Vâlcea-Primele obiective politice comuniste: sindicatele și prefectura

Dacă în Bucureşti se putea pune problema unificării mişcării sindicale, la Vîlcea problema era chiar cea a sindicalizării muncitorimii. Comuniştii au declanşat în forţă ofensiva sindicalizării oamenilor muncii vîlceni, căci în perioada interbelică doar detaşa­mentele foarte puternice ale muncitorimii vîlcene au avut sindicat: muncitorii din industria lemnului, cei din industria pielăriei şi ceferiştii. Presa locală, atît cît mai apărea, este şi ea sensibilă la acest fapt. Publicaţia „Pandurul” îsi rezervă o pagină întreagă, număr de număr, problemelor muncitoreşti.¹ La fel fac şi alte publicaţii precum: „Deşteptarea”, „Credinţa noastr㔺i „Grănicerul”.

De ce este important fenomenul sindicalizării ? Comuniştii aveau cel puţin două motive: 1. din dorinţa de a „ideologiza” conflictul dintre patroni şi salariaţi, de altminteri real (sindicalizarea însemna introducerea „luptei de clasă” printre muncitorii vîlceni); 2. din dorinţa de a putea controla acest segment al economicului şi al socialului. În capitalism libertatea de organizare şi acţiune a sindicatelor se constituie ca un indiciu pertinent al nivelului democraţiei. Dar în viziunea comuniştilor, sindicatul era în întregime subordonat partidului comunist, organizaţiile sindicatele nefiind altceva decît simple curele de trans­misie ale partidului, curele extinse în domeniul economic, comuniştii dorind ca şi prin intermediul acestor organizaţii, să domine societatea şi să creeze în final partidul unic. Deci, sindicalismul este, în cazul de faţă, un simptom a ideologizării tot mai accentuate al societăţii româneşti şi o cale de pătrundere a comunismului în societatea vîlceană..

Vîlcenii privesc cu reţinere acest fenomen. Iată chiar mărturia unui organizator sindical comunist: „marea majoritate a lucrătorilor din R.-Vîlcea, cu regret trebuie s-o constatăm, nu le cunosc (sindicatele, n.n.), iar dacă ai încerca să le explici, să le arăţi, apoi D-nii patroni atît de binevoitori, or şti să-fi pună ei beţe în roate, încît nici n-ai apucat să părăseşti atelierul şi au şi început să arate lucrătorilor neplăcerile, neajunsurile, pierderea de timp, de bani etc, etc de pe urma sindicatului, care după ei, nu este altceva decît un instrument, cică in slujba organizaţiilor politice etc, etc. "²

           La Vîlcea, Comisia sindicală judeţeană era formată din: Iosif Himler, preşedinte, Marin Tecucianu, vicepreşedinte, Matei (?), secretar şi Vasile Mînzu, casier. Această comisie a organizarea sindicatelor din judeţ, întemeind următoarele sindicate:

1. Sindicatele funcţionarilor particulari- preşedinte M.Tecucianu
2. Sindicatul lucrătorilor lemnari- preşedinte Ilie Cîmpeanu
3. Sindicatul constructorilor -preşedinte Vasile Mînzu
4. Sindicatul lucrătorilor din piele -preşedinte Dumitru Văcaru
5. Sindicatul profesorilor. ³

Profesorii se folosesc de momentul sindicalizării pentru a face o serie de revendicări, căci „ dacă în 1934 aveam un salariu de 2.600 de lei, bani cu care se puteau cumpăra 5 perechi de pantofi, în 1944 un profesor avea 22.000 de lei şi nu putea cumpăra nici măcar o pereche„^4. Şi această degradare a statutului social al profesorului era doar în faza de început. Iată o mărtuie şocantă a profesorului Nicu Angelescu despre schimbările petrecute în viaţa profesorului şi a şcolii începînd din 1944 şi pînă prin 1946: „Şcoala suferă mari schimbări. Sînt suprimate avantajele burgheze: degrevarea de trei ore după 20 de ani vechime, gradaţiile corpului didactic, iar numărul de ore urcă de la 15 la 18. Profesorul este obligat să participe la: şedinţele sindicale, şedinţele Arlus, cursurile de istoria P.M.R._, cursurile de limba rusă, cursurile pedagogice de specialitate, lecţiile model, asistenţele la ore sau comisii de examen. În plus el are obligaţia de a scrie articole la gazeta de perete, serviciu pe şcoală, de a asista la masa elevilor interni, activitatea culturală a sindicatului profesorilor şi a căminului cultural, şedinţele literare ale elevilor, cît şi munci de folos obştesc.⁵

Preşedintele de sindicat dintr-o întreprindere capătă, aproape de la sine înţeles, un loc în consiliul de administraţie al fiecărei fabrici. Iosif Himler, în calitatea lui de preşedinte al Comisiei sindicale judeţene, va intra ulterior în conducerea Consiliului Politic Judeţean, instituţia politică cu rolul cel mai important în comunizarea judeţului.

