnicu-Vâlcea şi Asociaţia Culturală a Judeţului Vâlcea, cu care Liga avea legături de colaborare: „în dorinţa de a conlucra cu asociaţia ce conduceţi, la răspândirea culturii în masele poporului”⁶. „Societatea „Renaşterea” a Eparhiei Râmnicul-Noul Severin, Societatea Studenţilor Vâlceni şi numeroase secţii ale Ligii, la Voineasa, Ocnele Mari, Drăgăşani, Nemoiu, Lăpuşata, Călina, Armăşeşti, Frăţila-Prejoiu, Băile Govora, Roeşti etc. Existau şi desfăşurau o activitate eficientă, o serie de cămine culturale, înfiinţate înainte de al Doilea Război, majoritatea – în 1939: Mai existau „Căminul cultural şi religios Buna Vestire” („înfiinţat în 1926, afiliat F[undaţiei] R[egale]”⁷, Căminul cultural „Constantin Brâncoveanu”, care funcţiona în raza parohiei „Cuvioasa Paraschiva”, „înfiinţat 1938”, „unul singur . . . în tot oraşul R[âmnicu]-Vâlcii”⁸ (menţiune care există şi când se vorbeşte despre alte parohii din oraş); pentru parohia „Adormirea Maicii Domnului” din Ocnele Mari, „Cămin cultural pentru întreaga comună, preotul activând ca vicepreşedinte”^{9101112 13}. În Călimăneşti, exista un „cămin cultural înfiinţat în 1939, afiliat la F. R.¹⁴, iar la Băile Govora, „bibliotecă … şi cămin cultural”¹⁵¹⁶¹⁷ etc.

Bibliotecile. „Cercul Studenţesc Vâlcean”,înfiinţat în 1919 de Nicu Angelescu şi de alţi studenţi, şi-a stabilit ca obiectiv, printre altele, întemeierea unei biblioteci publice; pentru aceasta, au închiriat de la administraţia „Bărăţiei” un apartament cu două camere şi au strâns „prin donaţii, câteva mii de volume”¹⁸. Mobilierul adecvat l-au achiziţionat cu bani primiţi de la familia lui Vasile Olănescu – studentul care făcuse suprema jertfă pe câmpul de bătaie; părinţii au acceptat cu bucurie să facă donaţia în bani, aflând că biblioteca publică va purta numele fiului lor.După doi ani, însă, fostul student-ctitor constată că „biblioteca fusese desfiinţată, cărţile risipite, mobilierul înstrăinat, iar fondurile – cheltuite. La conducerea cercului se instalase un exponent al noii generaţii de studenţi vâlceni, gata să folosească această modestă situaţie, ca o trambulină pentru primul salt în arena politică”¹⁹.

În 1926, în urma demersurilor episcopului Vartolomeu Stănescu, a avut loc cea mai importantă şi mai amplă reorganizare a bibliotecii Seminarului teologic râmnicean, „retrocedându-se seminarului, donaţiile răposatului ( . . . ) Ghenadie [Enăceanu] şi a d-lui Disescu. Valoarea imensă a acestei retrocedări, a fost temelia pe care s-a ridicat apoi biblioteca şcoalei noastre” – apreciază pr. Constantin Grigore, directorul de atunci al seminarului²⁰. Mai aflăm tot de la fostul director că „Datorită bunăvoinţei Domnului dr. Iordăchescu din localitate, biblioteca a primit una dintre cele mai fericite colecţii, un număr de 721 volume de cea mai mare valoare ( . . . ) – cărţi vechi, cărţi rare, colecţii complete de reviste, de când scrisul românesc abia ieşise din primele sale dibuiri de început ( . . . ), biblioteca ilustrului său părintre, bunului nostru dascăl de la seminarul central ( . . . ), părintele I Iordăchescu”²¹.

Unul dintre obiectivele importante ale filialei Vâlcea a „Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor”, a fost înfiinţarea unei biblioteci, care va deveni, după exprimarea lui C. Daniilescu, « bibliotecă publică ». La 17 apr. 1927, C. Daniilescu semna pentru primirea a 100 de cărţi, donate filialei de „Organizarea Bibliotecilor Populare” (Depozitul de material didactic) din Bucureşti, de sub direcţia d-lui prof. N. Iorga²². Contribuiau, cu o parte din banii strânşi, la cheltuielile Comitetului Central Executiv al Ligii, inclusiv prin vânzarea unor bilete de loterie, care strângea bani pentru construirea unui sediu central²³. Din ciorna unei adrese, din 4 mai 1927, către Comitetul C[omitetul] Ex[ecutiv] al Ligii, semnată de secretarul C. Daniilescu, aflăm că „Secţiunea R. Vâlcii a Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, punând bazele unei bibliotecu publice în oraşul R. Vâlcii, vă roagă călduros şi stăruitor să binevoiţi a dispune să i se doneze un număr cât mai mare de cărţi, tablouri, hărţi, stampe etc. ( . . . ) Biblioteca va fi pusă în serviciul publicului şi mai ales tineretului dornic de a se instrui”²⁴. Ulterior, secretarul Ligii „a înmulţit cu încă 107 volume şi broşuri numărul cărţilor bibliotecii, legând şi 32 din ele. Pentru muzeu, a adăugat câteva monede româneşti vechi de 20-30 ani şi o medalie, plus alte obiecte de interes etnografic. Fiindcă numărul cărţilor a trecut de 1540, a trebuit să-şi mai facă încă un dulap bibliotecar, mare de 2/2 m²⁵.

