Vâlcea – Relieful satelor Titești, Bratovești și Cucoiu

 

         Din cercetările efectuate, desprindem faptul că terenul pe care sunt amplasate cele trei sate se încadrează în zona depresională a munţilor Carpaţi, formată în mare parte din pământuri de provenienţă carpatică.

         În perioada postglaciară (holocen), când gheţarii s-au topit, apele curgătoare au modelat, fie prin eroziune, fie prin acumulare, diferite terase.

         După structură, adică după modul de aşezare al straturilor pământului, această zonă cuprinde straturi cutate (zone de orogen), cu relief mai semeţ şi pante mai accentuate. Din această cauză, relieful este puternic fragmentat, prezentând numeroase dealuri şi muscele din toate părţile.

         Caracterizarea regiunii : este o regiune de munte. Sus, la 2 – 3 km înspre est, începe masivul pădurilor de fag care mai sus cedează locul răşinoaselor.

         În partea de est domină pe rând, cu înălţimile lor împădurite, dealuri ce înconjoară frumoasele poieni ale Pleşului, Pleşiţei, Baicului şi Runcului. Puţin mai jos urmează-n linie alte dealuri : Oca, Bucur şi Orzea, despărţite între ele de izvoare şi pâraie. La nord, Dealul Mlăcii – puternicul paravan natural al satului Titeşti, din calea vântului aspru ce bate dinspre miazănoapte ; la sud, masivul împădurit al Cordoaiei, ce se continuă înspre răsărit cu Dealul Scăuielului. Toate aceste culmi adăpostesc vetrele celor trei sate.

           Spre vest, se deschide o vale mai largă, spre comuna Racoviţa, care permite în zilele senine observarea ,,panglicei unduitoare’’a Oltului.

           În perimetrul cuprins între aceste dealuri se găsesc alte muscele cu înălţimi diferite şi cu culmi domoale ca : Plăişorul, Cazanul, Dealul Cucoiului, Ţurţudanul, cele două Stăiştii, Ţâlfele, Berila, Picureţul etc.

           O frumoasă descriere a acestor locuri o face Costea Marinoiu, alt scriitor vâlcean devenit loviştean prin adopţiune: ,,…De aici, de pe locul unde anual se desfăşoară tradiţionalul târg al oierilor, Loviştea îţi apare în întreaga sa splendoare. Jos, ca într-o călimară, este adăpostit satul Titeşti. Mai sus, în partea stângă a muntelui, pe colina molcomă începe să se desfăşoare satul Spinu’’ (14,pag.53).

           Altitudinea zonei este de 560 m, coborând în pantă domoală de la est spre vest. Diferenţa de altitudine faţă de pasul de la Cornet este de 251 m. Această diferenţă de altitudine se face simţită prin întârzierea primăverii şi sosirea mai timpurie a iernii, la noi.

           Iată câteva cote ale unor dealuri care ne înconjoară : Poiana Lungă (1347m), Golul Clăbucetului (1541m), Runcu (1372m), Tătaru (863m), Dealul Mlăcii (630-680m), localitatea Titeşti (560m), Cordoaia (953m), Gara Cornet (320m), Scăuielul (770m), Oca(920m), Bucuru (932m). Datele au fost culese de la Staţia Meteorologică Titeşti.

           Solul este podzolic, format din vegetaţia pădurilor, într-un climat umed şi rece, caracterizat prin culoare cenuşie, conţinut redus de humus, reacţie acidă şi fertilitate naturală slabă.          

           Subsolul, în cea mai mare parte, este format dintr-un strat de argilă, aşezat peste un strat de marnă (podzol), excepţie făcând terenul cuprins între văile satului Titeşti, numit Tărure (loc dintre râuri), care se continuă cu Topliţa, practic până unde fostul gheţar a putut înainta, înainte de a se topi.

           Stratul de argilă, care are grosime variabilă, alunecă cu uşurinţă pe deasupra stratului de marnă (când între ele se infiltrează apa), ceea ce a dus la mari alunecări de terenuri pe care erau construite chiar locuinţe, în special în satul Cucoiu, care, din acest motiv, a trebuit să-şi creeze o nouă vatră. Aici, în Cucoiu, croiului produs în scoarţa pământului locuitorii îi spun fierul, referindu-se la firul (croiul) ce a produs alunecarea terenului.

         Terenul dintre văile satului Titeşti este format dintr-o amestecătură de pământ cu multă piatră de toate mărimile.

         Menţionăm faptul că, în jurul anului1900, locuitorul din satul Titeşti – Nae Mardale a predat Muzeului Satului din Bucureşti o cochilie de scoică de mărimea unui ou de gâscă, găsită în zona ,,Oca’’ din Titeşti. Cuvântul ,,Oca’’, din slavonă, se traduce prin scoică.

         Asemenea cochilii,de dimensiuni mai mici, se găsesc şi astăzi în mai multe puncte din vecinătatea Dealului Oca.

           Cercetări de o mai mare amploare ale zonei au fost efectuate de Ion Conea, rezultatul lor fiind consemnat în lucrarea sa de doctorat, ce a apărut în anul 1934, citată de noi în mai multe rânduri.                                                          

           Cercetări s-au făcut şi în ultimii ani, când, vară de vară, geologii au studiat această zonă. Rezultatele acestor cercetări nu le deţinem.

