Vâlcea-Râmnicul vechi și ctitoria culturală a Brâncovenilor

Ca şi alţi domnitori, Brâncoveanu şi-a legat destinul de locurile Vîlcii printr-o ctitorie, mănăstirea Hurezu, "cel mai armonios şi mai fin exemplar de arhitectură românească " (I.Ionaşcu). Cînd a pornit voievodul la zidirea mănăstirii, ţin­uturile Vîlcii erau împodobite de multă vreme cu lăcaşuri renumite, ca acelea ale Coziei, Govorei, Bistriţei. Arnotei sau Mănăstirii Dintr-un Lemn. Pe Brâncoveanu, realitatea aceasta nu-l putea lăsa indiferent. De aceea, poate, dar şi din înclinarea sa nativă pentru frumosul fast, el a durat un edificiu care şi astăzi, după aproape 300 de ani, nu şi-a pierdut nimic din strălucirea şi perfecţiunea liniilor arhitecturale.

Moşia pe întinsul căreia şi-a construit voievodul mănâstirea fusese cumpărată de pe vremea cînd acesta era mare spătar (1685) de la o Stanca, văduva lui Dima, căpetenia breslei blănarilor, sau Chiurcibaşa, şi de la fiul ei Matei. Pro­babil că viitorul domn îşi făurise încă de atunci proiectul întemeierii unei mănăstiri în această singurătate sălbatică a munților, ctitorie care să rămînă peste veacuri semn al măreţiei si nobleţei personalităţii sale excepţionale. După doi ani de la urcarea în tron, trimise la Hurezu pe vărul său primar Pîrvu Cantacuzino pentru a alege locul fundaţiei şi a începe lucrul. Dar după nu mult timp, marele stolnic Pîrvu moare chiar aici, de boală, şi Brâncoveanu îl înlocuieşte cu un alt ispravnic, marele armaş Cernica Ştirbei. Acesta, ajutat de meşteri neîntrecuţi şi harnici, ca Manole, vătaful de zidari, Vucaşin Caragea pietrarul şi Istrate lemnarul (pe care îi putem vedea pictaţi în pridvorul mănăstirii) încheie zidirea lăcaşului în anul 1692, ca în 1693 biserica să fie tîrnosită, de față fiind domnitorul însuşi (după însemnările de taină ale lui Brâncoveanu în Foletul novel). Zugrăveala fu săvîrşită mai tîrziu, în anul 1694. Şi astfel se împlineşte înălţarea unuia din cele mai frumoase monumente de artă din cîte s-au păstrat, de veacuri, pe pămîntul țării româneşti.

Biserica de la Hurezu e construită în plan treflat, cu turle pe naos şi pronaos. Altarul are pe flancuri două abside şi e împodobit cu un iconostas sculptat în lemn şi poleit, de o frumuseţe impresionantă. Între naos şi pronaos se află un Perete cu o uşă arcuită în axul bisericii. Din pronaos se ajunge în pridvor printr-o uşă meşteşugit sculptată în lemn de păr şi fixată într-un ancadrament de marmură sculptat cu frunze de acant şi alte elemente ale artei populare. Pridvorul are trei calote sferice, sprijinindu-se pe zece coloane cu capitel« corintice. Faţada bisericii e văruită şi împărţită în două de un brîu floral. Decoraţia exterioară urmează în linii generale stilul epocii. În pronaos este reprezentat tabloul votiv, cu o galerie de portrete de o inestimabilă valoare artistică. Sînt zugrăviți aici, în afara Brâncoveanului şi a familiei sale (Maria Doamna cu cei patru feciori şi şapte fete) voievozi din neamul Cantacuzinilor şi Basarabilor, de o mare expresivitate artistică, într-o variată bogăţie de culori. Pictura e socotită printre cele mai de seamă realizări ale iconografiei româneşti din secolul al XVlI-lea.         