După înfiinţarea de secţiuni ale filialei vâlcene a Ligii, în alte localităţi ale judeţului, vor fi amenajate şi în acestea biblioteci publice (de regulă, pe lângă şcolile din localităţi). Astfel, biblioteca secţiunii din Drăgăşani număra 4200 de volume, acestea fiind gestionate şi utilizate de cadrele didactice de la Şcoala primară „Fraţii Nicolescu”, unde biblioteca a funcţionat până în anul 1947 ²⁶.

Între anii 1924-1925, pe strada Mihai Bravu din Râmnicu Vâlcea a mai existat o bibliotecă publică, purtând numele lui Alexandru Costeanu – un alt erou râmnicean din Primul Război Mondial; ea este menţionată de Ion Simionescu în cartea sa Oraşe din România, din care mai aflăm că instituţia era de dimensiuni mici şi 80% dintre cititori erau străini²⁷. Pe lângă Căminul Cultural al oraşului Râmnicu-Vâlcea, funcţiona, de asemenea, o bibliotecă publică; la fel, pe lângă bibliotecile unor importante şcoli din Râmnicu-Vâlcea, precum cele ale Liceului „Al. Lahovari şi a Seminarului Teologic „Sfântul Nicolae”, care aveau şi statut de biblioteci publice.

Teatrul.În 1919, proaspătul absolvent al Facultăţii de drept din Bucureşti (şi student în anul III al Facultăţii de Litere), Nicu Angelescu (viitorul profesor şi avocat)., împreună cu alţi studenţi, au pus bazele unui Cerc studenţesc vâlcean. Comitetul era format din Năiţă Popa – preşedinte, Dida Popescu şi Nicu Angelescu – vicepreşedinţi, Toma Moraru – casier şi Nistor Dumitrescu – secretar. Asociaţia a scos gazeta „Cuvântul meu” şi a pregătit o reprezentaţie teatrală la Grădina „Azuga” din Râmnic, cu piesa Heidelbergul de altădată,”sub îndrumarea maestrului Constantin Popian, care s-a oferit cu multă bunăvoinţă să ne fie regizor”. La prima reprezentaţie, rolul prinţului Karl Heinz a fost jucat („improvizat”) de Nicu Angelescu, întrucât „maestrul” n-a putut să fie prezent, dar la cea de-a doua reprezentaţie, personajul principal a fost interpretat – magistral – de „Nea Costache” (Popian) însuşi²⁸. Din păcate, asociaţia nu va dura mult, iar generoasele scopuri iniţiale vor fi deturnate.

În 1921, la Râmnicu-Vâlcea, „o mână de tineri muncitori de diferite profesii, din diferite bresle – vreo 30 la număr – au format Societatea culturală „Muncitorul”, care îşi avea sediul său şi ziarul cu acelaşi nume. Din această societate s-a format o echipă de teatru, care în acelaşi an a prezentat piesa Năpasta de I. L. Caragiale. Colectivule era alcătuit din legătorul de cărţi Alexandru Bertuoli, tipograful Alexandru Oiţă, croitorul D. Dogăroiu, tipograful Gănciulescu, T. Tecău – elev la Şcoala normală, iar ca sufleor – croitorul Ion Şerbănescu. În ciuda greutăţilor întâmpinate, echipa şi-a continuat activitatea până în anul eliberării patriei, fiind mereu îmbogăţită cu talente tinere”²⁹. Scoaterea din legalitate a partidului muncitorilor (1924) a stăvilit continuarea activităţii artistice a societăţii, dar aceasta a continuat în cadrul Şcolii Normale din Râmnicu-Vâlcea, la care cadrele didactice au desfăşurat o intensă activitate scenică, „acţiune ce a continuat neîntrerupt până în anul 1943”³⁰.

Începând cu luna septembrie 1923, la iniţiativa episcopului Vartolomei Stănescu al Râmnicului, Constantin Popian şi colaboratorii lui (P. C. Mardale, preotul Tomescu, Teodor Geantă ş. a) au înfiinţat o echipă de teatru stabilă, a Episcopiei; « din acel an, până spre 1938-40, această echipă a colindat toate parodiile oltene (. . .), până în Ardeal şi Muntenia şi nu numai, potrivit unui program absolut original şi îndrăzneţ (. . .). slujbă religioasă, predici, conferinţă duhovnicească, recitări, poezii, dansuri şi coruri, iar în final o piesă de teatru din repertoriul naţional şi internaţional (. . .) Episcopia Râmnicului a fost prima şi singura Episcopie care a avut, în mod oficial, echipa sa de teatru » (Memorii, 9-10)

În luna martie 1928, Teatrul Naţional din Bucureşti, aflat într-un turneu prin ţară, s-a oprit şi la Râmnicu-Vâlcea, unde a prezentat piesa Pavilionul cu umbre a lui Gib Mihăescu (scrisă de autor la Drăgăşani, în perioada 1923-1928), cu Maria Ventura în rolul feminin principal. Documentele care s-au păstrat în arhiva Şcolii de Ucenici din Drăgăşani, cuprind informaţii din care rezultă că autorul – care în vremea aceea preda aici ore de educaţie civică, de fizică, franceză şi chimie – a absentat de la şcoală, întrucât “a asistat la toate reprezentările acestei piese”³¹.

