Vâlcea în A doua Epocă a fierului. La Tene-ul dacic

“Buridava” dacică. Importanţa istorică  a uniunii tribale a buridavensilor. Aşezarea dacică (“Buridava”) se află în dreapta Pârâului Sărat, la nord de Valea Cosotei. Este situată într-o mică depresiune, prin care curgea în antichitate un pârâu. Aşezarea era înconjurată de trei vârfuri de deal care au fost fortificate (denumite Cetatea 1, 2 şi 3). Vârfurile de deal fortificate sunt plasate într-un fel de potcoavă ce se deschide către Ocniţa şi vechile ocne de sare²¹. Punctele fortificate aveau menirea de a proteja salinele şi a controla comerţul cu sare. Aşezarea din „Fundătura Cosotei”, ca şi cea de pe terasele din jur, încep să fie locuită încă din secolul al III-lea î. Hr. Locuirea se extinde odată cu secolul II î. Hr şi durează încă în secolul I d. Hr. Cea mai întâlnită locuinţă este cea de suprafaţă, cu o încăpere sau două. Planul este patrulater, uneori cu colţurile rotunjite şi podina amenajată prin nivelarea terenului şi aşezarea unui strat subţire de nisip amestecat cu argilă şi bătătorit. Vetrele pentru foc se aflau fie în interiorul încăperilor, fie în apropierea locuinţelor.

Extrem de interesante sunt descoperirile făcute pe Colina Sacră. Aceasta include o acropolă şi şapte terase, aşezate în trepte, aproximativ pe direcţia VNV-ESE, pe care s-au identificat trei camere subterane şi sute de gropi, la care se adaugă câteva mici locuinţe de formă ovală. Acropola şi primele trei terase au fost incluse într-un sistem de delimitare şi apărare. Este posibil ca această fortificaţie să fi avut mai mult rolul de a delimita locul sacru, decât de a fi fodt folosită pentru apărare.

Într-o zonă de formă dreptunghiulară, de circa 17x15m, delimitată printr-un şanţ săpat în stâncă, s-au identificat trei camere subterane, toate cu un inventar deosebit, provenind atât din depuneri rituale intenţionate, cât şi, probabil, din resturi de edificii distruse în urma unor puternice incendii.

Depunerea rituală din camera subterană nr. 2. Camera are forma ovală (cu dimensiunea de 4×2,40 m şi adâncă de 2,40 m), săpată în stâncă, probabil acoperită şi prevăzută cu o scară pentru coborâre, a conţinut un inventar extrem de bogat: zeci de vase întregi sau întregibile, între care se remarcă vase pictate şi ceşti-opaiţ, plus fragmente de la alte vase ceramice, şapte figurine antropomorfe din lut, o spadă romană din fier (gladius), în teacă din lemn acoperită cu o foaie de bronz, un vârf de lance şi unul de săgeată, un pumnal curb (sica), cuţite, cosor, alte piese din fier, cinci fibule din bronz, doi denari romani de la Augustus (27 î. Hr.-14 d. Hr.), fragmente de vase cu inscripţii, între care unul ce menţionează un rege (basileus) local: BACIΛEYC ΘIAMAPKOC EΠOIEI, în transcriere latină Basileus Thiamarcus epoiei, în traducere: „Regele Thiamarcus a făcut <acest vas, ca proprietar de atelier, prin meşterii săi>”.

Depunerea rituală din camera subterană nr. 3. Pe lângă numeroasele vase şi piese din metal, în această cameră a fost găsită o mască umană din bronz aşezată lângă perete. Masca, poate un import gallo-roman, redă figura unui personaj masculin imberb, inexpresiv; atitudinea sa hieratică, orificiile pentru fixarea piesei pe un suport şi descoperirea ei într-o cameră cu depuneri rituale sugerează folosirea sa în practicile de cult. Reproduceri de capete umane mai apar pe două medalioane din bronz descoperite la Ocniţa  Pe terasa a V-a s-au descoperit, aşezate de o parte şi de alta a unei alei, 126 de gropi²² votive (gropi în care au fost depuse obiect în cinstea zeilor) ce conţineau variate piese: podoabe, arme etc., bucăţi mari arse din pereţii unor locuinţe, oase de animal, vase şi fragmente de vase. Aproape toate obiecte din bronz sau fier din gropile votive sunt importuri romane ori gallo-romane²³.