Sindicalizarea a pătruns şi în Biserică. Este drept, ceva mai tîrziu, în aprilie 1948, cînd s-a constituit Grupul sindical al funcţionarilor Sfintei Episcopii. Viaţa sindicală este redusă însă la realizarea unor abonamente la revistele comuniste (Scînteia, Viaţa sindicală), şedinţe ideologice săptămînale despre U.R.S.S. şi prietenia româno-sovietică etc.⁶

Interesant este şi faptul că Patriarhul Justinian s-a opus sindicalizării, considerînd că prin sindicate toţi cei sindicalizaţi erau scoşi de sub controlul Bisericii, dar şi pentru că în sindicate se făcea o educaţie antireligioasă. Patriarhul l-a numit pe vîlceanul Carp Greceanu cu responsabilitatea formării unui sindicat doar pentru angajaţii patriarhiei. Ei trebuiau „altfel sindicalizaţi” decît o făceau comuniştii, adică trebuiau să apere Biserica şi să lămurească opinia publică de rolul Bisercii în stat. Comuniştii îşi exprimau temerea de a nu se înfiinţa un sindicat „galben” în cadrul B.O.R.⁷ Încercarea Patriarhului a eşuat.

Cucerirea Prefecturii, 3 martie 1945. La 6 decembrie 1944, regele Mihai a aproba guvernul condus de general de corp de armată adjutant Nicolae Rădescu, un vîlcean din Călimăneşti. Se născuse la 30 martie 1874, ca fiu al lui Radu şi al Zamfirei Rădescu. A avut o carieră militară de excepţie. Devine general de brigadă în 1926, dar în 1940 este trecut în rezervă. A fost împotriva înaintării armatei române la răsărit de Nistru în 1941. A combătut deschis comportamentul şi mijloacele folosite de Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la Bucureşti, fapt pentru care va fi internat între anii 1941-1944 la Tîrgu Jiu. În lagăr cunoscuse pe Gheorghiu-Dej care, ulterior, îl va recomanda PCR şi ocultei din Comisia aliată, ca fiind „ataşat clasei mncitoare”. După 23 august 1944, Rădescu este avansat la gradul de general de divizie, apoi de general de corp de armată (în rezervă). Este rechemat în cadrele active ale armatei şi numit şef al Marelui Stat Major. Devine apoi prim-ministrul Romîniei, calitate în care s-a străduit să preîntîmpine comunizarea ţării.⁸ Principala luptă internă a lui Rădescu va fi cea cu F.N.D.-ul („cei Fără Neam şi Dumnezeu”, cum plastic se exprima generalul).

Frontul Naţional Democrat, alcătuit la 16 octombrie 1944 din P.C.R., P.S.D., Frontul Plugarilor, Partidul Socialist Ţărănesc, Uniunea Patrioţilor, Partidul Ţărănesc Popular, Frontul Unic Muncitoresc, Frontul Naţional Democrat al Tineretului şi Tineretul Democrat, a fost un instrument de bolşevizare a ţării. Chiar după publicarea Platformei sale din septembrie 1944, F.N.D. a trecut la asaltul primăriilor şi prefecturilor. Strada devine terenul principal de confruntare cu autorităţile.

Au fost două mari etape în această luptă. Prima a început cu primăria şi prefectura din Constanţa. Au fost înlocuiţi apoi prefecţii şi autorităţile locale din Brăila, Hunedoara, Braşov, Argeş, Dîmboviţa, Arad şi Timiş-Torontal (în cursul lunii noiembrie 1944). A doua etapă a fost între lunile februarie-martie 1945, cînd au fost cucerite alte 9 prefecturi. Printre ele şi cea de la Vîlcea (3 martie)."⁹