Elevii Şcolii Normale din Râmnicu-Vâlcea au pus în scenă şi au jucat: O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, Barbu Lăutaru de Vasile Alecsandri, Ivan Turbincă de Ion Creangă ş. a.”. Printre actorii amatori ai Liceului „Al. Lahovari” s-a numărat şi Vasile Roman, în timpul perioadei de licean (1939-1948); sub bagheta regizoarei Natalia Papadopol – profesoara sa de filozofie, el a jucat în Vicleniile lui Scapin de Molière, în piesa folclorică Irozii ş. a.³². Totuşi, viaţa teatrală din Vâlcea n-a stagnat, întrucât – ca şi în perioada anterioară – renumite teatre din Bucureşti şi din alte oraşe mari ale ţării, dădeau cu regularitate spectacole la Râmnicu-Vâlcea. Încă dinainte de cel de-al doilea război mondial, publicul vâlcean a avut ocazia să-i vadă „la lucru” pe marii actori ai scenei româneşti, precum George Vraca, Birlic, Calboreanu, Ciubotăraşu, Finteşteanu ş. a.³³ S-au mai produs pe scenele vâlcene: Aristiţa Romanescu, Ion Manolescu, Lucia Sturdza Bulandra, Maria Filotti, Ion Iancovescu ş. a.³⁴.

Cinematograful.În Brezoi, “cu multă rezervă – constată cercetătorul Gheorghe Efrem – au fost primite primele caravane cinematografice în 1919, pentru că, se zicea, duc la orbire. Mai apoi, în acest scop (al prezentării de filme, n. red.), a funcţionat o construcţie din lemn. Ulterior, a şi ars” (Brezoi, 66). Situarea acestei localităţi printre primele din judeţ, în ceea ce priveşte prezentarea de filme pentru locuitori, se explică prin aceea că în vremea respectivă, prin societăţile forestiere care îşi desfăşurau activitatea pe Valea Lotrului, Brezoiul era una dintre cele mai populate localităţi ale judeţului, pentru posibilităţile pe care le oferea în privinţa găsirii unor locuri de muncă; amintim că la sfârşitul secolului XIX, dar mai ales la început de secol XX, odată cu înfiinţarea societăţilor forestiere, au intrat în ţară (legal), aduşi fiind de patroni, numeroşi muncitori din Transilvania (români, saşi, unguri), italieni etc., cărora patronatele şi autorităţile locale se străduiau, desigur, să le asigure un minimum de condiţii civilizate pentru muncă şi viaţă.

Prima informaţie despre un cinematograf în Drăgăşani, datează din anul 1921, când Primăria Drăgăşani îi cerea preşedintelui Comisiei Interimare a Judeţului Vâlcea, să-i comunice „dacă cinematografele (sic!) din oraşul Râmnicu-Vâlcea plătesc curentul electric cu preţul jumătate, decât cel plătit de alţi abonaţi” (Monografia Drăgăşani, pag. 180). Informaţia este indirectă, dar la 8 februarie 1922, G. Şerbănescu din Drăgăşani îi comunica preşedintelui Comisiei Interimare că anul trecut (subl. n.), „am construit o sală proprie de cinematograf şi teatru” şi cerea prioritate în ceea ce priveşte alegerea zilelor şi orelor pentru reprezentaţii; cinematograful se numea „Traian” şi funcţiona pe strada cu acelaşi nume, aşa cum rezultă dintr-o altă cerere adresată de proprietar primarului oraşului Drăgăşani Ibidem. Cel de-a doilea cinematograf din Drăgăşani a apărut cam în acelaşi timp şi aparţinea lui Gustav Lerch şi M. Amzulescu Ibidem.

Din Darea de seamă a Consiliului de administraţie din Călimăneşti, datată 21 martie 1927, rezultă că localul de bazare din faţa hotelului s-a dărâmat, „fiind într-o stare aşa de rea, încât nu se mai putea repara . . . şi pe locul ei s-a început clădirea unui frumos local de bazare, cu o sală de spectacole (teatru, cinema, serbări), cu vedere spre Olt”³⁵.

Aşa cum rezultă dintr-un raport aflat în arhiva Societăţii pentru exploatarea staţiunilor balneare Govora-Călimăneşti, în anul 1928, s-a început şi la Govora „construirea unui local de teatru-cinema şi serbări, pe o suprafaţă de 537 mp, care s-a terminat de roşu şi acoperit, urmând ca în curs de mai mulţi ani şi în măsura mijloacelor de care vom dispune, să desăvârşim această construcţie”³⁶. Construcţia – cuprinzând, în principal, o sală cu 400 de locuri – a fost finalizatăîn anul 1932³⁷.

