Vâlcea în perioada postaureliană

Chiar şi după anul 271, regiunea din imediata apropiere a Dunării a continuat să fie controlată de romani prin intermediul unor capete de pod. Refacerea stabilităţii interne a statului prin impunerea unui nou sistem de guvernare, tetrahia (împărţirea puterii în patru, doi împăraţi cu titlul de Augusus şi doi adjuncţi cu titlul de Caesar), i-a permis lui Diocletian (284-305) să desfăşoare un program intens de fortificare a liniei Dunării⁵⁷. Ofensiva romană la nordul Dunării va fi reluată odată cu domnia lui Constantin cel Mare (285-337). Dorinţa de a egala sau chiar de a depăşi performanţele lui Traian şi mutarea centrului Imperiului în răsărit îl vor face pe Constantin să îşi îndrepte atenţia către regiunile nord-dunărene. Victoria  sa din anul 332 asupra goţilor, a creat un climat benefic extinderii influenţei romane în spaţiul nord-dunărean. Acum vor fi readuse între graniţele Imperiului regiunile de câmpie din Oltenia şi Muntenia. Interesul împăratului este reliefat şi de construirea unui pod peste Dunăre în dreptul Sucidavei (Corabia-Celei, jud. Olt)⁵⁸. Deşi teritoriul actual al judeţului Vâlcea a rămas în afara graniţelor Imperiului Roman, situarea lui în imediata apropiere a frontierei şi creşterea importanţei drumului pe Valea Oltului au făcut ca locuitorii daco-romani de aici să aibă legături strânse cu acesta.

Deşi informaţiile sunt restrânse, au fost identificate arheologic o serie de aşezări aparţinând secolului III-IV precum cele de la Bârseşti, Costeşti, Ioneştii Govorii, Scundu şi Stolniceni⁵⁹. Nu este exclus ca sarea de la Ocnele Mari să fi fost în continuare coborâtă pe Olt către Dunăre, cum par să ne indice anumite descoperiri monetare făcute pe teritoriul judeţului Vâlcea⁶⁰.

În regiunea de nord-est a Olteniei nu este atestată prezenţa goţilor, aceeaşi situaţie fiind constatată şi pentru cea de nord-vest a Munteniei, fapt datorat probabil condiţiilor de pace impuse de Constantin care limitau spaţiul în care aceştia puteau să se aşeze în apropierea frontierei Imperiului. Pacea instituită de Constantin va dura peste 30 de ani, abia împăratul Valens (364-378) fiind nevoit să întreprindă o campanie la nord de Dunăre împotriva goţilor încheiată cu pacea din 369.

Legăturile populaţiei daco-romane cu Imperiul se reduc odată cu evenimentele declanşate de invazia hunilor. În jurul anului 376 hunii destabilizează echilibrul de forţe din nordul Dunării. Supunerea ostrogoţilor şi refugierea vizigoţilor la sud de Dunăre a făcut ca spaţiul de la nord de fluviu să intre sub controlul hunilor. Între 408 şi 434 raidurile acestora vizează regiunile sud-dunărene, fapt ce va duce la întreruperea aproape completă a legăturilor dintre populaţia romanizată din nordul Dunării şi Imperiul Roman de Răsărit. Prăbuşirea puterii hunilor în urma victoriei obţinute de către gepizi la Nedao (454) şi relaţiile relativ bune dintre Imperiul Roman de Răsărit şi gepizi a dus la detensionarea liniei Dunării şi la reluarea legăturilor populaţiei romanizate de la nordul fluviului cu acesta. Până în prezent nu s-a putut dovedi o prezenţă gepidă în zona Olteniei, acest spaţiu, implicit cel al judeţului Vâlcea, fiind o regiune tampon între Transilvania controlată de gepizi şi posesiunile imperiale. Autoritatea imperială va profita de aceste momente de linişte pentru a reconsolida linia de fortificaţii de pe Dunăre şi a restabilirea capetelor de pod. Artizanii refacerii limesului dunărean au fost împăraţii Imperiului Roman de Răsărit: Anastasius I (491-518) şi Iustinian (527-565)⁶¹. Refacerea autorităţii romane pe împăraţilor de la Constantinopol în regiunea Dunării probabil că a stimulat şi aşezările populaţiei romanizate de pe teritoriul judeţului Vâlcea. Au fost identificate aşezări încadrabile în intervalul secolelor IV-VI la: Buleta, Arşanca, Stoeneşti etc⁶².

