Categorii
- Arhitectura peisagista (81)
- Articole si studii (59)
- Bibliografii tematice (2)
- Cladiri. Monumente (133)
- Geografie. Turism (4)
- Institutii (38)
- Istoria pentru copii (19)
- Istorie locala (1.246)
- Personalitati. Genealogii (34)
- Recomandarile bibliotecarului (21)
- Resurse utile (9)
- Traditii. Obiceiuri (22)
Vâlcea – Mânăstirea Bistrița (1494, prima fundație)
Şcoala slavonă. Primul stareţ bistriţean, atestat documentar (16 martie 1494), este ieromonahul Macarie29. În timpul egumeniei sale, Mânăstirea era un renumit centru de cultură slavonă, unde funcţiona o şcoală condusă de însuşi „năstavnicul” Macarie, fiind ajutat de ieromonahul Andrei, cărturar de frunte şi poliglot, traducătorul din limba greacă în cea slavonă a Vieţii Sfântului Grigorie Decapolitul, şi de ieromonahul Moise, egumen (1506-1508), care avea în obşte personal capabil să tipărească Liturghierul (1508) ieromonahului Macarie30. Dascălul Misail ieromonahul (1529-1538) îndeamnă pe ierodiaconul Teofil să scrie o Psaltire cu noţiuni tipiconale (1531) şi compune Postfaţa unui Tetraevanghel (1537), iar Onufrie egumenul (1544-1545) copiază un Tetraevanghel, păstrat în Mânăstirea Zografu din Muntele Athos31. Şcoala a fost frecventată de numeroşi elevi, ca fraţii Neagoe şi Preda, fiii vornicului Pârvu; fraţii Barbu şi Drăghici, fiii comisului Danciu, şi Pârvu, fiul postelnicului Radu. Alături de odraslele boiereşti, s-au instruit şi numeroşi slujitori ai Bisericii, ca monahul Iacov, „mult păcătosul numit Stepan”, din obştea bistriţeană, şi copistul Stan. Cel mai strălucit elev a fost Neagoe, viitorul domn al Ţării Româneşti, autorul Învăţăturilor către fiul său Teodosie, iar fratele său avea angajaţi caligrafi care scriau „din porunca marelui jupan Preda”; cel mai cunoscut este Dragomir, autorul manuscriselor: Albina sau Floarea Darurilor (1518), Apostolul (1519) şi Mineiul pe luna ianuarie (1521), început de copiostul Dieniş32.
Şcoala slavo-română. Şcoala slavo-română se afirmă la Mânăstirea Bistriţa în prima jumătate a secolului al XVI-lea, când cea slavonă intră în declin, absolvenţii reuşind să transpună în scris limba vorbită, cum adevereşte Zapisul egumenului Eftimie (1573), primul act mănăstiresc redactat în româneşte33. Reprezentanţii ei cunoşteau atât slavona cât şi româna, cum este egumenul Teofil (1609-1618); dascăl strălucit al discipolilor Ştefan copistul, Mardarie monahul, Mihail Moxa şi Anania ieromonahii, mari traducători din slavonă, pentru promovarea limbii române. Tot aici se încadrează ieromonahii Ioan şi Ilarion, Vlad grămăticul, arhimandritul Ştefan şi ieromonahul Serafim, prin contribuţia cărora, Şcoala îşi va înceta definitiv activitatea, la începutul secolului al XVIII-lea34.
