Vâlcea – Misterul Cetățuii

Imaginea neverosimilă şi solitară a schitului zidit in vîrf de deal atrage atenţia pîna şi automobilistului grăbit să ajungă în vîltoarea zgomotoasă a oraşului. Cei ce se vor fi gîndit să construiască aici lăcaşul n-au fost, fireşte, îndemnaţi de aceleaşi simţăminte ce-l vor fi însufleţit pe Neagoe Basarab cînd a înălţat Curtea de Argeş. Poziţia întărită a dealului ne arată limpede intenţiile ctitorilor. De partea dreaptă a Oltului, tăpşanul îndrăzneţ al Cetăţuii, destul de înalt ca să veghezie asupra defileului îngust al rîului; de partea stîngă, peretele abrupt al al Malului Alb, el însuşi o redută care împreună cu dealul Cetăţuii vor fi alcătuit un trainic sistem de aparare în zona dinspre miazănoapte.

Dacă aşezarea Cetăţuii nu lasă nici o îndoială asupra rostului pe care îl va fi avut cu secole în urmă, istoria îndepărtată a schitului rămîne tăinuită în faldurile înşelătoare ale vremii. Legenda, preluată cu circumspecţia de rigoare de istorici, îi atribuie lăcaşului o origine străveche, ce coboară pe drumul fumegos al timpului, pînă în anii dinainte de înjghebarea Ţării Româneşti, cînd un anume Olea Vodă se bătea cu Basarab, care îşi avea sălaşul de partea cealaltă a Oltului, la Malul Alb. Pe altă filieră, se spune că în vîrful dealului, în chiliile de piatră ale schitului, îşi stabilise reşedinţa un domn pe nume Basaraba, care avea cu sine tunuri şi ostaşi de pază. Poziţia puţin obişnuită a bisericuţei cocoţată pe înălţimi a atît de pitorească, încît nici o legendă, oricît de ireală sau bizară, n-ar surprinde, ba încă de mirare e că n-a creat istorii mult mai fanteziste. De multe ori legenda întrece în valoare şi semnificaţii faptul de istorie, suplinindu-i lipsa de imaginaţie, căpătînd ea însăşi statut de adevăr şi credibilitate.

Intrarea în istorie, schitul i-o datorează lui Radu de la Afumaţi, căruia i se atribuie reconstrucţia lui în anul 1525. Trebuie să fi fost, întregul deal al Cetăţuii, înconjurat de ziduri groase, ceea ce i-a atras denominaţia nu numai dealului, dar si întregii zone înconjurătoare. Se crede că biserica a fost zidită pe locul alteia mai vechi, distrusă de flăcările unui incendiu. Nu există însă documente care să confirme reconstrucţia Cetăţuii de către Radu. E posibil ca legenda să se fi creat după uciderea viteazului voievod sub zidurile mănăstrii, deşi nici faptul acesta nu apare ca atare în hrisoave.

Povestea crimei de la Rîmnic rămîne una dintre cele întunecate pagini de cronică a Ţării Româneşti. Ea capătă dimensiuni cu totul noi în urma cercetărilor din anii de pe urmă, care au scos din anonimat figura domnitorului şi l-au pus în adevărata lui lumină, de brav apărător al gliei strămoşeşti și neîmpăcat duşman al otomanilor. Domnia sa, întreruptă în nenumărate rînduri de incursiunile armatelor turceşti în Ţara Romnească, mult mai numeroase şi mai puternice decît oastea pe care ar fi putut-o înjgheba voievodul, dar şi de nesăţioşii pretendenţi la tron, constituie exemplul unei neîntrerupte zbateri pentru păstrarea fiinţei neamului. Deşi e uneori înfrînt, el obţine cîteva victorii strălucite împotriva turcilor, şi în primul rînd al lui Mehmed-Beg, ce intenţiona să pună stăpînire pe ţară şi s-o transforme în paşalîc. E de notat că vremea domniei lui Radu coincide cu bătălia de tristă amintire de la Mohacs din anul 1526 în care Soliman Magnificul înfrînge pe creştini şi cucereşte o bună parte din Ungaria, deschizînd drumul transformării acesteia în paşalîc. Bravura dar şi inteligenţa politică a domnului român au contribuit în mod hotărîtor la continuitatea noastră în condiţii în care state mult mai mari si mai puternice au căzut sub stăpînirea otomană.