Desfiinţarea puterii gepide de către longobarzi şi avari în urma victoriei din anul 567, va retensiona frontiera dunăreană a Imperiului Roman de Răsărit. Avarii vor prelua controlul asupra spaţiului stăpânit anterior de gepizi şi vor declanşa atacuri asupra teritoriilor sud-dunărene. Ei vor supune populaţiile slave care începuseră să se infiltreze în Moldova şi estul Munteniei încă din prima jumătate a secolului VI.  Puternicele expediţii slave şi avare vor afecta puternic apărarea romană de pe linia Dunării. Credem că este posibil ca moneda de aur emisă de Iustinian şi descoperită în satul Măgura (com. Mihăieşti)⁶³ să fi făcut parte din sumele plătite de Imperiu pentru cumpărarea păcii de la avari.

La jumătatea secolului VI se constată, atât arheologic, cât şi documentar o prezenţă masivă a slavilor la nordul fluviului. Prăbuşirea apărării romane de pe limesul dunărean în anul 602, în urma revoltei conduse de Focas şi a deplasării trupelor bizantine de pe frontieră către Constantinopol, a permis revărsarea slavilor la sud de Dunăre. O parte a comunităţilor slave vor continua să locuiască în spaţiul nord-dunărean alături de populaţia de origine romanică. Alte grupuri slave vor pătrunde în spaţiul actual al României în virtutea alianţelor militare avute cu avarii. Sfârşitul secolului VIII şi începutul secolului IX marchează sfârşitul dominaţiei avare în spaţiul nord-dunărean. Prăbuşirea puterii Khaganatului avar s-a datorat loviturilor primite din partea Imperiului Carolingian (791 şi 796) şi a bulgarilor (803).  Pentru perioada secolelor VI-VIII au fost identificate pe teritoriul judeţului aşezări la Ocnele Mari, Căzăneşti, Stolniceni şi Fumureni⁶⁴. Trebuie să menţionăm şi necropola de la Râureni⁶⁵. De la Fărcaşele şi de la Ferigile provin fibule datate în secolul VII⁶⁶.