Dezvoltarea marelui centru geto-dacic de la Ocniţa s-a datorat, în primul rând, existenţei în apropiere a unor importante zăcăminte de sare. Sarea a fost o materie primă extrem de căutată şi indispensabilă vieţii umane şi animale, fapt ce a făcut ca valoarea acesteia să fie apreciabilă, mai ales acolo unde ea lipsea cu desăvârşire. Având în vedere legătura dintre zăcămintele de sare şi evoluţia social-politică a Buridavei, trebuie facem o succintă prezentare a implicaţiilor pe care le-a avut acest mineral asupra comunităţilor umane. Sarea este absolut indispensabilă vieţii, consumul optim al acestui mineral asigurând echilibrul osmotic necesar funcţionării oricărui organism viu. Atunci însă când consumul de sare este insuficient, sănătatea organismelor, şi chiar viaţa lor, este in pericol. La mamifere, de exemplu, insuficienţa consumului de sare poate duce la deteriorarea dramatică a funcţiilor fiziologice vitale, dereglarea comportamentului, pierderea din greutate, scăderea fertilităţii şi reducerea lac­taţiei, iar în cazuri extreme, chiar la deces. Organismele vii asimilează sarea pe căi diferite. Mamiferele carnivore şi omnivore sălbatice, de exemplu, îşi asigură consumul de sare, în principal, asimilând-o din carnea şi sângele vânatului, în timp ce erbivorele sălbatice o consumă în principal din plantele cu care se hrănesc. Totodată, toate animalele, atunci când este posibil, îşi mai suplimentează consumul de sare direct din manifestările saline existentă în ariile lor de habitat, fie lingând rocile de sare sau sărăturile, fie adăpându-se din izvoare, pâraie sau lacuri cu apă sărată.

Oamenii, în viaţa lor de zi cu zi, folosesc sarea ca aditiv la propria alimentaţie, supliment la hrana animalelor domestice, ca un excelent conservant al diverselor substanţe organice (carne, slănini, brânzeturi, legume, fructe, piei, fân etc.), ca un dezinfectant al rănilor sau ca remediu împotriva unor afecţiuni (boli reumatice, insuficienţe respiratorii, dereglări stomacale, unele boli dermatologice, ginecologice şi altele). Dintre toate acestea, folosirea sării ca supliment la hrana erbivorelor domestice este absolut indispensabilă pentru societăţi, ale căror subzistenţă, în măsură importantă, depinde de creşterea animalelor. În decursul mileniilor, în mod empiric, omul a realizat că sarea contribuie în mod substanţial la întreţinerea sănătăţii şi creşterea performanţelor productive ale animalelor, fie că ne referim la lactaţie, fertilitate, sau greutate, fie la rezistenţa la efort fizic sau condiţii climatice nefavorabile. Spre deosebire de animalele sălbatice, cele domestice, mai ales acelea care sunt supuse mulsului sau/şi sunt folosite la diverse munci, au consumul de energie mai mare decât erbivorele sălbatice şi, în consecinţă, au nevoie de cantităţi mai mari de sare, însă, din cauza deteriorării unor instincte de adaptare şi a captivităţii, erbivorele domestice nu-şi pot asigura, de obicei, consumul necesar de sare, fără ajutorul omului. După cum arată observaţiile etnografice, crescătorii de animate sunt întotdeauna preocupaţi ca animalele lor să consume sare, fie lăsând drobul de sare în ţarc sau iesle, fie stropind fânul cu apă sărată, fie adăugând sarea în hrana caldă, sau ducând turmele la adăpat la pâraie sau izvoarele cu apă sărată²⁴. Necesitatea folosirii sării, în special în creşterea vitelor, a făcut ca regiunile bogate în acest mineral să fie căutate pentru întemeierea de aşezări. Interesul pentru sare a apărut odată cu primele comunităţi de agricultori, continuând să rămână ridicat până în zilele noastre.

Sarea exploatată de daci din zona Ocnelor Mari era transportată până la Olt, aici fiind urcată în ambarcaţiuni sau pe plute şi coborâtă în aval către Dunăre, unde era comercializată. La sudul fluviului, sarea era extrem de căutată, datorită lipsei unor astfel de zăcăminte. Această cerere ridicată de sare nu putea să fie decât în avantajul dacilor de la Buridava, care au prosperat din vânzarea ei²⁵. Pe drumul comercial al sării, au ajuns în teritoriul buridavensilor şi cele mai multe dintre obiectele de import descoperite de arheologi la Ocniţa. Legătura foarte strânsă dintre buridavensi, exploatarea sării şi traseul de comercializare a acesteia, sunt dovedite şi de descoperirile monetare. Cea mai mare parte a descoperirilor de monedă dacică, încadrată cronologic între 150 şi 70 î. Hr., din Oltenia, se concentrează între Olt şi Jiu, fiind legată de situarea acestui teritoriu sub controlul unei uniuni de triburi getice, probabil cea a buridavensilor²⁶. Liderii acestei uniuni de triburi erau interesaţi în controlarea văilor celor două râuri şi, implicit, a drumurilor comerciale ce le urmau cursul.