Ansamblul mănăstiresc al Hurezului (sursa foto) cuprinde, în afara bisericii mari. Bolniţa, ctitorie din 1696 a Măriei Doamna, pictată de Preda Nicolae şi Ianache, Schitul Sfinţii Apostoli (1703), ridicat de stareţul Ioan (1698) şi Schitul Sf.Ştera (1703), ctitorie a lui Ştefan, fiul domnitorului. De o deosebită valoare arhitecturală sînt şi construcţiile laice: casa domnescă şi "Foişorul lui Dionisie", cu coloane de piatră frumos sculptate şi o balustradă de asemenea împodobită cu ornamentaţii bogate, "operă de frunte a barocului postbrâncovenesc" (Vasile Drăguţ), executată de pietrarul Iosif (1752-1753) la iniţiativa stareţului Dionisie Bălăcescu.

Sfîntul lăcaş e construit la începutul domniei Brâncoveanului. Acesta va fi trecut adesea apa Oltului la Rîmnic pentru a-şi admira orgolioasa ctitorie, situată la 35 kilometri de oraş. Semnificativ e faptul că el va fi simţit nevoia mai ales spre bătrîneţe, în drumurile dificile spre mănăstiri să-şi facă loc de dihnă şi popas la Govora, din care pricini probabil, o va restaura în anul 1711, prefăcînd-o "din temelii înfrumuseţînd-o cu zugrăveală şi cu toată podoaba ei, cu cheltuiala de la el şi cu ajutoriu den mănăstire". Dar ctitoriei sale de la Hurezu îi va hărăzi voievodul inima sa, dăruind-o cu moşii întinse, mijloace de întreţinere, sălaşe de ţigani şi sate și livezi şi vii şi privilegii, pe măsura strălucitoarei vieţi de curte pe care o va instaura în Capitală.

Destinul a făcut ca spre deosebire de alte mănăstiri ale județului ca Bistriţa sau Cozia, Hurezu să nu devină şi centru cultural de seamă, aşa cum l-ar fi vrut domnitorul. E adevărat că aici a luat fiinţă o şcoală de pictură ai cărei străluciţi reprezentanţi (Ioan, Andrei, Stan, Preda, Iosif, Marin, Neagoe, loachim şi alţii) au pus temeiul celui mai puternic atelier de pictură din istoria artei vechi româneşti (Vasile Drăguţ). Tot de aici s-au ridicat călugări cărturari ca ieromonahul Lavrentie Dimitrievici sau Rafail, egumenul de la 1782 al mănăstirii, dar neaflîndu-se condiţiile înjghebării la Hurezu a unei vieţii spirituale şi cărturăreşti marcante, aceştia au fost atraşi cu timpul pe orbita de lumină a Episcopiei. Hurezu a păstrat pentru posteritate, prin urmare, doar frumuseţea sa inegalabilă, şi trebuie să recunoaştem că această ctitorie a Brâncoveanului, ea singură, e îndestulătoare pentru a justifica o viaţă închinată artei.

O altă moştenire a voievodului lăsată Rîmnicului e tiparul. E o moştenire care a avut adînci urmări în viaţa spirituală a oraşului şi a întregii ţări, marcînd începutul unei renaşteri culturale şi artistice ce-şi va trimite reverberaţiile pînă în epoca de pregătire a revoluţiei de la 1848. O personalitate se va impune din capul locului, Antim. Cel ce-i continuă şi-i desăvîrşeşte opera e Damaschin, un cărturar cu faimă al epocii. Ca şi înaintaşul său, el are conştiinţa clară a necesităţii iluminării poporului prin carte şi instituţii şcolare organizate.

Dacă s-ar împărţi activitatea tipografică din Rîmnic pe etape, perioada 1705-1730 ar fi aceea a începuturilor, iar anii 1730-1753, perioada de cea mai mare emulaţie şi productivitate. O febră a traducerii în româneşte a cărţilor care de veacuri nu puteau fi folosite, fiind scrise în slavoneşte, se constată pe Parcursul acestui secol. În această vreme, cărţile traduse la Rîmnic încep să capete o răspîndire considerabilă nu numai în Ţara Românească dar şi în Transilvania. În predoslovia episcopului Inochentie la întîiul Triod românesc se spune: "Iar această carte pînă acum mai înainte din tipografie nu s-a dat la lumina limbii noastre celei româneşti (ca) să fie tipărită, precum nici într-alte părţi unde se află patria românească nu s-au mai tipărit."

