Vâlcea în secolul al XV-lea

 Judeţul şi cei 12 pârgari aveau dreptul de judecată asupra administraţiei locale. Această magistratură era eligibilă, în fiecare an, de obşte, atât pentru magistraţii orăşeneşti, municipali, cât şi pentru judeţ, cu dreptul de a fi realeşi; alegerea trebuia confirmată anual şi nominal de către domnitorul Ţării Româneşti[1]. Aleşii obştii, judeţului şi pârgarii, aveau multiple atribuţii – administrative, economice şi juridice. Ei răspundeau în faţa domnitorului şi a trimişilor săi şi de aceea, împreună cu pârcalabii, erau consideraţi dregători domneşti. Putem să spunem că pârcălabul (germ. Burggraf) era un fel de conducător al judeţului (căpitan de judeţ/vornic), autoritatea sa oprindu-se acolo unde începea târgul. Pârcălabul avea ca sarcină principală încasarea vămii, prin impunerea de taxe pe cei care îşi valorificau produsele agroalimentare în târg. Una din funcţiile principale ale judeţului şi a celor 12 pârgari era aceea de autentificare a documentelor notariale, lucru menţionat în diferite acte.

Drumurile judeţului, greu practicabile în acea vreme, porneau de la vadurile de la Dunăre şi mergeau spre regiunea deluroasă a podgoriei şi a Ocnei, apoi înspre munte, trecând pe Valea Oltului, după ce la Râmnicu-Vâlcea drumul ce se îndrepta pe malul stâng şi străbătea Loviştea, pe la Câineni-Turnu-Roşu, sau pe la Giuvala-Bran. Un alt drum pornea de sub deal, unea Târgu-Jiul cu Râmnicu-Vâlcea, trecând apoi prin Curtea de Argeş la Câmpulung Muscel şi apoi la Târgovişte.

Alogenii balcanici şi îndeosebi aromânii, adeseori menţionaţi indicaţi sub indicative improprii de greci sau albanezi, au vieţuit şi ei în Vâlcea alături de români şi ardeleni, dar de la o vreme nu se mai deosebeau de locuitorii autohtoni, însă au păstrat ca ocupaţie principală negoţul, factor important al unităţii etnodemografice[2]. În secolul al XIII-lea, Vâlcea a primit, se pare, şi colonişti saşi, care au fost asimilaţi de populaţia românească. Sunt atestaţi şi armeni, veniţi fie pe la nordul Mării Negre, prin Constantinopol, fie dinspre Salonic. Începutul sosirii lor, pare a fi secolul al XIII-lea.

Fiind foarte aproape de curtea domnească de la Argeş, judeţul Vâlcea şi oraşul Râmnic, reşedinţă domnească de refugiu, a fost vizitat deseori de către domnitorii munteni ai secolului al XV-lea.

Radu al II-lea Prasnaglava (1420-1422; 1426-1427) întăreşte mănăstirii Cozia la 19 iunie 1421, la Creaţa, printre altele şi „metohurile de la Râmnic cu 5 mori şi iarăşi 45 sălaşe de ţigani şi satul Hinăteşti şi o ocnă de la Ocna de sus”[3].

Dan al II-lea (1420-1431, cu întreruperi), confirma şi el proprietăţi la Râmnic, daniile anterioare făcute de Mircea cel Bătrân[4].

Din hrisoavele pe care le acordă Vlad Dracul mânăstirilor, relevăm pe acela din 1436 al Schitului Sărăcineşti, căruia i se confirmă moşia pe care era situat. Acest fapt ne arată că lăcaşul exista, după toate probabilităţile, din vremea lui Mircea cel Bătrân[5]. Pe Olt, în nord, apar întâi Bogdaneştii, la 8 ian 1436[6], iar pe urmă – Bujoreni şi Olteni, la 25 iunie 1436[7], dar aici vor avea ocine boieri şi ţărani.

Acelaşi domnitoremite documentul de la 16 sept 1440, unde apare Licura, care se afla peste râu de Uliţa, ca o prelungire dincolo de apa Râmnicului. În primăvara anului 1442, pe Valea Oltului şi prin Râmnic, trec cei 25.000 ostaşi turci sub comanda lui Mezid, beiul de Vidin, în campania din sudul Transilvaniei, unde la 18 martie 1442, după o singură victorie, este nimicit de oastea lui Iancu de Hunedoara pe când asedia Sibiul. Resturile oastei turceşti care încercau să-şi găsească scăparea spre Vâlcea, prin trecătoarea Turnu Roşu, au fost prinse de detaşamentul condus de Basarab al II-lea, care avea să ajungă domn[8].