Şcoala românească. În primele decenii ale secolului al XVII-lea, Şcoala românească de la Bistriţa se afirmă prin opera ieromonahului Mihail Moxa, autorul celei dintâi istorii în limba română, Cronica universală, şi traducătorul unui Liturghier şi al Pravilei de la Govora35. Egumenul Anania (1627-1628) traduce Viaţa Sfântului Nifon. Ieromonahul Vasile (1629-1658), conduce cu vrednicie Şcoala românească, încât numărul cărturarilor creşte considerabil în a doua jumătate a secolului; dintre discipolii bistriţeni, reţinem pe Dumbravă din Dobriceni (1681), preotul Pătraşcu din Cacova (1682), Ianăşi din Greci (1685), Ioan logofătul (1685), Anania ieromonahul (1686) şi Constantin din Corbasca. Noul egumen, Ilarion ieromonahul (1691-1693), mare iubitor de cultură, sprijină pe Vlad grămăticul. După alegerea lui în fruntea Eparhiei Râmnicului, conducerea Şcolii îi revine arhimandritului Ştefan (1694-1732); el însuşi copist, va încuraja pe Stroe copilul întru ale scrisului. Climent ieromonahul, format în obştea bistriţeană, dispunea de o cultură vastă. Ales epis-cop al Râmnicului, el lasă la egumenia mănăstirii pe Sava ieromonahul; printre elevii Şcolii conduse de acesta este menţionat şi Matei Voileanu din Transilvania. Cei mai renumiţi protectori ai Şcolii vor fi arhimandriţii Ilarion şi Antonie, precum şi ieromonahul Macarie, dascălul preotului Constandin din Văratici, motiv pentru care se crede că aici era „un fel de seminar”. Arhimandritul Ştefan (1774-1785), cărturar de seamă, învaţă scrierea pe ucenicii săi Bucur chelarul şi Grigorie ieromonahul. În timpul egumenului Nectarie (1787-1795), învaţă aici dascălul Luţu din Vaideeni şi viitorul cronicar Chiriac Râmniceanu. Cultura bistriţeană cunoaşte o remarcabilă înflorire în timpul egumenului Costandie Peloponisiotul (1796-1804); el creează condiţii excelente pentru călugării cărturari şi invită să se stabilească aici personalităţi marcante, printre care se numără ieromonahul Dionisie Eclesiarhul care traduce hrisoavele şi redactează Condica (3 vol.), preotul Nicolae, preotul Ioan din Bărbăteşti, viitorul ieromonah Ioachim schevofilaxul, ierodiaconii Ghenadie şi Antim, ultimul de la Catedrala episcopală. Dionisie Eclesiarhul îşi formează ucenici, pe monahii Pahomie şi Partenie. Unii se ocupau cu muzica; monahul Teodosie redactează un Manuscris de psaltichie românească şi grecească (1833); în 1836 scria schimonahul Paisie. Ultimul reprezentant al Scriptoriului bistriţean este monahul Terentie, cu Acatistul şi Paraclisul Sfântului Grigorie (1854)36.
Şcoala de caligrafi şi miniaturişti. Mânăstirea Bistriţa a acordat o importanţă majoră artei caligrafice şi miniaturistice; de obicei, miniaturistica se practica separat de caligrafie. Capodopere ale acestei Şcoli, impuse definitiv în arta medievală românească, se constituie Tetraevanghelul postelnicului Marcea (1512), Evangheliarul egumenului Misail (1537), Cronica universală (1620), Pravila (1640) şi, mai ales, Viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul (1632), ultimul considerat de filologul Moses Gaster cel mai remarcabil manuscris al Şcolii bistriţene, continuatoarea grafiei monahului Gavriil Uric. Cei mai cunoscuţi caligrafi bistriţeni, de la sfârşitul secolului al XVII-lea, sunt Vlad grămăticul, ieromonahii Ştefan şi Ilarion, şi Stroe copilul sau ieromonahul Serafim. Şcoala atinge apogeul său în timpul ieromonahului Dionisie Eclesiarhul (1795-1807), care redactează Cronica Mănăstirii Bistriţa, Pomelnicul schiturilor subordonate, Păpuşa şi Peri, scrise caligrafic şi cu numeroase ilustraţii, locul principal ocupându-l scena Prezentarea Condicii. Urmaşii săi sunt mo-nahii Partenie, Pahomie, Teodosie şi Paisie, precum şi fratele Gheorghe, viitorul monah Gherontie. Caligraful Partenie redactează un Manuscris de literatură monahală (1832) şi Paraclisul (1833); Pahomie scrie Pomelnicul bisericii din Cacova (1832) şi Pomelnicul bisericii din Costeşti (1834); Teodosie scrie Psaltichia (1833). Ultimul său reprezentant este schimonahul Paisie, autorul unui Miscelaneu de literatură monahală (1836), remarcabil miniat, şi un Manuscris (1837-1838), ilustrat cu scene inspirate din viaţa călugărească37.