 

       2)Ape şi văi : Pentru Ţara Loviştei, Oltul constituie ,,una din componentele esenţiale ale naturii locurilor’’. El a izbutit, în ,,munca lui milenară’’, să ferăstruiască munţii, să-i taie în curmeziş şi să formeze frumoasa vale transversală, descătuşind ,,ţara de legendă’’ a Loviştei, legând-o cu celelalte regiuni din părţile celelalte ale Carpaţilor. Acest râu reuşeşte să colecteze întreaga reţea de ape curgătoare din Ţara Loviştei .

           Apele curgătoare care drenează perimetrele satelor: Titeşti, Bratoveşti şi Cucoiu se alimentează din masivele împădurite ce le înconjoară, având un volum aproape egal. Provenienţa acestor ape este pluvială, în mică măsură nivală sau   subterană , caracteristici ce duc la variaţii de debit. Din această cauză, în timpul verii, debitul lor scade, uneori chiar seacă, iar la cantităţi mari de ploi (torenţiale), aşa cum s-au înregistrat în anii : 1864, 1941, 1970 şi 1975, ele au provocat inundaţii, distrugând terenuri de cultură, poduri şi chiar imobile.

       În urma ploilor mari şi de lungă durată, din anul 1864, valea satului Titeşti a distrus povarna , proprietatea lui Ioniţă Răducanu, zis Rouă, care era amplasată pe terenul din imediata apropiere a văii, unde mai târziu a existat moara lui Nate. Printre buţile şi butoaiele luate de apă, se povesteşte că se afla şi un butoi de circa 15-20 decalitri (vedre), plin cu spirt, în care stăpânul acestuia păstra 600(şase sute) poli de aur.

       După această întâmplare, Ioniţă Rouă merge la Casa Veche, înainte de vărsarea Oltului în Dunăre, unde îşi avea vitele la iernat, din lipsă de nutreţ în localitate, unde păstorii angajaţi la oile acestuia au găsit butoiul înămolit, cu capacul (fundul) rămas afară, pe care l-au recunoscut după iniţialele stăpânului, înfierate cu literele : I.R.

       Desigur că mare i-a fost bucuria găsirii banilor. Este de mirare cum a ajuns butoiul intact şi ce noroc pe stăpân să-l găsească, deoarece el sosise în zonă preocupat fiind de procurarea hranei vitelor şi nu de găsirea butoiului.

        În anul 1975, Valea Bratoveştiului a distrus complet gospodăriile locuitorilor Ion Ilie Paroş şi Ion Gheorghe Paroş, schimbându-şi albia din ultimul timp. De fapt, vechea albie a acestei văi, era pe unde au fost aceste case, ea fiind deviată de Alexe Dimescu, pentru protejarea propriului teren (,,Apa la matcă,oameni la teapă’’).

         Tot aceste ape, în mai sus menţionaţii ani, în furia lor au rupt porţiuni mari de teren, lărgindu-şi şi adâncindu-şi albiile. Râurile (văile) au luat cu ele aproape toate podurile şi punţile de peste ele.

         În urma rupturii malurilor, a fost dată la iveală gura unui canal situat pe versantul sudic al satului Titeşti, la capătul de sud est al vechiului pod, canal ce are direcţia castrului roman din dealul Cazanului. În acelaşi timp, acest canal s-a observat şi în dreptul casei preotului Nicolae Boncea, în ruptura drumului, orientat tot în direcţia castrului.

         Termenul ,,vale’’ este impropriu, deoarece valea este adâncitura formată în urma acţiunii apei curgătoare, cuprinzând : albia minoră, albia majoră şi versanţii. Aceste văi (ape) sunt de fapt adevăratele pâraie, iar aşa –numitele pâraie sunt de fapt torenţii.

         Folosim şi noi termenul adoptat de localnici de ,,vale’’, arătând că cele mai importante văi ce curg pe teritoriul satului Titeşti sunt în număr de trei : Valea Bârzănii, Valea Satului şi Valea Barbului. Ele au cursul orientat în direcţia est- vest şi aproximativ acelaşi debit şi lungime (6-7 km).

           Valea Bârzănii se formează din masivele împădurite şi situate în partea de nord –est a satului, punctul Gura Plaiului despărţind în cursul superior Dealul Bucur de Coasta Orzii. Aici şi-a săpat o albie adâncă, cu versanţi abrupţi, dând naştere la mari alunecări de teren. Pe această porţiune se numeşte ,,Valea Rea’’. Trece apoi şi udă platforma ,,Tărure’’, pe care o desparte de terenurile acoperite cu fâneţe naturale, cartofi şi porumb ale Plăişorului (un plai mai mic) şi Sumlăcii (loc însorit), coborând până la mijlocul satului, la confluenţa cu cealaltă vale, a Satului. Ea n-a secat niciodată. Din această, vale în amonte, s-a realizat alimentarea cu apă potabilă a satului Titeşti, în anul 1983.

           Valea Satului îşi are obârşia în punctul ,,Pleş’’, la ,,Şipoate’’, situat în partea de est a satului, adunând în cursul ei toate izvoarele din această parte. În amonte, desparte dealurile Bucur de Chicerale, iar puţin mai în aval Dealul Oca (unde primeşte ca afluent Valea Corbului) de platforma Tărure. Între aceste dealuri se află adăpostită frumoasa poiană ,,Căşărie’’, unde odinioară a fost vatra vechiului sat, înmormântat în legendele lui.

           Pe această porţiune, valea poartă numele de ,,Valea Căşăriei’’. Mai jos de Căşărie, după ce primeşte ca afluent pe mai sus amintitul torent al Corbului, alt pârâu îşi uneşte apele cu această vale : Izvorul de la Pomăreţe.

