Vâlcea în timpul celui de-al doilea război mondial

 În întreprinderi ziua de lucru ajunge la 10-12 ore. Muncitorii din majoritatea fabricilor vâlcene se adresează Ministerului Muncii reclamând condiţiile grele de muncă: „Suntem socotiţi mai rău ca nişte robi” – se plângeau muncitorii de la întreprinderea „Oprea Simian şi Fiii”, ca şi cei de la Fabrica de Cherestea  „Arnota” din Costeşti[2].

Împrumutul reîntregirii. În august 1941, generalul Antonescu, aflat în Basarabia – teritoriu românesc pe cale de a fi eliberat,  face un apel către populaţia ţării pentru aşa-numitul împrumut al reîntregirii. La Râmnic, are loc o şedinţă a autorităţilor vâlcene, în frunte cu prefectul Muscan, unde se ia hotărârea creării unui comitet central ce urma să strângă subscripţiile diferitelor categorii de cetăţeni.

Bombardarea Râmnicului. Încă din luna august 1941, aviaţia sovietică a început să bombardeze Râmnicul. În perioada aceasta, comuniştii vâlceni  erau drastic supravegheaţi şi verificaţi periodic prin descinderi făcute de poliţie la casele lor, fiind bănuiţi de contaminarea cu bolşevismul 14 muncitori, dintre care comunişti propriu-zişi erau socotiţi doar trei: Nicolae Hasin, Himler Iosif şi Chirtop Petre, ceilalţi fiind consideraţi „simpatizanţi” (Stănculescu Ilie, Ceapă Nicolae, Diaconescu Anton, Izvoranu Mihai, Belu Gheorghe, Belu Ancuţa, Sandu Ion, Tufaru Ion, Văcaru Dumitru, Szabo Alexandru, Hihn Martin).

Decizia continuării războiului dincolo de Nistru. La sfârşitul lunii august 1941, armată română eliberase teritoriul cedat în 1940 U.R.S.S.-ului. Vâlcenii devin mândri când generalul Constantin Voiculescu, fost căpitan la Batalionul III din regimentul 44/ 66 Infanterie din Râmnicu-Vâlcea şi fost subsecretar de stat la Ministerul Muncii, devine guvernator al Basarabiei[3]. Spre deosebire, însă, de Mannerheim, conducătorul Finlandei, care se oprise după cucerirea Careliei, Antonescu a ales să continue ofensiva alături de nemţi, „pentru salvarea credinţei, ordinii, civilizaţiei”. Oamenii din presa vâlceană susţineau şi ei necesitatea purtării războiului până la victoria definitivă asupra bolşevismului, pe ideea că dacă s-a produs trecerea Prutului, depăşirea Nistrului ar fi fost o consecinţă obligatorie.

Cucerirea Odesei. La 6 august 1941, Antonescu primea de la Hitler administraţia Transnistriei, iar la 15 octombrie, trupele sale cucereau Odesa, devenită capitala acesteia. Ziariştii vâlceni văd în victoria românească de la Odesa două semnificaţii majore: „1. Încetează dominaţia rusească în Marea Neagră, iar pericolul ce ameninţa gurile Dunării este îndepărtat pentru to”TD”eauna; 2. Lărgirea spaţiului vital al neamului românesc şi asigurarea unei liniştite dezvoltări în viitor” [4].

Începând însă de la sfârşitul lunii octombrie 1941, au început să sosească în Râmnic soldaţi români răniţi în luptele pentru cucerirea Odesei. Ei au fost cazaţi în cele două spitale militare înfiinţate: Spitalul nr. 531 – la Liceul de Băieţi „Alexandru Lahovari”, condus de căpitanul doctor Dumitru Negoescu, şi Spitalul nr. 534 – la Seminarul Teologic „Sf. Nicolae” (azi, Colegiul „Mircea cel Bătrân”) – condus de doctorul Alexandru Teodorini[5].

După cucerirea Odesei de către armată română, lt. col. Carol Isaia, primarul oraşului Olăneşti, îi scrie Mareşalului, solicitându-i sprijinul pentru ridicarea unei biserici. Antonescu hotărăşte ca 500.000 lei din fondurile sale personale, să fie alocaţi ridicării bisericii „în amintirea cuceririi Odesei de către armatele române” [6]. Temelia este pusă în octombrie 1942, biserica urmând să se numească „Victoria Neamului” şi să-l aibe drept ctitor pe Antonescu. Interesant este că temelia bisericii va fi realizată de o serie de prizonieri ruşi, care au cerut singuri aceasta, printr-un camarad al lor, fost învăţător, care învăţase însă româneşte. De altfel, grupul de prizonieri a ascultat cu capetele plecate serviciul divin de sfinţire a bisericii. La momentul respectiv, prizonierii  declarau că, după terminarea războiului, vor cere să rămână în România[7].