Atât la cinematograful din Govora, cât şi la cel din Călimăneşti, aparatura pentru proiecţie a fost asigurată de reprezentanţa din România a unei renumite case parisiene de filme – Pathé Frères, contra sumei de 2500 de lei, care câştigase licitaţia organizată cu această ocazie, în defavoarea comerciantului ofertant Toma Niculescu din Râmnicu-Vâlcea; acesta oferise instalaţii similare, dar la un preţ mai mare: 3000 lei³⁸. Desigur, aparaturii respectiv, pe parcurs, i se vor aduce îmbunătăţiri, în conformitatea cu evoluţia tehnicii în acest domeniu. Preţurile la bilete erau avizate de către Ministerul Instrucţiunii Publice; în 1938, societatea beneficiară cerea aviz favorabil pentru următoarele preţuri: 20 lei la parter şi 15 lei la balcon³⁹. Provenienţa filmelor prezentate s-a diversificat şi ea, acestea fiind achiziţionate de la mai multe case de filme: BDC Film, Portha Natan, Metro-Coldungo ş. a.⁴⁰. Iată şi câteva titluri de filme vizionate de spectatorii vâlceni din această perioadă: A doua tinereţe, Îngerul întunericului, Grădina lui Alah, Cavalerii nopţii, San-Francisco, Micul Lord, Mesajul secret, regina junglei, 15 ore în aer, Madam Butterfly, Cum vă place, Dormitorul fetelor etc.⁴¹.

AICI AM RĂMAS. Artele plastice. „Imediat după război – scrie Nicu Angelescu despre artistul plastic (sculptor şi pictor) prof. C. Mihăilescu – acest om mic de stat, dar mare la suflet, a înfiinţat un Cerc de educaţie artistică, care-şi propunea a cerceta manifestările artistice la copii şi diletanţi, evidenţiind şi încurajând talentele sub orice formă”. Acei „diletanţi” despre care vorbea artistul, nu erau elevi, ci alţi locuitori ai oraşul, îndrăgostiţi de artă; cercul va funcţiona timp de zece ani, până la stingerea din viaţă a întemeietorului şi conducătorului lui, în 1928. Acelaşi artist o va convinge pe Esmeralda Capelleanu, soţia răposatului Paul Capelleanu, să doneze Liceului „Al. Lahovari” colecţia de tablouri rămase de la soţul său cu care se va înfiinţa un muzeu purtând numele donatorului⁴².

S-a ilustrat cu strălucire în portretistică şi peisagistică, pictorul Constantin Iliescu, după studii de specialitate la Academia de Pictură din Bucureşti, condusă de Gh. Petraşcu şi A. Verona. Între 1932-1942, artistul a avut mai multe expoziţii personale şi de grup. Printre lucrările expuse, amintim: Copii dormind, Autoportret, Portret de ţăran, Peisaj din Zăvoi, Casa Anton Pann, Valea Oltului etc.⁴³.

Începând din 1925, când a fost numit profesor de desen la gimnaziul Zătreni din judeţ (din 1927, ca profesor de desen şi caligrafie la diferite şcoli din Râmnicu-Vâlcea), şi până la sfârşitul vieţii, şi-a desfăşurat activitatea în Vâlcea pictorul tecucean Emil Ştefănescu, „un tânăr pictor foarte talentat, cu suflet de artist şi înclinări de boem ( . . . ), el a continuat în şcoală opera de educaţie artistică începută de marele său înaintaş, arătându-se demn de acesta”⁴⁴.Între anii 1925-1937 a expus lucrări de pictură la expoziţii personale şi de grup organizate la Galaţi, Craiova, Slatina, Râmnicu-Vâlcea, Călimăneşti etc. În cadrul Filialei UAP Sibiu, a mai expus şi la unele saloane oficiale deschise la Bucureşti şi Sibiu⁴⁵. La 23 iunie 1935, în parcul (azi, „Mircea cel Bătrân”) de lângă primăria oraşului (fostul conac al Bicăi Lahovari), în faţa unei asistenţe numeroase, cu multe prezenţe de prim rang ale ţării (Dinu Brătianu, Gh. Tătărăscu, P.S. Vartolomeu – episcopul Râmnicului etc.) a fost dezvelită statuia în bronz a lui I. Gh. Duca, ridicată de către admiratorii lui, care l-au considerat întotdeauna (chiar l-au revendicat, la fel şi în zilele noastre!) ca o personalitate vâlceană, datorită numeroaselor lui legături cu Vâlcea; distrusă de legionari în 1940, ea a fost înlocuită în zilele noastre, cu un bust la fel de impunător, amplasat aproximativ pe acelaşi loc de mai înainte. (Colegiul „Alexandru Lahovari”, pag. 83).  

Muzica.La fel ca în domeniul teatral, şi aiciau existat iniţiative benefice pentru aducerea la Râmnic a unor mari personalităţi ale muzicii româneşti, nu numai în scopul petrecerii elevate a timpului liber al vâlcenilor, ci şi pentru formarea gustului muzical al acestora. Astfel, la 12 martie 1921, publicul vâlcean i-a făcut o primire entuziastă marelui compozitor George Enescu, care a concertat , în acea zi, în sala teatrului Adreani. Aflăm de la cercetătorul Costea Marinoiu, că atât la sosirea în oraş, cât şi la plecarea de aici a renumitului compozitor, violonist şi dirijor, elevii de la şcoliile din oraş i-au cântat în cor cântece populare, spre satisfacţia oaspetelui⁴⁶.