           Prin tradiţie se menţine informaţia că aici, la Pomăreţe, în micuţa grotă (peşteră) de acolo, ar fi vieţuit un pustnic care a fost găsit ,,pomit’’ (mumificat). Când, de unde a venit şi cât timp a trăit acest pustnic aici nu a putut nimeni să precizeze. De la acest călugăr găsit ,,pomit’’, acestui loc i se spune ,,Pomăreţe’’. Sus, în marginea poienei, locul este însemnat de localnici cu o cruce de piatră pe care scrie:

Rid. 

Această Sf. Kruce

                În acest Sf.loc pentru

                 Pomenire de proprietarul

                 Nicolae N.Popa soţia Maria

                Fii lor Mihail,Nicolae,Maria

                 Părinţii Maria Maria Socru

                 Nicolae Bălan Amici Mihai I. Rouă

                 Niţă Mărcoiu

                 1902 – Morţi

                 Nicolae Popa

                 Ilinca Ion Popa

                Bucur Nicolae.

         Crucea este din piatră şi scrisă cu litere ale alfabetului român, având scris şi pe margini, de sus în jos :

                 pe marginea din stânga :

                                 Ion N. Popa

                                Bucur ereu

                                 Floarea ereiţa

                 pe marginea din dreapta:

                                Barbu ereu.                

           De la Pomăreţe se lua apa pentru ca ,,vracii satului’’să prepare ,,leacurile’’ pentru vindecarea anumitor boli. Pentru aceasta, apa trebuia luată de fetiţe până la 10 ani, mergând câte una singură, înainte de răsăritul soarelui, zicând Rugăciunea Domnească de cel puţin o sută de ori până acolo (Povestiri de Ioana Vlădescu, născută Lungu, mama autorului).

           În aval de ,,Pomăreţe’’, trebuie să fi existat şi o moară. Una din pietrele ei, de mărime mică, a fost găsită de locuitorul Ioniţă Niculescu, actualmente aflându-se în pavajul curţii locuitorului Miti Pătru, vecin cu găsitorul.

         Mai jos, valea desparte platforma ,,Tărure’’ de izlazul satului, apoi traversează satul şi, în punctul terminal al Tărurii, întâlneşte ,,Valea Bârzănii’’(în centrul satului), formând o vale mai mare, Valea Satului Titeşti sau Valea Titeştiului.

         Valea Satului, astfel formată, mai departe desparte zona de miazănoapte a satului (Sumlaca) de Topliţă, unde adună apele ,,Izvorului lui Iosof’’, din Cornorata – izvor care are un debit constant, indiferent de vreme, trecând apoi pe teritoriul satului Bratoveşti.      

         Având un debit mai mare, a permis construcţia de mori ţărăneşti, de tip ardelenesc, din care astăzi nu mai există nici una. Puterea instalată a morilor era de cca. 2 – 3 C.P., iar în verile secetoase, când debitul scădea mult, aproape că nu mai puteau să mai funcţioneze.

         În centrul satului, în aval de actualul pod, funcţiona moara lui Nate, care avea şi un joagăr de tăiat buşteni. Urma moara lui Alex Georgescu, moştenită de la socrul acestuia – Gheorghe Popescu – Vlădescu, aşezată la capătul drumului ce coboară dinjos de Cornorata, drum ce duce spre locurile de Sumlacă. Mai jos de aceasta era moara lui Lae N.Popa – cârciumarul, ale cărei urme se văd şi astăzi. Pe drumul morii ce duce spre Bumbuieşti (porţiune din ,,Drumul cel vechi al Ţării Loviştei), cum treceai valea, era moara lui Ioniţă Călinoiu şi, în sfârşit, moara construită de Nicolae Mărcoiu, care a fost preluată de Muzeul Satului, de la Bujoreni – Rm. Vâlcea.

         În vechime, la hotarul cu satul Bratoveşti, a existat moara lui Popa Barbu, din Titeşti, al cărui vad se vede şi astăzi. Ea s-a numit ,,moara grecului’’, de la fanariotul care o construise. De la acest vad, pe pârâu în sus, urmează hotarul ce desparte satul Titeşti, de satul Bratoveşti.

         Aceste mori n-au funcţionat toate în acelaşi timp, ele fiind construite la intervale de timp diferite. Când funcţionau în acelaşi timp, concurenţa era în floare. Deţinătorii lor (proprietarii) nu îndeplineau şi misiunea de morari, căutând oameni specializaţi în această meserie. Ca să aibă câţi mai mulţi clienţi, recurgeau la tot felul de lucruri, cu scopul de a alunga morarii ,,mai slabi de înger’’, pe care reuşeau să-i sperie. Astfel, unii proprietari, din lipsă de morari şi clienţi, de multe ori închideau morile.

         Printre cei mai iscusiţi morari au fost cei din neamul lui Nate, originari din Dăngeşti – Berislăveşti şi cei din neamul lui Petria, originari din Găujani – Boişoara. Copiii lor, născuţi în ,,ţac – ţacul’’ morii, au devenit morari vestiţi ca : Ion , Gică şi Lina Petria.

         Gică Petria, cel mai mic dintre fiii lui Iosif Petria, până la bătrâneţe a fost tot morar, de unde şi numele de Gică Moraru. Păcat că a rămas numai morar, deoarece, la absolvirea şcolii elementare (între cele două războaie), când examenul de absolvire se desfăşura cu toţi absolvenţii din întreaga Lovişte, a terminat pe locul întâi, uimind comisia examinatoare prin inteligenţa lui şi a răspunsurilor date. Până la adânci bătrâneţi, recita majoritatea poeziilor lui Mihai Eminescu.