Privită în ansamblu, activitatea tipografică pornită sub îndemnul lui Antim în vremea Brâncoveanului însumează în perioada 1705-1821 un număr de 137 tipărituri, situînd oraşul ca al doilea centru tipografic (după Bucureşti) din toate ţările române. Semnificaţia adîncă a moştenirii brâncoveneşti se află însă, nu atît în cantitatea tipăriturilor ivite de sub teascuri, ci în conţinutul lor, acestea deschizînd noi perspective unei gîndiri naţionale şi libere caracteristice iluminismului. Tipăriturile, în cea mai mare parte, erau de ritual bisericesc, dar cărturari însufleţiţi de simţăminte şi idei înalte strecoară în predosloviile sau postfeţele acestora aserţiuni emancipate de canoanele bisericii şi evoluate pentru epoca de apăsare fanariotă în care se afla poporul.          

La moştenirea nepreţuită a Brâncoveanului putem să adăugăm şi unele tipărituri cu caracter didactic, care au format baza materială a şcolii româneşti din Rîmnic în secolul al XVIII-lea. Să amintim "Întîia învăţătură pentru tineri" (1726) a lui Theofan Procopievici, unul dintre apropiaţii lui Petru cel Mare, "Bucoavna pentru învăţătura pruncilor" (1749) tipărită de Constantin Athanasievici sub îngrijirea lui Lavrentie Dimitrievici, "Octoihul" (1742) ca şi "Gramatica" lui Ienăchiță Vacărescu. O serie de cărţi didactico-ştiinţifice sînt copiate cu osîrdie, în special la Episcopia Rîmnicului. Astfel, Grigorie Rîmniceanu copiază o "Aritmetică" şi o "Trigonometrie" şi scrie o "Prefaţă şi scară la artitmetica lui Manuel Glyzunios". Rafail de la Hurez va copia "Istoria Rusiei" şi "Viaţa lui Petru cel Mare"(1757), tradusă din greceşte de Matei Fărcăşanul, "biv vel șătrar". O "Cronică a slavonilor" e copiată de Anatolie ierodiacon din Rîmnic (1774). Literatura populară (Varlaam şi Ioasaf, Esopia, Alexandria) a circulat de asemenea în Rîmnic în numeroase copii caligrafiate cu îndîrjire şi uneori cu graba cumplitelor momente de grele încercări, de către dascăli şi copiști din Rîmnic, dar şi de la Hurezu, Bistriţa sau Cozia. Alături de tipăriturile amintite, aceste manuscrise au îmbogăţit o zestre de valori care avea să însemne continuitatea unei bogate vieţi spirituale pe meleagurile Vîlcii.

În secolul al XVIII-lea întîlnim şi primele înjghebări organizate de şcoală slavonească, grecească dar şi românească. De tot interesul e strădania episcopului Damaschin de a înfiinţa o şcoală în Rîmnic. El a convocat la Hurez un sinod şi "printr-o petiţie adresată administraţiei austriece, la 20 noiembrie 1719, solicită înfiinţarea a două scoli: una românească la Rîmnicu Vîlcea şi alta latinească la Craiova. În aceste şcoli urmau să se pregătească viitorii preoţi ai bisericilor, precum şi slujbaşi ai administraţiei austriece" (Gh.Pârnuţă). Dintr-o anaforă din anul 1746 aflăm că fiii de boieri sînt îndemnaţi să urmeze şcoala elinească din oraş pentru a putea ocupa diverse slujbe în administraţia de stat. O primă atestare documentară a existenţei unei şcoli la Rîmnic avem din anul 1741, cînd într-un act se pomeneşte de o şcoală trecută în bugetul statului ca şcoală de limbă slavonă. Ea va funcţiona, însa, ca şcoală slavonească şi românească, după cum apare în hrisovul de organizare din 1775 al lui Alexandru Ipsilanti. O Şcoală românească de-sine-stătătoare întîlnim abia în anul 1780, cînd se prevede în bugetul oraşului o sumă pentru dascălul român (5 taleri lunar). E interesantă informaţia pe are o avem din anul 1763, din care aflăm cum Casa de Comerţ a fraţilor Marcu din Sibiu a împrumutat pe negustorii Iovipal iși Malachi din Rîmnic cu suma de 1313,75 florini, pentru şcoala din Rîmnic''. Cu unele mici întreruperi, e dovedit că în oraş a existat în secolul al XVIII-lea o şcoală domnească în limba română, care îşi va continua activitatea pe o treaptă superioară în veacul următor.