Învăţătorii, profesorii şi alţi intelectuali din judeţ, au depus eforturi susţinute pentru promovarea muzicii în rândul locuitorilor, în special – al tineretului. În 1919, profesorul de muzică Dumitru Avramescu de la Gimnaziul „Al Lahovari”, reînfiinţează – din elevi, profesori şi alţi iubitori de muzică din localitate – o orchestră ce se va transforma, mai târziu, în „Asociaţia de Muzică a Oraşului” liceului (cea dintâi fusese înfiinţată în 1910, de către prof. A. Toma de la Şcoala de cântăreţi, la stăruinţa directorului Eliodor Constantinescu). În 1928, preşedinte al societăţii era profesorul Nicu Angelescu, iar printre membrii comitetului figura Ionel Geantă – pe atunci, elev în clasa a V-a de liceu. Aşa cum rezultă din registrul de procese-verbale păstrat la Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale, societatea şi-a desfăşurat activitatea până în anul 1944, jucând un rol deosebit în viaţa culturală interbelică din judeţ, organizând spectacole cultural-artistice, recitări, coruri, prelucrări de folclor instrumentale, şezători etc. – toate acestea desfăşurându-se nu numai în interiorul liceului, ci şi în afara acestuia (mai ales în sala Teatrului „Adreani”), cu public din localitate⁴⁷.

În această perioadă se va înfiinţa şi va desfăşura activitatea orchestra semisimfonică a oraşului, condusă de dr. Ion Puţurianu, care va da o serie de spectacole de teatru muzical, de factură populară. Printre animatorii şi susţinătorii cei mai entuziasmaţi şi cunoscuţi ai orchestrei, s-au numărat profesorii Ion Zgondea, Teodor Geantă, Constantin Popian şi alţii⁴⁸. De la Nicu Angelescu, aflăm că pictorul Emil Ştefănescu a fost, de asemenea, membru activ (ca violonist) al Orchestrei semisimfonice (numită de memorialist „Orchestra Puţureanu”) din reşedinţa de judeţ, participând la diferite concerte, spectacole şi concursuri⁴⁹.

Eugen Ciorăscu a compus numeroase cântece de muzică uşoară (unele, pe versuri proprii), care s-au bucurat de mare succes în epocă: Voi şti să te iubesc numai pe tine (1936), De ce nu vii la rendez-vous? (1937), Bietul flaşnetar; Tu săracă, eu sărac; Vino, vino, Bădiţă (1939), Cântă-mi la ureche, lăutare; Concentrare, concentrare (1940) etc. Împreună cu orchestra „Electrecord”, va cânta (cu N. Kiriţescu), ca solist, piese de Ion Vasilescu, Gherase Dendrino, Ionel Fernic ş. a. La biserica din Ohaba de Sus (unde, în urma bombardării Bucureştilor de către aliaţi, se retrăsese cu ceilalţi lucrători ai Ministerului de Finanţe), a înfiinţat un cor bisericesc renumit. La Drăgăşani, formaţia orchestrală a corului înfiinţat mai înainte, „susţinea partea instrumentală la diferite piese de teatru puse în scenă, precum vodevilurile lui Alecsandri, pregătite de membrii Societăţii Artistice „Unirea” ( . . . ) ; cele două ansambluri includ în repertoriu chiar şi opereta Crai nou a lui Ciprian Porumbescu, pe care o prezintă în premieră în ziua de 15 mai 1932 ( . . . ) în cadrul unui festival artistic judeţean”⁵⁰. Tot aici au mai activat formaţiile corale şcolare de la Gimnaziul de Băieţi şi Şcoala Profesională de Fete „Laura Simulescu”⁵¹.