Şcoala de pictură. La Bistriţa a funcţionat şi o Şcoală de pictură, ce a cunoscut perioade glorioase, fiind ilustrată de zugravii monumentelor bisericeşti din epocile respective. Pictorii din Şcoala anonimă38 zugrăvesc biserica Bolniţei, în „stilul picturii de tradiţie paleologă” (sec. XV) şi unele icoane păstrate la Mânăstirea Kruşedol, precum şi icoanele Iisus Hristos şi Maica Domnului În-drumătoarea, păstrând „aproape intactă tradiţia icoanelor bizantine din secolul al XIV-lea”, cum afirmă specialistul Vasile Drăguţ; ucenicii lor pictează „Ovidenia” din Peşteră (sec. XV). Echipa din Şcoala zugravului Dobromir împodobesc biserica mare a Craioveştilor (1519)39. Şi Şcoala brâncovenească a influenţat puternic mişcarea artistică de la Bistriţa; ieromonahul Iosif zugrăveşte pridvorul Bolniţei (1710) şi Schitul Păpuşa (1712), iar pictorul Gheorghe, două icoane, Iisus Hristos şi Maica Domnului, păstrate în tâmpla de la bolniţă (1740). În timpul egumenului Ştefan, Efrem pictează biserica Schitului De-su-Piatră (1779) şi probabil bisericuţa „Sfinţii Arhangheli”, situată în Peştera Sântului Grigorie Decapolitul (1781-1782). Din Şcoala dascălului Ioan Zugravul, încadrată în tradiţia Şcolii bistriţene cu respectarea fidelă a canoanelor Erminiei ortodoxe, se cunosc două icoane îm-părăteşti la Bistriţa (1794) şi trei, la Cozia40. La începutul secolului al XIX-lea, funcţiona Şcoala monahului Partenie41. Activitatea în Şcoala de pictură bistriţeană a încheiat-o, în 1854, „Terentie monah şi zugrav”.
Şcoala de sculptură. La Şcoala bistriţeană, s-a practicat sculptura în lemn şi în piatră. Sculptura în lemn este reprezentată de egumenul Vasile ieromonahul, autorul a două remarcabile opere de artă: tâmpla (1634) şi uşile (1654) bisericii Bolniţei, despre care, specialiştii afirmă că prevesteşte o primă treaptă a sculpturii în lemn din secolul al XVII-lea42. Din sculptura în piatră, se păstrează Piatra tombală a lui Pârvu II (1529), Pisania brâncovenească (1683), Crucea arhimandritului Antonie (1756), Crucea egumenului Ştefan (1781) şi Crucea de la Stog.
Biblioteca bistriţeană. Biblioteca Mănăstirii Bistriţa a fost cea mai bogată din judeţul Vâlcea, numărând peste 450 de exemplare, dintre care 150 manuscrise (80 slavone, 40 româneşti, 30 greceşti), rezultată din eforturile unor generaţii întregi ale iubitorilor de cultură. Primul nucleu l-au format manuscrisele slavone aduse de călugării din sudul Dunării: Psaltirea şi rânduieli tipiconale, Mineiul pe luna iulie, Trebnicul şi Pravila lui Nichifor şi Cronica lui Gheorghe Amartolos. Donaţiile Craioveştilor: Mineiul pe luna septembrie, Viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul, Omiliar patristic, Proloage sau SinaxarePsaltirea cu tâlc (1346) şi Manuscrisul de la Hilandar (1508). Preda Craiovescu donează biblioteca personală, unde sa aflau Albinuşa, Apostolul şi Mineiul pe luna ianuarie.
La începutul secolului al XVI-lea apare primul produs al Scriptoriului bistriţean: Antologhion de omilii patristice copiate de Iacov monahul; urmează Tetraevanghelul postelnicului Marcea (1512), Psaltirea şi noţiuni tipiconale de ierodiaconul Teofil (1531), Tetraevanghelul egumenului Misail (1537). Teofan al III-lea, fostul mitropolit al Moldovei, donează Pravila (1519).