Uciderea lui Radu este urmarea unui complot în fruntea căruia au stat Neagoe din Periş, mare vornic (stăpînea 34 de sate) şi Drăgan, postelnicul, înălţaţi în divanul ţării de însuşi Radu. Aceştia, nemulţumiţi de noua prietenie a domnului cu Craioveştii (se căsătorise cu Ruxandra, fiica lui Neagoe Basarab), ridică oaste împotriva lui şi, surprinzîndu-l fără apărare, îl fugăresc spre Olt. Fiindu-i închise căile de acces spre reşedinţa banilor, unde conta pe sprijinul lui Pîrvul banul, Radu de la Afumaţi, împreună cu fiul său Vlad, se îndreaptă spre Rîmnic. Ei se refugiază, la 2 ianuarie 1529, după toate probabilităţile, în schitul Cetăţuia, cu nădejdea că boierii, după o veche datină creştină, nu vor cuteza să le ia viata. Ura boierilor trebuie să fi fost însă aprigă, fiindcă aceştia îi ucid pe amîndoi, tăindu-le capetele, chiar în altar, sub ochii îngroziţi ai preotului şi poporului, stropind pristolul cu sîngele nevinovat domnului şi al fiului său Vlad.

Radu Popescu, în Istoria domnilor Ţării Româneşti, descrie astfel faptele:

"Iar neşte boiari, anume Neagoe vornicul şi Drăgan postelnicul, au strîns oşti în taină, neştiind nimic Radu-vodă, şi au venit asupra lui. Care nefiind gata, au fugit către banul, la Craiova. Vrăjmaşii îl gonea tare şi l-au ajuns la Rîmnicu-de-Sus și, prinzîndu-l pe el şi pe fii-său Vlad-vodă, amîndurora le-au tăiat capetele." Letopiseţul Cantacuzinesc ne relatează istoria în felul următor: "Deci, cînd au fost Radu-vodă în oraş în Rîmnic, iar boierii au ajuns pe Radu-vodă, de l-au legat şi i-au tăiat capul şi lui şi fie-său, Vlad-vodă, şi au pierit amîndoi în oraş în Rîmnic, cînd au fost cursul anilor 7037" (1529). După făptuirea omorului, boierii au trimis capetele victimelor la Istanbul, ca ofrandă adusă sultanului. Radu e înmormîntat la 4 ianuarie la Curtea de Argeş, în biserica domnească zidită de socrul său, căreia din porunca lui i s-a desăvîrşit pictura de către renumitul meşter Dobromir Zugravul. Pe lespedea mormîntului, voievodul e înfăţişat călare, cu buzduganul în mînă dreaptă, cu coroană pe cap şi mantia domnească fluturînd în aer. Lespedea păstrează textul lăsat de Radu, un fel de testament simbolic, în care sînt enumerate bătăliile acestuia de-a lungul scurtei dar frumoasei lui domnii: nu mai puţin de douăzeci de lupte în trei ani, dintre care cele mai multe victorioase. Pe drept cuvînt A.D. Xenopol, preluînd ideea dintr-un document de la Mihnea voievod din 4 iunie 1588, îl caracterizează astfel: "El a fost numit după moarte Radu cel Viteaz, supranume ce i se cuvine cu dreptul după crîncenele lupte cu turcii prin care a scăpat ţara d-a fi prefăcută în paşalîc."