1942 în Vâlcea, un an liniştit. Singurele agitaţii ale acestui an, sunt cele semnalate la Ocnele Mari şi anume printre evacuaţii din judeţele Durostor şi Caliacra. Aceştia ar fi înfiinţat chiar „Asociaţia Evacuaţilor din Dobrogea de Jos”, care milita pentru declararea nulităţii Tratatului de la  Craiova, prin care Cadrilaterul fusese cedat Bulgariei. În rest, anul 1942 este unul calm pentru vâlceni. Presa menţionează – desigur, în mod deliberat – doar sărbătorile naţionale, sfinţirile de biserici, sărbătorirea unor hramuri de biserici sau fapte culturale.

În octombrie 1942, d-na Maria Mareşal Antonescu (aceasta era formula de adresare a vremii pentru soţia conducătorului statului), însoţită de o serie de personalităţi, a vizitat instituţiile sanitare şi de ocrotire  din judeţul Vâlcea. În gara Râmnicu-Vâlcea, Maria Antonescu a fost întâmpinată de autorităţile locale: prefectul Muscan şi doamnele din Comitetul local al Consiliului de Patronaj, cât şi de Mitropolitul Nifon. Printre alte obiective, ea a vizitat Mânăstirea Bistriţa, unde a fost întâmpinată de maica Gologan, conducătoarea „Aşezămintelor de Cultură şi Ocrotire Socială de la Mânăstirea Bistriţa”, de d-na Mihăescu, prezidenta Societăţii „Acoperământul Maicii Domnului”, precum şi de cele 200 de eleve ale acestor instituţii. Cu acest prilej, d-na Antonescu a vizitat locuinţa în care a stat soţul ei în vara anului 1940 şi care, de atunci, era muzeu naţional. A fost inaugurat apoi dispensarul medical de la Mânăstirea Bistriţa[8].

În anul 1942, la Râmnicu -Vâlcea, „cea mai importantă problemă este mărirea debitului de apă potabilă şi canalizarea oraşului . . .”[9].  În oraş, au loc regulat cursuri ale Universităţii Populare, în aula Seminarului. În 1942, la tema „Aspecte ale spiritualităţii creştine”, au conferenţiat profesorii universitari Constantin Rădulescu-Motru, Gala Galaction şi profesorii vâlceni Cuciureanu, Mihăilescu şi Vâlcovici[10]. Singurele lucruri „rele” relatate de presă, pentru anul analizat, sunt cele referitoare la alunecările de teren de la Păuşeşti-Măglaşi, Berbeşti şi Bărbăteşti, datorită infiltraţiilor de ape. Au fost distruse case şi gospodării. Cea mai afectată localitate a fost cătunul Coasta din Păuşeşti-Măglaşi, unde mai mulţi oameni şi-au pierdut casele[11].

A doua vizită a d-nei Mareşal Antonescu. La 20 august 1943, d-na Maria Mareşal Antonescu, însoţită de Mitropolitul Nifon, a inspectat Căminul de copii al oraşului Râmnicu -Vâlcea, găsind totul în cea mai bună ordine, precum şi restaurantul Societăţii de Patronaj de sub conducerea d-nei Ecaterina Muscan, soţia prefectului. Exista însă şi un Comitet de Patronaj Judeţean, sub conducerea primarului Tică Ştefănescu, care a colectat, din noiembrie 1942 până în februarie 1943, 22 milioane lei, cu care s-au ajutat familiile celor plecaţi în război şi familiile sărace[12].

Bombardamentele americane. Din aprilie 1944, aviaţia americană a început să survoleze tot mai des cerul Vâlcii, lansând manifeste, dar şi bombe. La Râmnic, bombele americanilor au distrus doar casa unui ceferist şi au făcut gropi adânci în grădina lui Fănică Inătescu şi a maiorului Mihăiescu[13].

Ca şi în momentul aducerii la conducerea ţării a lui Antonescu, în 1940, Vâlcea a fost  implicată şi în momentul de sfârşit al regimului antonescian, prin complotul contra Mareşalului de la Olăneşti, din iunie 1944  şi prin evadarea de la Târgu-Jiu a lui Gheorghiu–Dej,  din noaptea de 12 spre 13 august 1944.