Presa. În perioada interbelică, presa vâlceană cunoaşte un număr considerabil de titluri: „Viitorul Vâlcii” (1920-1939), „Muncitorul” (1924-1935), „Învăţătorul” (1925-1947), „Îndrumarea Vâlcii” (1927-1941, condusă de drăgăşăneanul Emil Răuţ, stabilit la Râmnicu-Vâlcea), „Curierul muncii” (1929-1932), „Lupta dreaptă” – editat de Nicu Angelescu (1931), „Observatorul” (1934), „Tribuna Vâlcii” (1936-1937) etc. Din punct de vedere al ariei tematice, publicaţiile erau profilate pe câteva domenii de bază: învăţământul („Cuvântul nostru” – Revista studenţilor vâlceni, „Farul”, „Asociaţiunea Profesorilor din Vâlcea”, „Informatorul şcoalelor” etc.), cultura-literatura („Buletinul căminelor culturale din judeţul Vâlcea”, „Curierul muncii literare”, „Însăilări”, „Gazeta Vâlcei” ş. a.), biserica-religia („Anuarul Seminarului Sf. Nicolae din Râmnicu-Vâlcea”, „Buletinul oficial al Eparhiei Râmnicului Noului Severin”, „Înfrăţirea”, „Lumânărica zilei” etc.), economia („Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie” – Circumscripţia Râmnicu-Vâlcea, „Buletinul Camerei Agricole a Judeţului Vâlcea”, „Monitorul Judeţului Vâlcea”, „Sfatul negustoresc” ş. a.)⁵² şi, desigur, politica. Unul dintre cele mai bune publicaţii periodice interbelice, a fost „Naţionalul Vâlcii” (1928-1937), scoasă de Constantin Daniilescu şi scrisă, în bună parte, de el; spre deosebire de multe altele, publicaţia acorda spaţii importante aspectelor culturale ale judeţului⁵³. Poetul şi folcloristul Gheorghe Bobei va scoate în 1925 publicaţia „Farul”, a societăţii cu nume omonim, întemeiată de el în acelaşi an, împreună cu I. C. Stroescu. În anul următor, Bobei va edita, împreună cu Teodor Geantă, revista „Învăţătorul” cât timp a funcţionat la Drăgăşani, adresa ei a fost în strada Traian nr.192. În aproape un sfert de veac de existenţă, tipografia Curechianu a tipărit şase cărţi şi câteva gazete drăgăşănene: „Izbânda”, organ al P.N.L.(1935), „Agrarul Vâlcean” – organ al Partidului Naţional-Agrar din Vâlcea (iunie-sept. 1932) şi „Aurora Vâlcii”, organ al Partidului ţărănesc de sub conducerea dr. Lupu (1933). Dionisie Curechianu, se născuse la 26 apr. 1893 şi fusese ucenic la tipografia „Matei Basarab” din Râmnicu-Vâlcea. La Drăgăşani, după primul război mondial, la Tipografia „Curechianu” apărea „Ecoul Vâlcii”(care avea sediul în comuna Păuşeşti-Otăsău). În 1933, la aceeaşi tipografie, vor apărea ziarele „Isbânda” (cu suplimentul literar „Isbânda literară şi artistică”) şi „Aurora Vâlcii”, iar D. C. Măldărescu va tipări , între 1933-1942, gazeta „Pandurul”. La Voiceşti, îşi avea redacţia gazeta „Luminatorul” (1 sept. 1928 – dec. 1929) , condusă (şi scrisă în întregime!) de Virgil Voicescu şi tipărită la Râmnicu-Vâlcea. Între 1934-1944, Primăria Drăgăşani va tipări la Tipografia „Viitorul Vâlcei” din Râmnicu-Vâlcea, „Monitorul comunal”, devenit apoi „Buletinul comunal” şi, mai târziu, „Buletinul oficial al oraşului Drăgăşani”⁵⁵.

Statistic, pe ani, situaţia este următoarea: 1918 – 2 publicaţii), 1919 – 8, 1920 – 14, 1921 – 13, 1922 – 11, 1923 – 10, 1924 – 9, 1925 – 14, 1926 – 8, 1927 – 13, 1928 – 20, 1929 – 18, 1930 – 23, 1931 – 24, 1932 – 20, 1933 – 25, 1934 – 20, 1935 – 23, 1936 – 25, 1937 – 17, 1938 – 11, 1939 – 14. Pentru perioada războiului, situaţia este: 1940 – 10, 1941 – 7, 1942 – 7, 1943 – 9, 1944 – 11⁵⁶. În privinţa rolului ei, presa interbelică a constituit un „factor important în influenţarea deciziei corpului electoral şi în educarea populaţiei vâlcene”⁵⁷.

Literatura. Majoritatea scriitorilor vâlceni care s-au născut sau şi-au început activitateaînainte de 1918, se vor afirma sau îşi vor continua activitatea literară în perioada interbelică. În 1923, Eliodor Constantinescu va publica studiul Qualis Plauti tempore conditio mulieris fuerit (literar: Condiţia femeii în vremea lui Plaut), iar peste doi ani – cea mai cunoscută lucrare a sa, care i-a adus o notorietate naţională ca latinist: Comediile lui T. M. Plautus. Studiu. Amphitrio, urmată de Prologus la comediile lui T. M. Plautus (1929, teză de doctorat) şi de competente traduceri din Tertulian (1930) şi Comediile lui T. M. Plautus – Vol. I-III (1931-1933). (OSCA I, pag. 99).

Pe lângă unele broşuri şi articole cu conţinut politico-social şi juridic, Lazăr Popescu continuă să publice creaţii literare – nuvele (Ocna – 1929), dar mai ales piese de teatru: Fiul naturii (1924), Puterea ochilor (1924), Maestrul vremii (1928), Nunta (1934).

În nr. 3-4 din 15 febr. 1919 al revistei „Luceafărul” din Bucureşti, debutează drăgăşăneanul Gib Mihăescu, cu schiţa Linia întâi. Va urma – pe parcursul a doar 16 ani de viaţă (până în 1935, anul morţii lui G. M.) – o carieră literară de excepţie, scriitorul devenind una dintre cele mai cunoscute personalităţi ale lumii literare din ţară, prin stilul original în care şi-a scris cele mai multe dintre creaţiile beletristice. Romanele Femeia de ciocolată,Braţul Andromedei, Rusoaica, Donna Alba, Dimineţile unui student întârziat şi nuvelele sale – în special Vedenia şi La „Grandiflora”, republicate ulterior în numeroase ediţii, s-au bucurat de mare succes în epocă şi l-au nemurit în posteritate, iar piesa Pavilionul cu umbre a obţinut Premiul I al Asociaţiei Criticii Dramatice, fiind jucată în stagiunea 1927/1928 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. O parte din creaţiile sale au fost elaborate, gândite sau proiectate în casa sa din oraşul natal – Drăgăşani, iar subiectele şi personajele multora dintre el sunt inspirate de realităţi şi persoane drăgăşănene şi zonale.