După destrămarea statului dac creat de Burebista (82-44 î.Hr.), Buridava a devenit centrul unei formaţiuni statale. Aici este menţionat acel Basileus (regele) Thiamarcus. Interesul deosebit pe care îl aveau buridavensii în comercializarea sării, i-a făcut pe aceştia să încerce să-şi menţină controlul asupra drumurilor comerciale de pe văile Jiului şi Oltului. În acelaşi timp, pentru a-şi putea desfăşura în condiţii bune tranzacţiile comerciale, aceştia au trebuit să menţină relaţii amiabile cu puterile ce controlau regiunile din sudul Dunării. După destrămarea formaţiunii statale întemeiate de Burebista, spaţiul dintre Munţii Balcani şi Dunăre intră în sfera de influenţă a Romei. Legăturile comerciale ale buridavensilor cu romanii sunt dovedite de numeroasele importuri şi monede romane descoperite la Buridava.

Menţinerea unor relaţii bune cu romanii era vitală pentru desfăşurarea în bune condiţii a comerţului cu sare, avantajos atât pentru dacii de la Buridava, cât şi pentru romani. Este posibil că buridavensii să fi controlat spaţiul dintre Olt şi Jiu până la declanşarea ofensivei lui Traian împotriva lui Decebal. Neincluderea teritoriului dintre Olt şi Jiu în provincia Dacia, ci în Moesia Inferior (provincie romană situată la sud de Dunăre), pare să se datoreze situaţiei aparte pe care o avea această zonă. Apropierea de romani şi controlarea estului Olteniei de către buridavensi, pare a fi dovedită, credem noi, şi de faptul că în nici o campanie organizată de romani împotriva dacilor, înainte de 105 (campaniile din timpul domniei lui Domitian şi primul război purtat de Traian), nu a traversat teritoriul dintre Olt şi Jiu. Probabil, în virtutea bunelor relaţii, romanii nu au ales, ca direcţie de înaintare către cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, Valea Oltului. Acest traseu va fi folosit abia odată cu cea de-a doua campanie a lui Traian împotriva lui Decebal. Nu este exclus ca  aceste relaţii cordiale dintre buridavensi şi romani să poată fi întrezărite şi într-un episod de la începutul primului război purtat de Traian împotriva lui Decebal (101-102) povestit de Dio Cassius. Acesta afirmă că în timp ce Traian se apropia de Tapae, locul unde dacii îşi aveau tabăra, i se aduse lui Traian o ciupercă mare pe care era scris cu litere latine că atât ceilalţi aliaţi, cât şi burii sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace. Faptul că Dio Cassius specifică în mod special numele burilor, înseamnă că aceştia aveau un statut special din perspectiva sa. Probabil că burii, dacă este vorba într-adevăr de dacii de la Buridava, au încercat să îl determine pe Traian să renunţe la război, folosindu-se de relaţia lor bună cu romanii. Este posibil ca implicarea buridavensilor în război, de partea lui Decebal, să fi fost provocată de pericolul iminent generat de armata romană condusă de Traian. Nu este exclus ca distrugerea davei Buridava să fie legată de prezenţa corpului expediţionar de la Stolniceni, ce va participa la cel de-al doilea război împotriva lui Decebal (vezi mai jos).

Note bibliografice

21. D. Berciu, “Buridava” dacică, Bucureşti, 1981, pag. 15.

22. D. Berciu, M. Iosifaru, M. Diaconescu, Descoperiri şi însemnări de la “Buridava” dacică, XI, în “TD”, XIV, 1-2, 1993, pag. 149.

23. V.  Sârbu, Oameni şi zei în lumea geto-dacilor, Braşov, 2006, pag. 44-45, 101, 105.

24. V. Cavruc, Sarea în societăţile arhaice. Consideraţii generale, în vol. „Sarea, timpul şi omul”, Sfîntu-Gheorghe, 2006, pag. 33.

25. I. Glodariu, Relaţiile comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană, Cluj-Napoca, 1974, pag. 107-108.

26. C. Preda, Istoria monedei în Dacia preromană, Bucureşti, 1998, pag. 225.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 104-107). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.