 Una din cauzele puţinătăţii documentelor este, desigur, vitregia vieţii locuitorilor din acest areal în perioada de referinţă, ea făcând parte – ca întregul teritoriu al ţării – din ceea ce istoricii au numit „mileniul migraţiilor”; sunt secolele în care peste populaţia daco-romană au venit, în valuri succesive, popoare migratoare. Numai printr-o viitoare extindere a cercetărilor arheologice care să vizeze perioada secolelor IV-VIII se vor putea clarifica realităţile politico-demografice din regiunea de nord-est a Olteniei. Temporarele lor dominaţii politico-militare nu au putut afecta cultura, superioară, a populaţiei şi nici procesul de etnogeneză al românilor, care, fiind mai numeroşi şi sedentari şi având o civilizaţie mai dezvoltată, le-au asimilat pe rând, astfel că „până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanităţii orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice”⁶⁷. Cei mai importanţi dintre migratori au fost slavii, neam numeros, a căror migraţie şi „căderea limesului danubian, au dus la dislocarea blocului compact al romanităţii orientale care acoperea întreg spaţiul carpato-balcanic”⁶⁸. Se ştie, după trecerea Dunării şi stabilirea majorităţii lor în sudul Dunării (unde vor lua naştere popoarele slave de mai târziu), slavii rămaşi pe teritoriul fostei Dacii au convieţuit relativ paşnic cu autohtonii, fiind asimilaţi treptat de către aceştia, însă după o perioadă mult mai îndelungată, de multe secole. Având şi ei ocupaţii sedentare (cultivarea pământului, creşterea vitelor etc.), influenţa lor asupra urmaşilor dacilor şi romanilor a fost, în mod corespunzător, mai accentuată. Aceasta se oglindeşte mai ales în vocabular, domeniu în care, după aprecierea cercetătorului I. I. Russu, „fiecare cuvânt reprezintă un document semnificativ, nu numai al vieţii prezente a societăţii, ci şi a desfăşurării ei în trecut, (. . .) mai ales pentru etapele istorice ale formării şi dezvoltării poporului român, din a cărui epocă veche şi mijlocie (până prin secolul al XIII-lea), se cunosc puţine urme documentare scrise şi vestigii arheologice, adesea nesigure şi neconcludente”⁶⁹. De astfel de „documente” – cuvintele a căror origine se trage în mod sigur din graiul neamurilor cu care a venit în contact, în special din cel al slavilor, limbajul locuitorilor Vâlcii nu duce lipsă. Nu vom face trimiteri la fondul general de cuvinte, fiindcă acesta priveşte vorbirea tuturor locuitorilor ţării şi am pătrunde astfel într-o altă sferă de cercetare – cea a lingvisticii; ne vom referi doar la numele proprii din zonă, cu deosebire la toponime. Astfel, cvasiunanimitatea istoricilor şi lingviştilor consideră de origine slavă denumiri precum Bistriţa (care s-ar traduce „Repedea”), Govora („Zgomotoasa”), Racoviţa (< Racova<v. sl. “racovъ” – cu/ bogat în raci), Luncavăţ (<v. sl. lonkavъ / „Şiretul”, „Zglobiul”, „Hoţul” – sinonim slav pentru Lotru), Pesceana (“Nisipoasa”) ş. a. Desigur, în primele trei exemple avem în vedere râurile corespunzătoare, nu mânăstirile (Bistriţa şi Govora) şi localitatea omonime, care îşi vor împrumuta denumirile de la apele respective. Nu aducem în discuţie toponime precum Râmnic, Slătioara, Grădiştea, Ocniţa, Milcoiu, Stanomiru, Berislăveşti, Bratov(o)eşti şi altele, întrucât acestea nu provin în mod direct din limba slavilor, ci sunt formate pe teren românesc, din apelative (nume comune) existente în limbă (”râmnic” – eleşteu/iaz cu peşte,  sens cu care vocabula se foloseşte şi astăzi în Moldova; “slăti(ni)oară”, însemnând slatină mică, adică „sărătură, loc cu sare”; “grădişte”, o formă de relief sau loc al unei vechi aşezări; “ocniţă”, adică „ocnă mică”) – sau de la nume de persoane, cândva uzuale: Milcu, Stanomir, Berislav, Brativoe. Acestea din urmă, însă, pot servi cu certitudine, la rândul lor, drept dovezi ale convieţuirii cu o populaţie slav-sudică, de la care le-au împrumutat; la ele, se pot adăuga multe altele: Neagoe >Ne[a]goiu, Builă >Buila, Ciortea>Ciortea, Breazu>Bre[a]zoi(u), Glăvu>Glăvi – acesta din urmă devenind, prin articulare, Glăvile etc. La astfel de elemente lexicale se referă şi lingvistul Iorgu Iordan atunci când atrage atenţia asupra situaţiei că “Singura interpretare justă care trebuie dată acestui fapt, este că transformarea în toponimice a unor asemenea cuvinte, este opera populaţiei majoritare din partea locului, adică, în cazul nostru, opera românilor”^{70Comanca< n. pr. Coman, a cărui rezonanţă fonetică grăieşte de la sine; Aldeşti <n. pr. Aldea – considerat de cercetători ca având origine germanică (<v. germ. ald – bătrân)71, Carcadieşti < n. pr. Carcadia, putând fi de origine peceneago-cumană (în limba turcă, el înseamnă “judecătorul negru”), la care se pot adăuga şi altele asemănătoare72.}  

_______________ 

Note bibliografice

57. K. Bowman, Diocletian and the first tetrarchy, a.d. 284–305, în The Cambridge Ancient History, vol. XII, Cambridge, 2008, pag. 80.

58. I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, Bucureşti, 1982, pag. 112.

59. O. Toropu, Romanitatea tîrzie şi străromânii în Dacia traiană sud-carpatică, Craiova, 1976, pag. 42.

60. S. I. Purece, Un antoninian emis de Allectus, aflat în colecţia Muzeului Judeţean Vâlcea, în „Monedă şi comerţ în sud-estul Europei”, Sibiu, 2009, pag. 86.

61. D. Gh. Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI, Iaşi, 1981, pag. 16.

62. O. Toropu, op. cit., p. 67.

63. Gh. I. Petre-Govora, Continuitatea daco-romană în nordul Olteniei în sec. IV-VII e.n., în lumina noilor descoperiri arheologice şi numismatice, Drobeta-T. Severin, 1976, pag. 114.

64. Vâlcea – vatră de vieţuire milenară …, pag. 16.

65. Gh. I. Petre-Govora, Govora de la primii oameni la contemporani, Rm Vâlcea, 2001, pag. 47-52.

66. Ibidem, pag. 38, 40.

67. Dicţionar enciclopedic, vol. VI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, pag. 184.

68. Ibidem.

69. I. I. Russu, Etnogeneza românilor, Bucureşti, 1981, pag. 28.

70. Iorgu Iordan, Toponima românească, Bucureşti, 1963, pag. 7.

71. Vezi: N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, [Bucureşti], 1963, pag. 180.

72. Vezi: I. Soare, Consideraţii etimologice  privind toponimia majoră a judeţului Vâlcea, în „Studii vâlcene”, Râmnicu-Vâlcea, VII/1985, pag. 179-190.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 114-118). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.