           Valea Barbului : Se formează prin unirea pârâului Tomancu cu pârâul Sâlelor, care curg prin partea de S – E a satului Titeşti. În cursul superior formează hotarul dintre satul Titeşti, cu Obştea Spinu – Podeni, apoi trece şi desparte zonele de fâneţe naturale ale Bersicioiului şi altele, de zonele de fâneţe ale Secăturii şi Berilei.

         În cursul inferior, desparte Dealul Frăsinetului de cel al Cazanului, pe a cărui colină este localizat castrul roman de la Titeşti. Adună apele pârâului Vâlcelii şi ale izvorului din Vălcea (,,Şipot’’).

           În perimetrul satului Bratoveşti, întâlneşte Valea Cucoiului, iar puţin mai jos are loc confluenţa şi cu Valea Titeştiului, formând o vale mai mare : ,,Valea Bratoveştiului’’.

           Pe cursul ,,Văii Barbului’’ se consemnează existenţa unei singure mori de măcinat, proprietatea prin moştenire a învăţătorului Gh. Popescu (Cucoianu), din Cucoiu, care nu mai funcţionează de mult. A fost amplasată pe terenul ce aparţine moştenitorilor Gh. Gh. Teleabă, nepoţii lui Gh. Popescu, teren ce se află în aval de puntea ce trece spre satul Cucoiu (puntea nu mai există în zilele noastre), pe malul drept al văii. De fapt numai acestui teren i se spune ,,La moară’’, deşi se găseşte situat în punctul ,,Cazan’’.

           Valea Cucoiului : Îşi adună apele din masivul împădurit al Cordoii, trece prin mijlocul fostei vetre a satului Cucoiu unde şi-a săpat o albie largă, cu versanţi abrupţi, ce a condus la mari alunecări de teren. La ieşire din hotarul satului Cucoiu, îşi uneşte apele cu Valea Barbului. Având un debit scăzut, nu s-au putut construi mori pentru măcinat sau alte mijloace mecanice mânate de forţa apei.

         Pentru combaterea eroziunii solului, locuitorii acestui sat au plantat cu puieţi de salcâm ambii versanţi ai văii, lucrări care şi-au dovedit viabilitatea. Este rău că pădurea formată s-a distrus. Sunt foarte necesare lucrări de ameliorare a cursului acestei văi.

         Valea Bratoveştiului : Se formează, după cum am arătat, prin unirea Văii Titeştilor, cu Valea Barbului şi Valea Cucoiului, la care se adaugă mai multe pâraie (torenţi) care vin din masivul împădurit al Cordoii.

         Trece aproximativ prin centrul satului, deoarece cele două uliţi : Priporul şi Uliţa Popii, bine populate în trecut, îşi strămută vatra în noua zonă construibilă a satului, situată de-a lungul şoselei forestiere Cornet – Titeşti.

         Având un debit sporit, a permis construirea mai multor mori de măcinat, chiar şi darac pentru dărăcit lâna şi joagăre de spintecat buştenii.

         Începând din partea de răsărit a satului, a existat moara şi daracul de lână – proprietatea lui Ion Şt. Niţă – Cojenete. La intrare în satul Bratoveşti, vis – a – vis de locuinţa lui Gh.Ghiţă (Boboc), a funcţionat până odinioară moara lui Sarafin Mateescu (Roşca), cumpărată de Gh.Paroş. În partea de S – V a actualului pod ce face legătura cu uliţele dealului, exista moara lui Simion Bădiţescu (Popelcă), moştenită de fiul său-Ion, care a funcţionat până-n anul 1965. Era amplasată pe malul stâng al văii.

         Despre Ion Bădiţescu se spune că ştia ,,descântece’’ pentru a aduce clienţii la moară sau de a rămâne moara pustie, fiind foarte căutat de proprietarii de mori din împrejurimi.

         Pe locul numit ,,Proprietatea’’, teren cumpărat de Alexe Ciopei şi moştenit de nepotul său Alexe – Dimescu, exista o moară şi darac de lână, moştenite de acest nepot. Mai târziu şi un joagăr de tăiat lemne, care funcţiona cu forţa aburului, de unde denumirea de maşină.

         Tot moară avea şi Ilie Dobrin, iar Alexe Dimescu se înregistrează cu o altă moară, în aval.

         Spre satul Clocotici (pe potecile care duc la Tihoabă – Valea Cutina), au existat : joagăr, moară, pivă (pentru piuit pănura) şi maşină de lână – toate proprietatea lui Ilie Paroş.

         Mecanismele acestea mânate de forţa apei, construite tot după model ardelenesc, n-au existat în acelasi timp, ci în decursul vremii. Din multitudinea lor, astăzi nu mai există nici una, fiind înlocuite de cele mânate de motoarele electrice (electromotoare), de volum mai mic.

         Aceste ape asigură necesarul pentru alimentarea localităţilor cu apă. Se impune o mai riguroasă aplicare a legilor care interzic deversarea de poluanţi de orice natură în aceste văi.

         Apele freatice : -sunt ape sau pânze de ape subterane care se află pe primul strat impermeabil de la suprafaţa pământului şi alimentează frecvent izvoarele, fântânile etc.

         Apele freatice, aici, la munte, sunt discontinue şi sunt în mare măsură influenţate de precipitaţii. Ele sunt de mică adâncime, provenind din infiltrările de foarte lungă durată, din apele de suprafaţă.