Secolul al XVII-lea cunoaşte o mare îmbogăţire a Bibliotecii prin manuscrise româneşti; dintre ele, menţionăm: Cronica universală (1620), Viaţa Sfântului Grigorie (1632), Varlaam şi Ioasaf (1671), Teologia polemică (1682); Viaţa Sfântului Nifon (1691) şi Molitvelnicul (1692) provin de la Mânăstirea Brâncoveni, judeţul Olt. Un mare donator de carte este episcopul Ilarion, cu: Scara (1693), Mântuirea păcătoşilor (1699), Psaltirea cu tâlc şi Teologia polemică. Egumenul Ştefan donează un Miscelaneu religios, iar Stroe copilul – Învăţăturile ascetice ale Sfântului Efrem Sirul (1700).
La începutul secolului al XVIII-lea, Biblioteca primeşte două manuscrise, un Miscelaneu şi Isopia, copiate de ieromonahul Serafim. Cel mai mare număr de manuscrise, însă, provine de la ieromonahul Ilarion, anume: Minunile Maicii Domnului (1735), Vămile văzduhului (1736), Cartea lui Simeon Soluneanul (1744), Miscelaneu de literatură monahală (1745), Tâlcul Apocalipsei (1748), Învăţăturile Sfântului Efrem Sirul, Dioptra şi Învăţăturile Sfântului Teodor Studitul (1750-1751). Aici intră Octoihul ieroschimonahului Macarie (1740), Acatistierul egumenului Ieremia (1793). Fondul s-a îmbogăţit şi prin donaţia preotului Ioan din Bărbăteşti: Chita Florilor (1792), Istoria mânăstirilor din Sinai şi Raith (1796), Miscelaneu (1801), Vămile văzduhului (1803), Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Viaţa şi minunile Sfântului Grigorie Decapolitul (1804), Miscelaneu de literatură monahală (1807), Miscelaneu (1809) şi Theotocarion (1809).
Biblioteca adăpostea şi o renumită colecţie de tipărituri în limba slavonă, locul principal ocupându-l cele realizate în Mănăstire de ieromonahul Macarie: Liturghierul (1508) şi Tetraevanghelul (1512). Din alte centre, menţionăm: Octoihul (1536) şi Mineiul (1538) de la Veneţia; Triodul ales sau înflorat (1631) şi Ceaslovul (1633, 1643) de la Kiev; Apostolul (1634) şi Liturghierul (1657) de la Liov; Antologhionul (1643) de la Câmpulung şi Liturghierul (1646) de la Dealu, precum şi un Prolog sau Sinaxar (1685), adus în ţară de Paisie Cozianu şi donat Bistriţei (1698).
Dintre cărţile româneşti, amintim: Evanghelia învăţătoare (1644), Îndreptarea Legii (1652), Octoihul (1712), Cheia înţelesului (1678), Evanghelia românească (1682), Viaţa şi petrecerea Sfinţilor (1682-1686), Apostolul (1683), Mărgăritarele (1691), Pravoslavnica Mărturisire (1692), Dumnezeiasca Liturghie (1702), Noul Testament (1703), Antologhionul (1705) şi Triodul (1731).
Atelierul de legătorie. Mânăstirea Bistriţa avea şi un important Atelier de legătorie, unde au fost legate numeroase cărţi manuscrise sau tipărite. Istoricul P. P. Panaitescu, referindu-se la prima carte tipărită în Ţara Românească, scria că „avem însă o dovadă precisă că cele două exemplare ale Liturghierului lui Macarie, cu legătură de epocă şi provenind de la Mânăstirea Bistriţa, au fost legate în atelierul acestei Mănăstiri şi nu în altă parte”43. La fel, Liturghierul păstrat la Biblioteca Centrală din Bucureşti are legătură de epocă, „asemănătoare ca stil şi culoare cu acelea ale exemplarelor unicat şi dublet ale Academiei”4445. Manuscrisul nr. 228 din Biblioteca Academiei Române are legătura realizată în Atelierul bistriţean, fiind „aproape identică ca ornamente cu legătura celor două liturghiere tipărite”46. Mai mult, cercetătoare Livia Bacaru a identificat în fondul Bibliotecii Academiei Române, pe lângă Liturghierul lui Macarie şi Tetraevanghelul postelnicului Marcea, şi alte lucrări ale căror legătură a fost realizată în Atelierul bistriţean, anume: un Nomocanon şi un Liturghier din secolul al XVI-lea, o Psaltire din 1697 şi un Octoih din 1747, dovadă că aici s-a păstrat această activitate culturală de-a lungul secolelor47.