În timpul domniei lui Vlad Ţepeş(1448; 1456-1462; 1476-1477), la Vâlcea se consumă un moment important: răzvrătirea lui Albu cel Mare, puternic feudal vâlcean, probabil înrudit cu Basarabii, care deţinea o forţă militară însemnată şi care încearca să ajungă domn. Acesta a cotropit satele mănăstirii, Glodul şi Hinţa (localităţi astăzi dispărute) „pe care le avea […] de la începutul Ţării Româneşti[…] pustiind şi Mânăstirea Govora”[9]. În urma luptelor date cu voievodul ţării, Albu cel Mare este înfrânt „[…] şi l-a prins şi l-a tăiat, pe el şi pe tot neamul lui”[10]. Credem că evenimentul s-a petrecut în toamna anului 1448, când Vlad Ţepeş este domnitor al Ţării Româneşti pentru o lună de zile. Satele sunt confiscate de la nesupusul vasal, însă sunt date altor boieri, ulterior fiind răscumpărate şi restituite mănăstirii de către Radu cel Mare.

Pisania cea mai veche păstrată la Govora afirmă că „[…] această biserică cine a zidit-o nu se ştie […], iar Radu cel Mare […] au dires-o şi au înfrumuseţat-o […]”. De altfel, domnia voievodului a însemnat un moment important pentru acest lăcaş de cult. Radu cel Mare a refăcut aproape din temelii biserica „[…] pe care am văzut-o părăsită de la sfânt răposaţii strămoşii noştri […][11], îi confirmă vechile danii de la Vlad Dracul, bunicul său, Vlad Călugărul şi Smaranda (Salomia) – părinţii săi, şi îi face alte multe danii.

Basarab cel Tânăr – Ţepeluş (1477-1481; 1481-1482) cedează mănăstirii Cozia „moara domniei mele care este în târgul Râmnicului pe Olt, pentru că am schimbat domnia mea cu egumenul de au dat domniei mele, morile care sunt la Târgovişte să fie domnneşti” (9 ianuarie 1478)[12].

Vlad Călugărul (1481; 1482-1495) emite documentul din 5 septembrie 1487 care atestă pentru prima dată moşiile Huhurezi şi Râmeşti. Domnitorul „întăreşte lui Roman şi cumnatului sau Vladului şi cu feciorii lui, câţi Dumnezeu le va da, ca să le fie lor la Huhurez, partea lui Roman şi în Râmeşti, partea Vladului”[13]. Iorgu Iordan consideră că denumirea localităţii s-a format prin contragerea primei silabe care se repetă (Hu<hu>rezi) şi care se referă la pasărea nocturnă care stăpânea această zonă[14]. Vlad Călugărul dăruieşte un sat mănăstirii Govora, pentru pomenirea părinţilor şi a „adormitului fiul domniei mele, Io Vlad Voievod, ca să fie în pomelnicul acelei sfinte mănăstiri în vecii vecilor, amin”[15].

În vremea aceasta, se ridică în Oltenia o familie boierească puternică, aceea a Craioveştilor. Întemeietorul familiei este Neagoe de la Craiova; fiii lui – Barbu, Pârvu, Preda şi Radu ajungând să ocupe cele mai înalte dregătorii, în primul rândbănia olteană, şi să aibă o influenţă considerabilă asupra treburilor publice. Barbu Craiovescu este principalul ctitor al Mănăstirii Bistriţa, de la Costeşti-Vâlcea, pe care o construieşte în perioada 1492-1494[16]. Sfântul lăcaş apare pentru prima dată în Cartea banului Barbu Craiovescu din 1491-1492, când acestaacordă ctitoriei sale satele Băbeni şi Tismana. Cartea banului Craiovescu este întărită prin hrisovul dat de Vlad Călugărul, la 16 martie 1494, din care aflăm numele întâiului stareţ al mănăstirii, ieromonahul Macarie, şi menţionează aici o şcoală[17]. Barbu Craiovescu va înzestra Mânăstirea cu sate, munţi, livezi şi podgorii, cu mori, heleşteie, vămi, cu preţioase obiecte de cult, dar şi cu Moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, aduse de la Constantinopol în anul 1497[18].

Satul Copăcelul, este cunoscut dintr-un document emis în cancelaria lui Radu cel Mare (1495-1508), la 14 aprilie 1496[19], pentru Mânăstirea Govora, care avea vii la Copăcel încă din vremea lui Vlad Dracul. Numeroasedocumente se referă la această localitate, la vânzari-cumpărări de loturi de vii şi hotărnicii de locuri. Satul Stolniceni apare în hotar cu Copăcelul, la Căzăneşti, în documentul din 22 martie 1497. Voievodul cumpără jumătate din acest sat, de la Vlaicu – fratele lui Albu, pentru 5.000 aspri, pe care o dă mănăstirii Govora [20].