Determinarea locului unde a fost asasinat voievodul Nefiind consemnată în documente, posteritatea a lăsat loc liber feritelor opinii şi legende. De o mai mare circulaţie s-a bucurat părerea că Radu a fost decapitat nu în bisericuţa Cetăţuii, ci la Olteni, în apropierea Bujorenilor. Interesant e faptul că hrisoavele emise după moartea domnitorului nu amintesc, nici unul, de biserica în care s-a comis fărădelegea. Din 1529 şi pînă în 1612, pe întinderea aproape a unui secol, documentele produc cu stereotipie formula: "Radu voevod care a pierit la Rîmnic." Se mai constată faptul că documentele de cancelarie omit să precizeze modul în care "a pierit" domnitorul, dintr-o parcimonie pudibondă ce ni se pare inexplicabilă (s-au consultat 27 de documente!). Un singur act, emis de Mihnea Turcitul în 1585 e mai filotim, pomenind de "Radu Voevod care a pierit la Rîmnic cu dreapta şi credincioasa slujbă şi sînge vărsat", într-o formulă, din păcate, destul de criptică.

După uciderea domnitorului, întăriturile de pe colina Cetăţuii trebuie să-şi fi pierdut din importanţa strategică. Bisericuţa a ars. În însemnările lui Paul de Alep care a trecut pe drumul Coziei în anul 1657, la aproape 130 de ani de la înspăimîntătoarea crimă, nu se aminteşte nimic despre Cetăţuie. Cărturarului, atent şi scrupulos în consemnarea amănuntelor, n-ar fi putut să-i scape imaginea impresionantă a Cetățuii, dacă biserica ar mai fi existat în anul acela.

Lăcaşul a fost recosntruit de mitropolitul Teodosie în 1680. Fiind scos din scaunul mitropolitan cu cîţiva ani înainte, el îşi petrece o parte a surghiunului arhieresc la Rîmnic, poate la Cozia, si, fără îndoială, frumuseţea lacurilor si istoria întristătoare a Cetăţuii l-au îndemnat să o readucă la vechea demnitate. Ajuns din nou mitropolit, Teodosie o zideşte după socotinţa sa, înzestrînd-o cu moşii, vaduri de moară și robiţigani, şi o consfinţeşte metoc al mitropoliei Ungrovlahiei.

Bisericuţa a mai suferit modificări sub domnitorul Ştirbei-vodă, în anii 1850-1853, prin grija mitropolitului de atunci al Ungrovlahiei Nifon, care i-a adăugat pridvorul cu stîlpi de cărămidă şi o turlă. Arhitectura edificiului e dreptunghiulară. Naosul e despărţit de pronaos printr-un zid masiv, în care e săpată uşa. Impresia generală e de miniatură cu linii simple, nepretenţioase, de bisericuţă de ţară. Pictura e realizată de Gh. Tattarescu, probabil în aceeaşi epocă în care a pictat biserica Episcopiei (1854-1861). I.D. Ştefănescu consideră că decoraţia picturală nu oferă interes artistic (1928).

Istoria multiseculară a Cetăţuii, învăluită în misterioasa izolare de la marginea oraşului, s-a consumat mod­est, de multe ori uitată de locuitorii Rîmnicului, cel mai adesea ocolită de cerneala cancelariilor, plătind parcă păcatul săvîrşit sub zidurile de piatră afumate. Puţinele sărace menţiuni ale unor vizitatori improvizaţi fac referinţă mai cu seamă la poziţia ei înaltă, de castel medieval, din care te-ai aştepta să vezi ieşind prin porţi înguste, ferecate cavaleria înzăuată a cine ştie cărui suzeran întunecat şi aprig.

O primă însemnare despre Cetăţuia întîlnim în "Notele de călătorie ale mitropolitului Neofit al Ungrovlahiei", care descrie Rîmnicul şi se opreşte, fără să insiste, şi asupra schitului, asa cum se înfăţişa la 1764: "În sus de la Rîmnic la distanţă ca la un pătrar de oră, este un deal drept, care după limba locului se numeşte Cetăţuia. Pre acest deal se zice că a fost o cetate veche, a căreia urme se văd şi pînă acum; acum însă este o biserică, zidită în onoarea sfinţilor Arhangheli, de către prea fericitul Teodosie, mitropolitul Ungrovlahiei, şi este închinată Mitropoliei. Are biserica pe rîul Rîmnic două mori, mai multe moşii împresurate de vecini, care trebuie delimitate, precum şi 4 pogoane de vie."