Atelierul tipografic. În acest mare focar de cultură din Mânăstirea Bistriţa, a fost organizat primul atelier tipografic din Ţara Românească, sub conducerea ieromonahului Macarie48. Auzind de renumele aşezământului bistriţean, solicită să fie primit în această mănăstire, întrucât avea cea mai „mare rezonanţă în epocă”49. Aici a descoperit ateliere pentru meşteşuguri fine şi călugări capabili să-l ajute la munca manuală, dar şi cărturari necesari pentru corectura matriţelor, care cerea ştiinţă de carte slavonă şi cunoaşterea manuscriselor bisericeşti şi capacitatea de a controla textul religios50. Recent, un cercetător scria că tipograful vine în Ţara Românească „se stabileşte întâi în Bistriţa olteană. Mânăstirea purta pecetea unui puternic partizanat politic. Pentru tipografie, era necesar un loc mai sigur”51. Prima carte tipărită de ieromonahul Macarie a fost Liturghierul. Cercetătorii au observat că la Sinaxar sunt menţionaţi doi sfinţi ai Bisericii sârbe: Simion şi Sava. Se ştie că în obştea bistriţeană au existat numeroşi călugări sârbi, întrucât Craioveştii, având puternice legături de rudenie cu Serbia52, au făcut din ctitoria lor principalul focar de cultură slavă de nuanţă sârbă. De remarcat că, în biserica Bolniţă a Mănăstirii Bistriţa, se găsesc chipurile sfinţilor sârbi Simion şi Sava53, precum şi într-un Catavasier copiat de ierodiaconul Teofil bistriţeanul, la anul 153154. Credem că au fost introduşi în Liturghier pentru că tipograful activa în centrul bistriţean, unde prezenţa sârbă era foarte puternică, şi nu el decidea asupra textului, ci alţi factori superiori, bisericeşti şi laici. În timpul tipăririi Liturghierului au fost necesare unele modificări, dovadă că lucrarea s-a realizat într-un mediu cult, unde cunoscătorii textului liturgic au intervenit, făcând corecturile corespunzătoare originalului prezentat spre editare55. De asemenea, o anexă de rugăciuni „a Liturghierului se regăseşte numai în textul slav manuscris din secolul al XVI-lea de la Mânăstirea Bistriţa”56.
Menţionăm şi faptul că nouă exemplare din cele trei cărţi tipărite de ieromonahului Macarie (7 Liturghiere şi 2 Tetraevanghele) – singurele păstrate în Ţara Românească – au fost descoperite de Alexandru Odobescu în fondul de carte veche al Mănăstirii Bistriţa olteană. Tetraevanghelul – singurul exemplar complet – a fost descoperit, în anul 1887, de Grigore Tocilescu în Biblioteca Mănăstirii Brâncoveni, legat în stofă şi cu plăci de argint, reprezentând răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos şi pe cei patru Sfinţi Evanghelişti. Din nefericire, astăzi nu se ştie locul de păstrare57.
De asemenea, Octoihul (1510) a fost semnalat prima dată la Mânăstirea Hilandar din Muntele Athos, unde arhimandritul Leonid descoperă un exemplar, în anul 187758. Se ştie că boierii Craioveşti aveau strânse legături cu această Mănăstire sârbească, de cultură slavonă, primind şi oferind cărţi manuscrise şi tipărite; în Biblioteca ei se păstrează numeroase manuscrise de provenienţă românească, printre care şi un Tetraevanghel, copiat în primul sfert al secolului al XVI-lea şi împodobit, în stilul şcolii bistriţene de miniaturistică, având frontispicii şi iniţiale ornate, alcătuite din împletituri şi elemente vegetale59.
Note bibliografice
29. Arhim. Veniamin Micle, Ieromonahul Macarie, primul stareţ al Mănăstirii Bistriţa-Vâlcea, în „Telegraful Român”. Anul 140 (1992), nr. 5-6, pag. 4.
30. Idem, Mânăstirea Bistriţa Olteană: Locul tipografiei ieromonahului Macarie, în „Lumina lumii”. Anul XV-XVI (2006-2007), nr. 15-16, Râmnicu-Vâlcea, 2007, pag. 9-27.