În ctitoria culturală a Brâncoveanului la Rîmnic trebuie socotite şi bibliotecile. În secolul al XVIII-lea au ființat bogate biblioteci la Cozia, Bistriţa, mănăstirea Dintr-un Lenmn sau Rîmnic, dar cea mai importantă dintre ele a fost fără îndoială cea de la Hurezu. Voievodul s-a îngrijit să-şi înzestreze mănăstirea cu o bibliotecă aleasă, pe măsura frumuseţii și strălucirii ctitoriei sale. Ea e semnalată de Alexandru Odobescu în anul 1861, cînd consemnează existenţa colecţiei autorilor bizantini tipărită sub Ludovic al XlV-lea de Ducange, operele părinţilor bisericii creştine în ediţii greco-latine, marele dicţionar elen al lui "Varie Favorius", ediţia I (din 1522 şi o ediţie ulterioară tipărită la Veneţia în 1712 şi dedicată domnitorului. Biblioteca, pe lîngă alte rarităţi bibliofilice, avea şi manuscrise de valoare. Ea singură, dacă s-ar fi păstra întreagă, ar fi fost suficientă pentru a pune în lumină preocupările de carte ale domnitorului şi orizontul larg pe care l-a avut, trudind tot timpul vieţii să împămîntenească cultura în ţara pe care a iubit-o şi a gospodărit-o cu înţelepciune.

Dintre pămînturile Ţării Româneşti, judeţul Vîlcea s-a bucurat pesemne cu osebire de oblăduirea afectuoasă a Brâncoveanului. E o coincidenţă întîmplarea că la Hurezu s-a dezvoltat cu vremea arta neîntrecuţilor artişti ai lutului. Coincidenţele fac frumuseţea faptului istoric. I-ar fi plăcut lui Brâncoveanu, omul cu rafinate gusturi levantine, să ţină în palmă o farfurie ajurată cu culorile inimitabile ale olarilor hurezani. I-ar fi plăcut să vadă, de asemenea, că mănăstirea sa răsare încă mîndră dintre pădurile îmbătrînite de secolele grele de istorie. Dar poate că nimic nu l-ar fi bucurat mai mult decît să simtă cum ideile şi rostuirea de cultură pentru care n-a precupețit nici bani, nici suflet, nici pricepere, au dat atîtea minunate roade pe pămîntul ud de sînge al ţării. Tragismul morţii sale a împlinit o soartă cu valoare de simbol pentru poporul lui atît de încercat în luptă cu istoria.

În gîndul Brâncoveanului, zidirea sa de la Hurez trebuia să aibă şi rolul de necropolă. El s-a îngrijit să se ridice în pronaos un mormînt de marmură somptuos, aşa cum merita un principe de rangul şi măreţia sa. Dar vremile şi soarta au vrut altfel, mormîntul rămînînd şi pînă astăzi gol, "o rană ca un semn de întrebare al voievodului român" (Lucian Avramescu). "Ceea ce-mi cutremură sufletul, scrie poetul, este rana acestui mormînt gol care stă de aproape trei veacuri deschis spre cerul eternităţii (…) Dar cîţi martiri n-a presărat în timp, ca nişte flori rupte şi aruncate în pustie, acest pămînt românesc?"

În Rîmnic, Brâncoveanu e viu prin tot ceea ce înseamnă fapt de artă şi cultură. Hurezu e numai reprezentarea lui materială, autoportretul lui zidit în piatră tare, fără moarte.

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 46-53.