În 1934 se produce debutul poetului Dragoş Vrânceanu, care publică volumul Cloşca cu puii de aur (scris în perioada studenţiei de la Florenţa şi a vacanţelor de la Băbeni – localitatea natală), distins cu Premiul Poeţilor Tineri. Cam în aceeaşi perioadă (1937) debuta (la revista „Şoimii” din Târgu-Mureş) prozatorul Nicolae Ladmiss Andreescu, care între 1920-1927, a absolvit Şcoala Tehnică de Aeronautică, „a dat proză a mediilor profesionale, pornind de la experienţa sa din aviaţie”⁵⁸, mai ales prin volumele sale de nuvele: În ţara cerului (1939), Între două femei (1942) ş. a. Unul dintre acestea, Ochiul din neguri (1943), a primit Premiul pentru Proză al Societăţii Scriitorilor Români.

Născut în acelaşi an cu cei doi scriitori (în satul Budele din Comuna Tetoiu – jud. Vâlcea, unde s-a şi stins din viaţă), a fost Alexandru Pârâianu, care va semna Bogdan Amaru. Aventura sa existenţială a fost dramatică până la tragism (după o încercare de sinucidere, s-a stins de tuberculoză, în 1936), iar cea literară – una de succes, chiar dacă recunoaşterea şi consacrarea i-au venit târziu. Schiţele şi nuvelele sale, rămase decenii de-a rândul prin periodice (primul volum i s-a publicat abia în 1973, cuprinzând piesa de teatru Goana după fluturi şi o selecţie din prozele scurte), vor fi apreciate de scriitori precum Mihai Sadoveanu, Eugen jebeleanu, Elena Farago, G. M. Zamfirescu.

Un publicist şi ziarist deosebit, se va dovedi Al. Cerna Rădulescu (pe numele adevărat, Alexandru Pistol, n. la 10 ian 1920 în com. Stăneşti – Vâlcea), care va desfăşura o bogată activitate redacţională: redactor la ziarul „România” – condus de Zaharia Stancu, secretar de redacţie la „Viaţa”, condus de Liviu Rebreanu; întemeietor, împreună cu alţii şi avându-l în frunte pe Geo Dumitrescu, al revistei antifasciste „Albatros” (1941) etc.; a publicat şi două volume de poezii: Încrustări pe-un bob de rouă (Râmnicu-Vâlcea, 1934) şi Sunt ţăran (Craiova, 1937).

A început să scrie proză (schiţe, nuvele, încercări de roman) încă din 1929, Ada Orleanu (n. Marinescu Zoe, la 3 ian. 1916, în satul Romani-Horezu); în 1942 se produce debutul ei publicistic, cu nuvela Revedere, apărută în nr. 1-2 al „Revistei scriitoarelor şi scriitorilor români”; în acelaşi an, Editura Modernă îi tipăreşte traducerea Sarn de Mary Webb. În intervalul 1941-1947 a frecventat cenaclul „Sburătorul”, condus de E. Lovinescu, unde va citi nuvela Avânt.

Chiar dacă afirmarea şi consacrarea sa ca scriitor aparţin perioadei postbelice, Valeriu (Bartolomeu) Anania a început să scrie versuri la vârsta de 10 ani (1931), dar a debutat după doi ani, în 1933, în revista „Ortodoxia” din Bucureşti; peste trei ani, în 1936, a publicat în revista „Vremea”, o tabletă închinată profesorului scriitor Anton Holban.

În volumul intitulat I. G. Duca, tipărit la Râmnicu-Vâlcea în 1934, la scurt timp după asasinarea mişelească a fostului prim-ministru, cuvântul comemorativ este semnat de drăgăşăneanul O. G. Bogardo, autor – printre altele – al romanului Letiţia, inspirat din viaţa şi atmosfera Drăgăşanilor; un cuvânt asemănător, va publica avocatul Emil Răuţ⁵⁹.

În domeniul folcloristicii, îşi continuă activitatea Theodor Bălăşel, care între 1919-1926 va publica la Craiova o culegere de Versuri populare (vol- I-IV), urmate de Cimitirul fix (Râmnicu-Vâlcea, 1935), Împăratul şi ciobanul (Râmnicu-Vâlcea, 1938) ş. a.⁶⁰. Lui G. F. Ciauşanu (care a scris şi versuri – Luminişuri, 1935) i-au apărut: Culegere de folclor din judeţul Vâlcea şi împrejurimi, scrisă în colaborare cu G. Fira ş. a. (1928) şi Frunză verde. Literatură populară oltenească (1938), iar pe G. Fira l-a făcut celebru studiul monografic Nunta în judeţul Vâlcea (1928, cu o prefaţă de C. Brăiloiu). Preocupări asemănătoare a avut poetul şi folcloristul Gheorghe Bobei, care a colaborat cu versuri la revistele vreme (în primul rând – la cele vâlcene: „Viitorul Vâlcei”, Glasul adevărului”, „Viitorul neamului”, „Muncitorul”, „Farul”, „Naţionalul Vâlcii” etc.), dar şi în reviste din ţară: „Dumineca poporului”, „Universul literar”, „Ţara de Jos”, „Săptămâna literară” ş. a. În paralel, a cules texte, melodii populare şi alte producţii folclorice, pe care le-a publicat în reviste de profil („Izvoraşul”, „Cultura poporului”, „Albina” etc.