31 Idem, Dascăli ai Şcolii slavone bistriţene, în „Medalioane bis-triţene”, Bucureşti, 1999, pag. 31-33.
32. Idem, Elevi ai Şcolii slavone de la Bistriţa, în „Jurnalul de Vâlcea” (1998), nr. 168, pag. 2.
33. Idem, Zapisul egumenului Eftimie, primul act mănăstiresc în limba română, în „Telegraful Român”. Anul 145 (1997), nr. 27-28, pag. 3.
34. Idem, Reprezentanţi ai Şcolii slavo-române de la Bistriţa, în „Jurnalul de Vâlcea” (1998), nr. 170, pag. 2.
35. Idem, Ieromonahul Mihai Moxa, promotor al limbii române, în „Jurnalul de Vâlcea” (1998), nr. 172, pag. 2.
36. Idem, Începutul scrierii în limba română, la Bistriţa, în „Jurnalul de Vâlcea” (1998), nr. 170, pag. 2.
37. Idem, Caligrafi şi miniaturişti bistriţeni din sec. al XIX-lea, în „Jurnalul de Vâlcea” (1998), nr. 177, pag. 2.
38. Idem, Şcoala bistriţeană a pictorilor anonimi, în „Jurnalul de Vâlcea” (1998), nr. 178, pag. 2.
39. Idem, Şcoala bistriţeană a zugravului Dobromir, în „Jurnalul de Vâlcea” (1998), nr. 179, pag. 2.
40. Idem, Şcoala de pictură a zugravului Ioan, în „Jurnalul de Vâlcea” (1998), nr. 181, pag. 2.
41. Idem, Monahul Partenie şi activitatea sa artistică, în „Jurnalul de Vâlcea” (1998), nr. 182, pag. 2.
42. Idem, Egumenul Vasile, maestru în arta sculpturii, în „Jurnalul de Vâlcea” (1998), nr. 183, pag. 2.
43. Liturghierul lui Macarie. Cu un studiu introductiv de PAG. PAG. Pana-itescu şi un indice de Angela şi Alexandru Duţu, Bucureşti, 1961, pag. XXIX.
44. P. P. Panaitescu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1971, pag. 276.
45. Liturghierul lui Macarie, pag. XXVIII.
46. P. P. Panaitescu, opag. cit., pag. 301.
47. Livia Bacaru, Vechi legături de cărţi româneşti, în „Studii şi cercetări de bibliologie” XIII (1974), pag. 66-68.
48. Arhim. Veniamin Micle, Mânăstirea Bistriţa Olteană: Locul tipografiei…, pag. 9-27.
49. Costea Marinoiu, Liturghierul (1508). Prima carte tipărită în spaţiul românesc (Ipoteza Vâlceană). Prefaţă de Arhim. Veniamin Micle, Râmnicu-Vâlcea, 2004, pag. 16.
50. Liturghierul lui Macarie, pag. LIII.
51. Florin Rotaru, Cuvânt introductiv la bibliografia cărţii bucureştene de la origini până în prezent (1491-2006), în „Valori bibliofile din Pa-trimoniul cultural naţional”, coordonator Dorin Teodorescu, Slatina, 2006, pag. 9.
52. C. D. Fortunescu, Istoria tiparului în Ţările Româneşti, până la în-ceputul veacului al XVIII-lea, în „Almanahul graficei româneşti pe a-nul 1924”, Craiova, 1924, pag. 95.
53. Ion-Radu Mircea, Relations culturelles roumano-serbes au XVIe siècle, în „Revue des études sud-est européennes” 1 (1963), nr. 3-4., pag. 387, nota 42.
54. B. A. R., Ms. nr. 221, cf. Ion-Radu Mircea, art. cit., pag. 401, nota 108.
55. Liturghierul lui Macarie, pag. XVII.
56. P. P. Panaitescu, opag. cit., pag. 280.
57. Prof. Barbu Theodorescu, art. cit., pag. 870.
8] Arhim. Veniamin Micle, Ieromonahul Macarie, tipograf român (1508-1512), Mânăstirea Bistriţa Olteană, 2008, pag. 53.
59. Idem, Manuscrisele româneşti de la Prodromul (Muntele Athos), Bucureşti, 1999, pag. 17.
Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 584-588). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”
Written By
Istorie Locala