După un secol vizitează Rîmnicul A. Pelimon, care se arată, în ale sale Impresiuni de călătorie în România (1858) interesat nu numai de frumuseţea locurilor, dar şi de murmurul romantic al dramei consumate pe dealul din apropierea tîrgului: "Pe lîngă acele urme de antichitate foarte interesante pentru istoria ţării precum şi atîtea ruine care se găsesc în toate părţile, aproape de Rîmnic, la nord-vestul oraşului se află un deal foarte interesant cu o bisericuţă în vîrfu-i; aici mai nainte a fost o cetate tare şi care şi pînă azi poartă această numire!.. Înăuntru ei fu ucis Radu de la Afumaţi, şi p-ai căriia muri se conservă pînă mai încoa pete din însăşi sîngele său, care rămîne ca o pată şi ca un blasfem ce cerea răzbunare asupra trădătorilor!…" Ghenadie Enăceanu, episcop al Rîmnicului, în lucrarea "Vizite canonice însoţite de note istorico-arheologice, anii 1890-1891" reia istoria petelor de sînge ale domnitorului, considerînd-o cu toată seriozitatea: "Locul pe care se află biserica se numeşte Cetăţuia sau Cetatea, şi înfăţişează privirii nişte întărituri care nu par a fi naturale, şi poporul spune de subterane, care s-ar fi aflînd în dealul pe care se află biserica» (…) Sînt vrednice de notat şi întăriturile dealului, făcute cu ziduri şi plantaţie de nuci.(…) Aici arată tradiţiunea şi locul pe ziduri, unde pînă la 1853 s-ar fi păstrat pata din sîngele lui Radu, şi că episcopul a blestemat oraşul, iar de atunci, zic orăşenii, el nu mai vede nici o înaintare. Biserica (…) era la 1853 în stare de ruină, cînd răposatul Nifon (…) a reparat biserica și pata de sînge a tradiţiunii."

Legenda petelor lăsate de sîngele voievodului pe "murii" schitului e întîlnită şi în alte surse şi persistă pînă spre sfîrşitul veacului al XlX-lea. Ea e măsura potenţialului de fabulaţie al oamenilor acestor locuri, care n-au creat mitologii spectaculoase, dar au păstrat în schimb tradiţii vrednice de luat în seamă.

Un călător străin (Theodore Margot) lasă să se strecoare, în descrierea făcută Cetăţuii, ca şi A. Pelimon,aceeaşi notă eroico-romantică a anilor de după revoluţia paşoptistă: "Spre nordul oraşului, pe un deal, se zăreşte o frumoasă bisericuţă, Cetăţuia. O potecă lată conduce cotind pînă în culmea unde se şi înalţă biserica. Odată exista pe acest deal o cetate ce corespundea cu alta asemenea pusă pe malul Oltului.

În biserica cea veche se comise omorul lui Radu-Vodă de la Afumaţi, ucis la 1528 (sic) de către boierii Neagoe vornicul şi Drăgan postelnicul, oameni pismătăreţi şi trădători, carii apucîndu-l în goană îi tăiară capul, atît lui cît şi fiului său Vlad-Vodă, chiar în lăuntrul bisericii unde se refugiaseră ei. Acest deal este înconjurat cu grădini şi plăcute ogrăzi. în stînga se întinde un măreţ peisaj, de o parte numeroasele cotituri ale Oltului şi adîncile guri ale Carpaţilor, iară în dreapta oraşul Rîmnic şi o parte din ţinut pînă dincolo de Troiana sau Traiana."

Cetăţuia păstrează printre altele şi legenda (la care face referire Ghenadie Enăceanu) existenţei unui tunel, pornind din curtea schitului şi conducînd pe sub albia Oltului de partea cealaltă a rîului, unde se află Malul Alb. Sumarele investigaţii făcute n-au confirmat tradiţia locală. Cu toate acestea, e indiscutabil că Cetăţuia şi mănăstirea Fedeleşoiu, independent de existenţa unei căi de comunicaţie subterană, constituiau o redutabilă poziţie de apărare a văii Oltului în evul mediu.

