Vâlcea în Neolitic

Poate că cea mai importantă transformare pe care o suferă societatea umană, este trecerea la producerea de hrană, aceasta nemaifiind obţinută doar prin vânat sau prin culesul din natură. Omul începe să cultive pământul şi să crească animale domestice. Sunt cultivate, în special, cereale precum grâul, orzul şi meiul şi sunt crescute taurine, ovicaprine şi porcine. Aceste schimbări care au avut loc în economia umană, au dus la sedentarizare, oamenii nemaitrebuind să parcurgă distanţe mari pentru găsirea hranei. Protejarea şi îngrijirea terenurilor cultivate impune aşezarea comunităţii în apropierea acestora, ceea ce va duce la ridicarea unor locuinţe cu caracter permanent şi la constituirea de aşezări stabile. Acestea  se concentrează pe văile apelor, unde se găseau terenuri fertile pentru practicarea agriculturii, şi în apropierea zonelor salinifere sau cu depozite de silex. Silexul a fost cea mai utilizată materie primă pentru obţinerea uneltelor din piatră, în special a lamelor folosite pentru uneltele compuse. Practicarea agriculturii a permis susţinerea creşterii demografice datorită surplusului de hrană obţinut. Sunt practicate meşteşuguri precum: torsul, ţesutul, prelucrarea pieilor, confecţionarea îmbrăcămintei şi încălţămintei, prelucrarea lemnului, pietrei, lutului etc. Comunităţile umane neolitice au o viaţă spirituală complexă, cu manifestări religioase, funerare şi artistice ce îşi au rădăcinile în practicile agricole şi reflectând cultul fertilităţii şi al fecundităţii.

Neoliticul timpuriu (cca 6.600 – 5.500 î. Hr.).Este reprezentat pe teritoriul judeţului Vâlcea de cultura Starčevo-Criş, denumită după localitatea Starčevo din apropierea Belgradului şi zona Văii Crişurilor. Cultura  Starčevo-Criş ocupă un spaţiu vast din Peninsula Balcanică, prezenţa purtătorilor acestei culturi fiind atestată pe aproape tot teritoriul României, cu excepţia Dobrogei şi a unor regiuni din zona de nord-vest. Cultura evoluează pe parcursul a patru faze, împărţite la rândul lor în mai multe subfaze şi aspecte. Prezenţa comunităţilor starčeviene într-un areal atât de extins, poate fi datorată şi modului de practicare a agriculturii. Folosirea unor unelte agricole arhaice (plantatoare, săpăligi etc.) din lemn şi corn, care nu permiteau folosirea în scop agricol decât a unui strat superficial din sol,  a dus la căutarea periodică de noi suprafeţe cultivabile, datorită epuizării acestuia.

Deşi pe teritoriul judeţului Vâlcea sunt atestate mai multe puncte în care au fost descoperite materiale arheologice aparţinând acestei culturi, doar unul dintre acestea s-a bucurat de o cercetare sistematică. Este vorba de aşezarea de la Valea Răii, situată la 5 km sud-est de Municipiul Râmnicu-Vâlcea, în unghiul format de şoseaua ce duce la Ocnele Mari şi Pârâul Sărat. Aşezarea se situează într-o zonă extrem de propice, beneficiind de pământul fertil din  zona de luncă a Oltului, precum şi de apele sărate purtate de pârâu. Aşezarea era protejată de rama de dealuri ce coboară către sud paralel cu linia Oltului.

În aşezarea de la Valea Răii, a fost descoperită atât ceramică grosieră (de uz comun), cât şi semifină şi fină. Ceramica fină cuprinde şi o categorie deosebit de frumos pictată7. Plastica este reprezentată de statuete antropomorfe şi zoomorfe. Au fost descoperite pintandere, folosite pentru tatuarea corporală, greutăţi – pentru războiul de ţesut vertical (fusaiole) şi plase de pescuit, şi fusaiole8. Utilajul din lut ars, necesar meşteşugurilor casnice, este completat de uneltele cu părţi componente din piatră, aici fiind găsite lame de topor din piatră şlefuită şi perforată pentru a-i putea monta o coadă şi variate tipuri de lame de silex şi obsidian, care au fost folosite ca piese la realizarea uneltelor compuse. O astfel de unealtă era secera. O seceră realizată dintr-un corn de bovideu şi cu tăişul format din lame de silex a fost descoperită în situl arheologic de la Valea Răii, fiind folosită de purtătorii culturii Starčevo-Criş9. Odată treierate, seminţele cerealelor erau măcinate cu ajutorul unor râşniţe cu profil albiat şi al unui frecător. Osul este şi el folosit ca materie primă de comunităţile starčeviene de la Valea Răii, fiind descoperite atât obiecte de podoabă, cât şi unelte.

Implicarea locuitorilor aşezării de la Valea Răii în schimbul de produse, poate fi dovedită de prezenţa aici a numeroase nuclee de silex, bucăţi de rocă folosite pentru desprinderea lamelor, provenite din platforma balcanică şi de obsidiană, materie primă adusă din regiunea Mării Egee.

Neoliticul dezvoltat (cca 5.500-5.000 î. Hr.).Cercetarea acestei perioade din istoria comunităţilor umane care au locuit judeţul Vâlcea, rămâne încă un deziderat al arheologilor, cunoştinţele noastre de azi fiind limitate doar la câteva semnalări de material arheologic încadrabil în acest interval cronologic. La Valea Răii, ultimul nivel de locuire Criş este suprapus de fragmente ceramice aparţinând purtătorilor culturii Boian, iar în aceeaşi regiune, pe terasa de pe partea dreaptă a pârâului Sărat, în unghiul format de pârâu cu şoseaua ce duce de la Râmnicu-Vâlcea la Târgu-Jiu, în partea opusă a aşezării menţionate de noi anterior, au fost descoperite artefacte vinčiene: fragmente ceramice, lame de silex şi statuete antropomorfe. Rămâne ca, pe viitor, organizarea unor cercetări arheologice sistematice să permită o conturare mai precisă a orizonturilor culturale aparţinând acestei epoci şi care s-au manifestat în spaţiul actual al judeţului Vâlcea.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 100-101). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.

Note bibliografice

7. V. Dumitrescu, Arta preistorică în România, Bucureşti, 1974, pag. 25-28.

8. Gh. I. Petre-Govora, Contribuţii la cunoaşterea istoriei vechi a judeţului Vâlcea (II), în “SV”, VII, 1985, pag. 19-26.

9. D. Berciu, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti, 1967, pag. 72.