           Menţionăm izvorul din Vălcea (Şipot), din satul Titeşti, construit de Ghiţă Lungu (primul învăţător al satului), chiar pe proprietatea acestuia, al cărui debit constant şi puritate a apei uimesc.

           Amintim existenţa unor izvoare mineralizate, dar netestate. Unul în satul Bratoveşti, pe terenul locuitorului Ionică P.Ciopei, iar altul identificat de Pr.Nicolae Boncea, situat în amonte de podul ce trece peste Valea Barbului, din satul Titeşti.

           În punctul ,,Groapa Plăişorului’’ din raza satului Titeşti, menţionăm existenţa unui nămol sărat, pe care localnicii, şi nu numai, de-a lungul anilor   l-au întrebuinţat la ameliorarea afecţiunilor reumatice, de asemenea netestat.

           Despre Dealul Plăişorului, acest interesant mamelon cu forma lui netezită, prin tradiţie se spune că nişte cercetători veniţi în localitate înainte de primul război mondial, ar fi spus că în subsolul acestuia există un munte de sare. Numai aşa se explică nămolul sărat şi trăznetele care se înregistrează după acest deal, în punctul ,,Detunătură’’.

           Lacurile : -ocupă osuprafaţă foarte mică din hotarul satului Titeşti. În celelalte două sate lipsesc.

           Descriem mai jos lacurile existente în satul Titeşti, menţionând că ele nu reprezintă importanţă turistică sau piscicolă.

           Lacul Mierlei (Mirlii, cum îi spun localnicii), situat în partea de S – E a satului Titeşti, în punctul numit Lazuri. Prin tradiţie se spune că ar fi ,,fără fund’’. La suprafaţa lui s-a format un strat de mâl, provenit din putrezirea plantelor, iar deasupra a crescut arboret, în special arin negru. Ocupă o suprafaţă de cca. 250 m².

           Se povesteşte că în acest lac, în goana lor orbească a împerecherii, o vacă şi 11 tauri fugiţi din cireada vitelor au dispărut în mâlul şi apele lui.

           Mai mulţi cetăţeni, din curiozitate, au încercat să măsoare adâncimea lacului, prin introducerea de prăjini pe care se clădeşte fânul în clăi, în lungime de cca. 15m, fără a da de fundul lacului (din istorisirile lui Dinu Mărcoiu, 84 ani, 1970).

           Lacul Secăturii : -are o suprafaţă de cca. 300m² şi se află tot în partea de S – E a satului Titeşti, puţin mai sus de ,,Lacul Mierlei’’, în punctul numit ,,Secătura’’.

           Provenienţa lui nu se cunoaşte, dar prin tradiţie se spune că aici ar fi existat mai multe lacuri, dar prin lucrări de desecare, a rămas doar cel existent, cu numele de mai sus. Terenul obţinut s-a numit ,,Secătură’’, fiind întrebuinţat de localnici pentru cultura cartofului şi pentru fâneţe.

           De fapt, cuvântul ,,secătură’’, ca şi celelalte : ,,curătură’’, ,,runc’’, ,,arsură’’ au legătură cu bogata toponimie apărută ca rezultat al înfrângerii pădurii de către om, cu sensul de locuri despădurite, în vederea cultivării sau a păşunatului. Asemănător, cuvântul ,,lazuri’’ înseamnă teren unde altădată erau buşteni, iar ,,lăzuţ’’, tot teren cu buşteni, dar mai puţin întins.

            La ,,Lacul Secăturii’’ sătencele îşi duceau la ,,topit’’ mănuşile de cânepă şi in, principala materie primă din care se confecţiona lenjeria de pat şi de corp. Pânza de in se folosea pentru confecţionarea ,,maramei’’ mireselor.

           Existenţa boabelor de lintiţă adună toamna, cât şi primăvara, în stufărişul lacului, o mulţime de raţe sălbatice şi alte păsări ale cerului.

           Ca mărturie că apa acestui lac era folosită la ,,topitul’’ cânepei şi a inului, drumul ce duce spre acest lac şi terenul din apropiera lui au denumirea de ,,Calea Lacului’’.

           În izlazul satului Titeşti, ce se întinde la poalele dealului ,,Oca’’, se află mai multe lacuri, din care cauză acestui punct i se spune ,,La lace’’. Întinderea şi adâncimea lor este mică şi, de cele mai multe ori, seacă. Ele s-au format în urma alunecării terenului, când şi cursul ,,Văii Satului’’ s-a schimbat. Albia acestei văi ar fi urmat actuala albie a pârâului ,,Vâlcelii’’, unde şi acum se observă bolovanii mari ce se află pe acest pârâu.

 

         3) Drumuri :   Una dintre cele trei artere principale ale Loviştei, cunoscută sub denumirea de ,,Drumul cel vechi’’ sau ,,Drumul cel mare’’ sau ,,Calea cea Mare’’ a Loviştei, drum mai vechi decât al Oltului, trecea şi prin cele trei sate : Titeşti, Bratoveşti şi Cucoiu, purtându-şi calea mai departe, spre Boişoara şi Câineni.

           Existenţa acestui drum încă înainte de venirea romanilor, cât şi găsirea altor vestigii, denotă că pe aici au fost aşezări omeneşti cu vechime de mii şi mii de ani.