La 1882 îl aflăm pe Ioan Slavici raportînd unei comisii istorice situaţia în care se găsea în vremea aceea Cetăţuia. Scriitorul arată că biserica "se află la marginea oraşului Rîmnicul-Vîlcii, aşezată pe culmea unui deal de la dreapta ' Oltului", și constată că n-are "trebuință decît de unele reparaturi mici" şi anume "între casele în care stă îngrijitorul şi mai ales fostul conac arhieresc, (care) se află în stare de tot rea, și dacă nu se va repara în curînd, ele se vor ruina cu desăvîrşire".În încheiere, se estimează că "reparaturile" necesită o cheltuială de "3168 lei noi bani 20".

Popasul făcut de Slavici pe meleagurile Rîmnicului era de bună seamă, impus de treburi administrative. Observaţia referitoare la "fostul conac arhieresc", de a cărui ex­istenţă aflăm cu acest prilej, n-avem nici un motiv de a nu o considera exactă. Astăzi, conacul nu se mai găseşte în preajma Cetăţuii. Vremea l-a şters nu numai de pe înălţimea falnică a colinei, dar şi din amintirea trecătoare a oamenilor.

Nicolae Iorga nu s-a lăsat sedus de frumuseţea insolită a schitului. Notaţia făcută în anul 1902 (avea 32 de ani!) în "Drumuri şi oraşe în România" e laconică: "Pe un deal în faţă se vede micul lăcaş al Cetăţuii, unde săbiile boierilor răzvrătiţi ar fi făcut să ţîşnească pe icoanele sfinţilor sîngele lui Radu-Vodă de la Afumaţi şi al fiului său." Oraşul, în general, îi place, cu atît mai surprinzătoare ni se pare parcimonia cu care marele istoric tratează schitul de lîngă Rîmnic. În "România cum era pînă la 1918" el îşi oferă condeiul cu mai multă dărnicie Cetăţuii: "Cărări grele şerpuiesc pe pieptul umflat al înălţimii singuratice şi cei ce stăteau sus în ziduri care s-au surpat de mult, încă din vremea lui Radu de la Afumaţi cel ucis pe această culme, în biserică, puteau prăvăli lesne duşmanii în vale (…) Biserica omorului din 1529 s-a surpat şi nici nu se mai pomenea de dînsa, cînd pe vremea lui Şerban Cantacuzino, evlaviosul mitropolit Teodosie ridică noua clădire cu pridvorul pe stîlpi şi uşa încadrată în sculpturi fără frumuseţe, de o piatră tare. Iar ce se vede astăzi e numai o prefacere de mitropolitul Nifon al lui Vodă Ştirbei. Cei ce au lucrat la reparaţie crezură că se cuvine a pune vechea pisanie jos în zid şi a ridica alta, care proslăveşte pe cel nou."

De atunci, de cînd savantul a scris aceste rînduri, au trecut mai bine de 70 de ani. Între timp, Cetăţuia şi-a pierdut în bună parte aureola de solitară pavăză dinspre miazănoapte a oraşului. Arareori grupuri de tineri se încumetă să urce pînă sus, să vadă mănăstirea. Municipalitatea, mergînd pe linia de inerţie anticreştină şi antireligioasă împămîntenită de dictatura comunistă, a pierdut cu totul din vedere frumuseţea şi im­portanţa monumentului istoric. Nici o amenajare, oricît de nepretenţioasă, nu îndrumă pe călătorul neavizat să se aventureze pe cărările pieptişe ale dealului. Din fericire, oameni de bine, şi-au pus la dispoziţie timpul şi hărnicia pentru a recupera o parte din bogăţia de valori a acestui delicat vestigiu al trecutului. Cei ce se încumetă să urce dealul n-au de ce să regrete. Puţine monumente în Rîmnicul de astăzi mai poartă atît de proaspătă pecetea vie a trecutului. Istoria pare a se fi îmblînzit şi peste locurile în care, în "vremi ticăloase", lupta pentru păstrarea fiinţei naţionale putea să nască bărbaţi viteji ca Radu, a aruncat o clipă de har şi linişte recuperatoare.

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 76-85.