Vâlcea în Eneolitic

Reducerea minereurilor pentru extragerea cuprului, a dus la naşterea metalurgiei ca ocupaţie, în pleiada de activităţi desfăşurate de om. Acest proces nu ar fi fost posibil fără o perfecţionare, în prealabil, a cuptoarelor de ars ceramică, care devin tot mai performante, reuşind să atingă temperaturi tot mai ridicate (între 700^o şi 1.050^o C). Pentru obţinerea cuprului din minereu, este nevoie de o temperatură de 700^o-800^o C, iar pentru topirea cuprului pur, de 1085^o C. Problema greutăţii atingerii punctului de topire a cuprului pur, a fost rezolvată datorită arsenicului aflat în unele minereuri, care duce la scăderea acestuia până la 900^o C. În epoca bronzului, rolul arsenicului va fi preluat de cositor.

Odată cu eneoliticul, apar şi topoare masive din cupru, de diverse tipuri, unele dintre ele fiind folosite nu numai ca unelte sau arme, ci şi ca însemne ale puterii. Aceste topoare, dar şi gamă largă de obiecte din aramă, sunt turnate în tipare monovalve, cu posibilitatea ca în unele cazuri să fi fost folosite şi tipare bivalve. Cu toate acestea, piatra rămâne principala materie primă folosită la confecţionarea uneltelor şi armelor.

Eneoliticul timpuriu (cca. 5000-4600/4500 î. Hr.). Cultura Boian (denumită după fostul lac Boian situat între satele Dorobanţu şi Ciocăneşti, jud. Călăraşi) se naşte pe fondul Dudeşti târziu şi cu influenţe ale culturii liniar-ceramice. În cele patru faze de evoluţie, ea va cuprinde un spaţiu extins ce include Muntenia, Dobrogea, sud-estul Transilvaniei şi nord-estul Bulgariei, iar în ultima sa fază va pătrunde şi la vest de Olt.¹⁰ Descoperirile de tip Boian sunt, deocamdată, rare în judeţul Vâlcea, datorită lipsei cercetărilor arheologice, prezenţa comunităţilor Boian fiind atestată însă, în acest spaţiu, de descoperirile de la Valea Răii. Aici ultimul nivel de locuire Starčevo-Criş este suprapus de fragmente ceramice aparţinând purtătorilor culturii Boian.¹¹

Eneoliticul dezvoltat (cca 4600/4500-3800/3700 î. Hr.). Cultura Sălcuţa (denumită după localitatea Sălcuţa, jud. Dolj) are la origine elemente culturale vinčiene târzii şi gumelniţene timpurii, la care se adaugă influenţe sudice. Ea se răspândeşte în arealul Olteniei dar şi în unele regiuni învecinate: sud-estul Banatului, nord-estul Bulgariei şi nord-estul Serbiei. Cultura evoluează pe parcursul a patru faze principale, ultimele trei fiind atestate şi pe teritoriul judeţului Vâlcea. Până în prezent au fost descoperite materiale arheologice aparţinând culturii Sălcuţa în mai multe puncte ale judeţului: Valea Sâlei (com. Orleşti), Coasta Ungurenilor (oraş Ocnele Mari), Cetăţuia (Râmnicu-Vâlcea), Căzăneşti-Fabrică, Dobriceni, Obogeni (com. Stoileşti), La Plutonier (com. Prundeni), Gruiul Lupului (com. Racoviţa), Cosota (com. Ocnele Mari) şi Treime (Govora Sat). Trebuie să remarcăm descoperirea în unele dintre aceste locaţii a unor topoare din cupru, turnate în tipare bivalve, cu tub de înmănuşare, dovadă a pătrunderii din ce în ce mai profund a metalurgiei în viaţa comunităţilor umane purtătoare ale culturii Sălcuţa.¹²

Note bibliografice

10. E. Comşa, Istoria comunităţilor culturii Boian, Bucureşti, 1974, pag. 28-46.

11. S. Purece, Atlas istoric Vâlcean, în “SV”, II, 1971, pag. 211.

12. Gh. P. Govora, O preistorie a nord-estului Olteniei, Râmnicu-Vâlcea, 1995, pag. 14-15.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 101-102). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.