           Locuitorul Ion.Fl.Vlădescu (bunicul autorului), din Titeşti, în jurul anului 1893, a găsit, pe când săpa la fundaţia unui grajd, două vase din ceramică (un fel de amfore), cu oseminte omeneşti (tibii) neobişnuit de mari, ca de uriaşi. Vasele au fost luate de Grigore Tocilescu, care în acest timp efectua săpături, cu armata, la castrul roman din Titeşti.

           Traseul drumului, aici,la noi, era următorul : din Dealul Cucoiului (Ţurţudan) cobora peste locurile din Dosu Dealului, drept în Valea Barbului, urmând coasta ,,Dealului Cazan’’, ieşind la ,,Cetate’’, de aici urma drumul actual al morii, ajungând în Dealul Mlăcii, unde urca şi dădea în actuala şosea judeţeană, spre Boişoara.

           Existenţa traseului descris se argumentează şi prin faptul că una din condiţiile construirii castrului roman era ca amplasarea lui să fie la drumul principal, în aşa fel încât poarta principală a castrului – praetoria să fie aşezată la acest traseu.

          Acest castru face parte din ,,Limens Alutanus’’, denumire dată pentru prima oară de către Grigore Tocilescu, cu ocazia săpăturilor efectuate pentru localizarea şi cercetarea unor cetăţi dacice. La Titeşti, Grigore Tocilescu a efectuat săpăturile în anul 1893, cu militari. De atunci a rămas în sat cetăţeanul Stan Casapu, căsătorit cu Ilinca lui Stan (m,pag .18).

           Informaţii despre acest castru se găsesc în volumul prof.univ.dr.docent Dumitru Tudor, care arată următoarele : ,,…Patru castre: Arutela, Praetorium (Racoviţa), Rădăcineşti şi Titeşti au fost ridicate de Hadrian. Rămân caracteristice prin pintenii din piatră şi mortar, care permit amplasarea agger-ului pe faţa interioară a zidului de incintă. Explicaţia particularităţilor se datorează faptului că au fost construite de o unitate formată din localnici’’(28,pag.242).

           În acelaşi volum există şi articolul scris de Cristian M.Vlădescu şi Gh.Poenaru-Bordea : ,,Les fortificaçions roumainnes sur le Limens Alutanus dans la joue de massif de Cozia’’, în care se fac referiri la rezultatele săpăturilor efectuate la Castrul roman de la Titeşti, în anul 1972 (tot cu militari), prezentând planul acestui castru şi anume : ,,De proporţii mai mici, castrul de la Titeşti este construit pe panta colinei lui Cazan, închisă de confluenţa Văii Barbului, la sud şi Valea Satului – la nord. De formă rectangulară, cu colţurile rotunjite, are dimensiunile de 53,35m / 41,75m. Zidurile sunt construite din piatră legată cu mortar, având o grosime de 1,60m. S-a constatat că cele două porţi, fără turnuri ,,poarta praetoria’’ şi ,,poarta decumana’’, situate la est şi vest, sunt de dimensiuni inegale. Se pare că acest castru din Titeşti nu a cunoscut o viaţă intensă şi de lungă durată’’ (28,pag 428,527,253).

            O descriere mai amănunţită este următoarea :

           ,,…Zidul de incintă prezintă pinteni plasaţi la distanţe variabile, între 2,30m -4,20m -8,82m. Pe latura sudică sunt 8 pinteni, pe cea nordică sunt 4, pe cea estică, unul, în afara pintenilor porţii, iar pe cea vestică, doi şi cei de la poartă.

           Din construcţiile interioare nu s-a păstrat decât clădirea praetoriului, aflat la 19,6m depărtare de poarta estică şi la 29m de cea vestică, măsurând 7,9m pe laturile de nord şi sud şi 4m pe laturile de est şi vest. Grosimea zidurilor praetoriului este de 0,8m şi este format din două încăperi. Nu sunt dovezi epigrafice asupra construcţiei castrului, dar, comparând tehnica constructivă cu a celorlalte din Valea Oltului, se pare că a fost ridicat de Hadrianus’’ (k,pag.20).

           Existenţa drumului descris mai sus, găsirea cioburilor de ceramică, cât şi amplasarea castrului roman nu sunt elemente întâmplătoare aici, la Titeşti, ci demonstrează existenţa unei puternice populaţii dacice, pe care coloniştii romani trebuiau s-o ţină sub ascultare.

           Observăm că traseul ,,drumului cel vechi’’ al Loviştei, aici la noi, nu este actuala porţiune din şoseaua judeţeană Dealul Cucoiului – Dealul Mlăcii, ci este cel arătat mai sus. Celelalte căi de comunicaţie – poteci şi drumeaguri care şerpuiau peste văi şi dealuri – converg către drumul principal.

           După retragerea Aureliană (271 d.Ch.), au urmat năvălirile populaţiilor migratoare, care jefuiau, distrugeau şi ardeau totul în calea lor, în goana după înavuţire.

           Considerăm că sătenii noştri, aplicând strategia tuturor românilor din vremurile aspre, s-au retras mai înspre pădure, stabilindu-se spre est, în punctul numit ,,Căşărie’’, la 1 – 2 km de actuala aşezare a satului Titeşti. Aici şi-au stabilit o nouă vatră de sat, pentru a-şi salva viaţa şi avutul. ,,Codru-i frate cu românul’’.

           Se disting şi astăzi urmele acestei aşezări, împrejmuită de jur – împrejur cu ziduri a căror fundaţie încă se mai observă, pietrele de la suprafaţă fiind luate de săteni şi întrebuinţate la alte construcţii.