 

 

Note bibliografice

 

1. Monografia Drăgăşani, pag. 182.

 

2. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Istoria învăţământului din Oltenia, vol. III, Craiova, Ed. „Scrisul Românesc”, 1994, pag. 87.

 

3. Vezi DJVAN, fondul arhivistic cu acest nume.

 

4. DJVAN, fondul Liga Culturală a Tuturor Românilor – filiala Vâlcea, dos. 1/1927-1930, f. 8.

 

5. Ibidem, f. 29 v.

 

6. Ibidem, f. 30.

 

7. Viaţa bisericească în Oltenia. Anuarul Mitropoliei Olteniei, Craiova, Tipografia Sf. Mitropolii a Olteniei, Râmnicului şi Severinului, 1941, pag. 675.

 

8. Ibidem, pag. 676, 678.

 

9. Ibidem, pag. 680.

 

10. Ibidem.

 

11. Ibidem, pag. 682.

 

12. Ibidem.

 

13. Ibidem, pag. 683.

 

14. Ibidem, pag. 685.

 

15. Ibidem, pag. 686.

 

16. Ibidem, pag. 687.

 

17. Ibidem, pag. 778.

 

18. N. Anghelescu, Memoriile unui om obscur, pag. 168.

 

19. Ibidem, pag. 189.

 

20.Pr. Const. Grigore, Anuarul Seminarului „Sf. Nicolae” din Râmnicul Vâlcii, pe anii şcolari 1925-1929, Râmnicul Vâlcii, Tiparul Tipografiei Cozia a Sfintei Episcopii a Râmnicului Noului Severin, 1930, pag. 5.

 

21. Ibidem.

 

22. DJVAN, fondul Liga Culturală a tuturor Românilor – filiala Vâlcea, dos. 1/1927-1930,pag. 13.

 

23. Ibidem, pag. 18.

 

24. Ibidem, pag. 29.

 

25. Ibidem, pag. 197.

 

26. Monografia Drăgăşani, pag. 158.

 

27. Aneta Bardaşu, Trei biblioteci publice la Râmnicu-Vâlcea, în perioada interbelică, în vol.: Ion Soare, Aneta Bardaşu, Lumina cărţii la Râmnic, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 1981, pag. 139.

 

28. N. Angelescu, Memoriile unui om obscur, pag. 168-170.

 

29. Teatrul Popular Rm.-Vâlcea, 1921-1971. 50 de ani de teatru vâlcean, f. loc şi an, pag. 4.

 

30. Ibidem.

 

31. Ion Const. Vasile, Reprezentarea piesei lui Gib Mihăescu – “Pavilionul cu umbre”, la Rm. Vâlcea, în “Orizont”, nr. 59/ 5 ian. 1969, pag. 2.

 

32. Vasile Roman, Mărturii şi evocări. Contribuţii la istoria culturii vâlcene, ed. a III-a, Râmnicu-Vâlcea, Editura Almarom, 2007, pag. 37.

 

33. Ibidem, pag. 73.

 

34. Istoria Râmnicului, pag. 190.

 

35. DJVAN, fondul Societatea pentru Exploatarea Staţiunilor Balneare Govora-Călimăneşti, dos. 39/1926-1927, f. 17.

 

36. Ibidem, dos. 39/1928, f. 8; apud Carmen Andreescu, Op. cit., pag. 136-137.

 

37. Carmen Andreescu, Op. cit., pag. 137 .

 

38. Ibidem, pag. 138.

 

39. DJVAN, fondul Societatea pentru Exploatarea Staţiunilor Balneare Govora-Călimăneşti, dos.58/1938-1939,

 

pag. 243.

 

40. Ibidem, dos. 9/1912, f. 45.

 

41. Carmen Andreescu, Op. cit., pag. 140.

 

42. Nicolae Angelescu, Memoriile . . . , pag. 266.

 

43. Vezi OSCA I, pag. 178-180.

 

44. Nicolae Angelescu, Op. cit., pag. 267..

 

45. OSCA I, pag. 180.

 

46. Costea Marinoiu, Drumuri pe Olt, pag. 201.

 

47. C. Apostol, Activitatea Societăţii de lectură a elevilor „Vasile Alecsandri”, în „Studii vâlcene”, 2, Râmnicu-Vâlcea, 1972, pag. 170.

 

48. Istoria Râmnicului, pag. 190.

 

49. Memoriile . . . , pag. 267.

 

50. Monografia Drăgăşani, pag. 173.

 

51. Ibidem.

 

52. Istoria Râmnicului, pag. 190.

 

53. Ibidem

 

54. DGLR, pag. 565.

 

55. Monografia Drăgăşani, pag. 162-163.

 

56.Horia Nestorescu-Bălceşti, Bibliografia presei vâlcene, Societatea “Prietenii Muzeului Bălcescu”, Bălceşti pe Topolog, 1979, pag.168-169.

 

57. Aspecte Vâlcea 1918-1940, pag. 156.

 

58. DLR, pag. 22.

 

59. Monografia Drăgăşani, pag. 163.

 

60. DGLR, A-B, pag. 432.

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 540-546). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”