Încă din decembrie 1944, organizaţiile comuniste din Rîmnic au declanşat o serie de agitaţii revoluţionare, cu scopul înlocuirii guvernului cu reprezentanţi ai F.N.D.. Aceste acţiuni se intensifică la începutul lunii februarie 1945, cînd muncitorii demonstrează pentru doborîrea guvernului Rădescu. Prefectul, colonelul Constantin Canari, numit în octombrie 1944, a încercat printr-o ordonanţă să interzică „orice adunare a comitetelor de fabrică, sindicate de fabrică, sindicate judeţene fără o aprobarea prealabilă a Comandamentului Garnizoanei de reşedinţă”.¹⁰ Muncitorii de la fabrica de piele şi încălţăminte „Oprea Simian şi fiii”, de la fabrica de cherestea „Nicolae Hanciu”, au manifestat cerînd demiterea guvernului¹¹, şi la 20 februarie a avut loc o adunare populară la care au participat „mii de oameni şi au luat cuvîntul delegaţi ai F.N.D., cerînd înlăturarea guvernului.¹² Cu toate astea, prefectul face un Raport informativ, adresat guvernului, liniştitor: „în cursul lunii expirate (februarie, n.n.) s-a observat o îngrijorare a populaţiei din judeţ din cauza frămîntărilor politice interne… În judeţ nu au fost mişcări de mase în scop politic aşa cum s-au întîmlat în alte părţi ale ţării. " ¹³ Mai pesimistă este însă nota informativă a Biroului Siguranţei din Rîmnicu Vîlcea, care, în raportul ei către Prefectură, semnalează faptul că „s-ar putea ca la un moment dat să fim ocupaţi milităreşte de către soviete ".¹⁴

La 3 martie 1945, la Rîmnic are loc o întrunire a organizaţiei comuniste Vîlcea, la care a participat şi o parte a ţărănimii, în frunte cu primarii comunişti din judeţ, precum şi muncitorii de la fabricile de pielărie din oraş. La tribună s-au perindat mai mulţi vorbitori reprezentanţi ai secţiei judeţene a P.C.R., Comisiei locale a sindicatelor, Frontului Plugarilor şi Uniunii Patrioţilor. S-a cerut, şi, în urma unor manifestări gălăgioase de stradă s-a obţinut schimbarea prefectului.¹⁵ Locul colonelului Canari este luat de partizanul lui Anton Alexandrescu, Iosif Andreescu. Instalarea noului prefect se va face însă abia la sfirşitul lunii martie 1945. Va conduce judeţul pînă la 10 august 1946, fiind debarcat de comunişti în preajma alegerilor din noiembrie 1946.

Prefectura vîlceană a fost deci „cucerită” de comunişti şi aliaţii acestora. În sinteza informativă a Siguranţei despre starea de spirit a populaţiei de la 25 februarie-25 martie 1945, cerută de noul prefect Andreescu pentru guvernul Groza, schimbarea este evidentă: ,,o stare de îngrijorare domneşte printre cei bogaţi, cu moşii, averi etc, care în urma reformei agrare a guvernului Petru Groza, urmează ca moşiile lor să fie împărţite ţăranilor, să fie redate acelora care au fost şi trebuie să fie adevăraţii proprietari ai pămînturilor. Populaţia este îngrijorată de lipsa de alimente care s-a accentuat în ultimul timp, de urcarea fantastică a preţurilor şi de specula care a luat proporţii îngrijorătoare. Totuşi ea aşteaptă ca F.N.D.-ul să treacă la acţiune pentru a remedia acest rău, în special pentru a distruge pe cei ce vor rău ţarii, care în problema economică nu sînt decît speculanţi şi sabotori. "¹⁶ Apăruse deja duşmanul de clasă, care era vinovat aprioric. Simpla lui apartenenţă de clasă îl făcea vinovat. Toţi cei bogaţi erau speculanţi şi sabotori. Apare deci o temă politică nouă: „ura de clasă”. A duşmăniei faţă de bogat, pentru că e bogat.

Note bibliografice.

1.Pandurul, nr.124 din 22 decembrie 1944, p.3 („Pagina muncitorească")

2.Ibid., p.

3.Ibid., p.3

4.Idem

5.Nicu Angelescu, Memoriile unui om obscur, caietul XIII, f.7 verso, Manuscrisul se află la Muzeul judeţean din Rîmnicu Vîlcea.

6.A.E.R., fond 1948, pachet 2, dos. 5, np

7.A.C.N.S.A.S., fond I 2252/ vol 2. f. 450-45

8.Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Ed. AII, Bucureşti, 1996, p.361-362

9.Gheorghe Ţuţui, Asaltul prefecturilor, în Magazin istoric, nr 2/1975, p. 14-15

10.D.J.V.A.N., fond Prefectura judeţului Vîlcea, dos.17/1945, f. 167

11.Idem, dos. 21/1945, f.69

12. Idem, dos.26/1945,f.272

13.Idem, dos.77/1945, f.5 (arhivele vîlcene au toate Rapoartele informative ale Prefecturii din anul 1945, despre starea de spirit a populaţiei, adică din perioada luptelor duse de comunişti pentru cucerirea puterii!)

14.Ibid., f.7

15.Corneliu Tamaş, O filă memorabilă în istorie, în Orizont, 7 martie 1974, p.4

16.D. J.V.A.N., fond Prefectura judeţului Vîlcea,dos. 78/1945, f.7

Sursa: Sorin Oane, Istoria județului Vîlcea, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, p. 39-42.