           În partea de sud – est a poienii era amplasată bisericuţa (deci oamenii erau creştini). Atât în ,,Valea Căşăriei’’, cât şi în jurul bisericuţei există pietre în care sunt săpate cruci. Mai jos de bisericuţă se disting urmele unei construcţii mai mari, de formă dreptunghiulară, cu suprafaţa de cca. 400m.p. Se presupune că ar fi servit drept casă de adunare a sătenilor în vremuri grele, când erau atacaţi.

           Prin împrejurimi se mai observă răzoarele locurilor de cultură, din ,,Tărnicioară ’’- o Tărure mai mică, situată spre est de ,,Căşărie’’, spre N – V (m,pag. 23 ).

           În ceea ce priveşte timpul cât au stat la ,,Căşărie’’ şi momentul când au coborât locuitorii ei în actuala vatră a satului, nu se pot face precizări, deoarece nu există nici documente în acest sens şi nici nu s-au efectuat săpături arheologice, iar în decursul timpului materialul (pietrele) a fost cărat şi utilizat de localnici pentru diverse construcţii proprii, fără nici o restricţie din partea autorităţilor, deşi pe unele pietre erau săpate diferite însemne care ar fi ajutat la descoperirea tainelor acestor locuri.

           Contemporan cu aşezarea de la ,,Căşărie’’ considerăm că a fost şi drumul secret ce trecea de la Sălătruc spre Ardeal, peste munţi, diferit de ,,cel vechi’’ sau ,,calea cea mare’’ a Loviştei. Această cale urma traseul : Sălătruc, Poiana Spinului (fostă proprietate a Perişanilor) – aşezată spre est de satul Poiana – Perişani, se continuă prin Muntele Şutu (unde există mormântul unui prinţ de Bavaria, ucis în primul război mondial), mai departe trece prin Pojorâtu, apoi tot pe plai, la răsărit de aşezarea din Căşărie (Titeşti), de aici din poiană în poiană, până la Posada Mică şi Posada Mare (Titeşti) şi mai departe la Clăbucet, având drum deschis spre Ardeal, satele Avrig şi Porumbacu.

           Acest drum există şi astăzi. Pe o bună porţiune s-a amenajat şoseaua forestieră, iar restul se poate parcurge cu piciorul, călare sau cu atelaje trase de animale.

           În monografia rămasă în manuscris, Nicolae I.Vlădescu afirmă că acest drum constituie calea cea mai scurtă dintre Sălătruc şi Ardeal, circa 15 ore de mers călare, timp în care sunt incluse şi popasurile.

           În capitolul I, al prezentei, scriitorul Doru Moţoc a prezentat o diplomă maghiară în finalul căreia menţiona că : ,,…Fuga regelui angevin s-a putut realiza decât pe valea unuia dintre aceste pâraie, mai probabil pe Frumuşiţa, pe unde se poate ajunge la o străveche potecă pastorală care, şerpuind peste munţi, iese tocmai la vechea graniţă cu Transilvania’’ (19,pag. 99). Deci există această ,,potecă pastorală’’, care este cea descrisă de noi mai sus.

           Despre monografia ,,Spicuiri din analele satului Titeşti’’ a lui N.I. Vlădescu aminteşte scriitorul Ilie Purcaru : ,,…e bătrânul pensionar Nicolae I. Vlădescu, autorul unei monografii a satului, păstrată în manuscris, împodobită şi cu fotografii de epocă, de locuri care au fost, de oameni care au fost’’ (24,pag.21 ).

           Referindu-ne la cele două toponime : Posada Mică şi Posada Mare, pe raza satului Titeşti, sunt punctele în care strămoşii noştri făceau de strajă, în permanenţă, în preajma trecătorilor din munţi (grănicerie).  

           Bătrânul satului, Dinu Mărcoiu, ne povestea în anul 1970, când avea 84 de ani că : ,,tatăl meu – Nicolae Mărcoiu, născut în anul 1836, se ducea la Posada (din Titeşti), unde tatăl lui, Gheorghe, era grănicer, să-i ducă de mâncare, la bordeiul construit acolo, pentru adăpostirea grănicerilor’’ (m,pag.42).

           De fapt, despre acest punct de pază şi mai ales despre căpitănie sau vătăşie ne vorbeşte marele istoric Nicolae Bălcescu în ,,Puterea armată şi arta militară la români’’, arătând că : ,,Alexandru Ipsilant – singurul domn fanariot căruia îi suntem datori, pentru îmbunătăţirile ce a făcut, reorganizând la 1775 vechile rămăşiţe din armată, mai adăugând şi alţi slujitori ’’.

           Când scrie despre lupta de la Posada, poetul Doru Moţoc mai aminteşte şi de diploma maghiară din 17 octombrie 1336 : ,,…avansând o simplă ipoteză de lucruri, operantă desigur, numai în cazul când autenticitatea actului va fi dovedită definitiv, cu argumente serioase.

           Prin această diplomă este răsplătit Thatoner, vicecancelarul voievodului Transilvaniei şi fratele său Bako, pentru meritele din timpul campaniei din 1330. Între altele, iată ce se menţionează în această diplomă – Când noi, împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Ţara Românească, acesta (Bako), din porunca măritului bărbat Toma, voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s-a grăbit în urma noastră şi a stăpânului său, cu puţini oameni în nişte solii şi treburi tainice, apărându-se de duşmani şi de primejdia morţii prin iscusinţa sa isteaţă şi mântuindu-se printr-un noroc şi o întâmplare vrednică de mirare, ne-au ajuns chiar sub Cetatea Argeş (poate ne-a găsit), unde ne-am mirat împreună cu toată obştea de venirea neaşteptată şi unde s-a descărcat în chip vrednic de laudă de însărcinările ce-i fuseseră date şi pe care le luase asupra-şi’’(19,pag.90).

           Este probabil ca, la venire, aceştia să fi mers pe ,,drumul cel nou’’ al Loviştei, trecând prin diferite peripeţii datorită ostilităţii populaţiei. La înapoiere, se pare că fugarii au folosit drumul de peste munţi, având în vedere că ei undeva trebuiau să treacă Oltul, unde nu erau siguri de existenţa podului (care în astfel de situaţii sunt bine păzite sau dărâmate). De asemenea ,,drumul cel vechi’’ al Loviştei le-ar fi putut face şi alte capcane.

           Se observă că identificarea localităţii ,,Posada’’ rămâne tot sub semnul incertitudinii.

           Întorcându-ne la satul din ,,Căşărie’’, nimeni nu cunoaşte adevărul părăsirii acestei vetre. În legătură cu acest fapt s-au păstrat două legende care ne arată că oamenii ar fi fugit de frica unui balaur înfricoşător de mare, care ar fi înconjurat biserica satului într-una din zilele de sărbătoare, apucând sătenii la rugă. Oamenii refugiaţi în turla bisericii i-au aruncat mâncare, îmbrăcăminte, lână în cantităţi mari, încât balaurul, înghiţindu-le, a plesnit.  

           Prin tradiţie se explică numele de ,,Căşărie’’ că provine de la ,,caş’’(brânză proaspătă). S-a susţinut că, aici, sătenii îşi închideau vitele, le mulgeau, iar din lapte închegau caşul.

          

       Legenda satului Titeşti (I).

             ,,Se spune că strămoşii locuitorilor din Titeşti aveau casele sus la Căşărie. (Numele topic Căşărie este cel mai bun argument că locuitorii Loviştei s-au ocupat cu creşterea vitelor încă din cele mai vechi timpuri.)

             La Căşărie era locul unde ţineau oamenii pe timpuri vitele. Acolo le închideau şi tot acolo le mulgeau şi făceau ,,caş’’ (informare Dinu Mărcoiu, 86 ani, Titeşti, 1972).

            ,,Într-o zi de sărbătoare , când mai toţi oamenii erau la biserică, a venit aici dinspre munţi un balaur uriaş şi a înconjurat biserica cu trupul lui. A pus pe treptele bisericii (scării) coada şi capul uriaş cruciş peste ea. Era înfometat şi aştepta să iasă oamenii de la slujbă, ca să-i mănânce.

              Cei care erau pe afară au văzut ce mare nenorocire îi pândea pe fraţii lor. S-au dus repede acasă şi au adus mulţi saci cu lână pentru a-l păcăli pe balaur. I-au dat câte-o lână, câte-o lână, până ce s-a umplut. Balauru’ a înghiţit atât de multă lână, încât nu s-a mai putut întoarce ca să muşte. Atunci au sosit cu toţii şi l-au omorât.

             De atâta spaimă oamenii au părăsit satul şi l-au mutat mai jos, unde e astăzi Titeştiul (culese de la Nicolae Serafin, 88 ani, Boişoara, 1968) (3,pag,128).

  

       Legenda satului Titeşti (II).

             ,,Când era satul sus în Căşărie, oamenii erau tare necăjiţi. Cică era un balaur care prăpădea lumea şi vitele ; acolo n-au mai putut oamenii să stea. Au venit mai la vale şi şi-au făcut casele pe aici, pe unde este astăzi satul Titeşti.

             S-au găsit doi oameni şi nu s-au lăsat până nu l-au omorât. Le mâncase şi lor balaurul câte un mânzat.

             În mijlocul satului era un fag mare şi gros. Cei doi oameni s-au urcat în fag şi au făcut un pat pe crengile lui. Pe urmă au strâns din sat multe viguri de pănură, ţoale şi mult var nestins. Toate le urcau în fag şi le puneau pe pat. De acolo le aruncau direct în gura largă a balaurului. A înghiţit balaurul la pănură şi var nestins pân’ a pleznit. Luase varu’ foc în el. Fierbea nu altceva. (Culeasă de la Gheorghe Mardale, 70 ani, Titeşti, 1970) (3,pag.130).

             Gh. Mardale – zis Gheorghe al Boacii adăugăm noi.

               În cuvântul introductiv al acestei lucrări scrise de Nicolae Ciurea Genuneni, intitulat: ,,O carte frumoasă şi instructivă’’, scris de prof.Ovidiu Papadima, se arată că :

,,…însă, cu toată durata şi continuitatea milenară a vieţii pe meleagurile Ţării Loviştei, să nu ne facem iluzia că din aceste legende s-ar putea reconstitui trecutul ei îndepărtat, la fel ca în filele unei cărţi de istorie. Legenda populară îşi are legile ei artistice proprii – la noi ca şi pretutindeni în lume. Pe oamenii din popor, care memorează şi povestesc asemenea legende, nu îi interesează istorisirea faptelor pe care le evocă, ci înţelesurile lor morale, valoarea lor exemplară, pentru caracterizarea unor anume împrejurări de viaţă şi a unor anume tipuri de oameni (21,pag.11).

              Aprecierile acestea ni se par deosebit de importante. De fapt, ,,balaurul’’ din legendă reprezintă năvălitorii (migratorii), mai veninoşi decât şerpii, care treceau totul prin foc şi sabie, jefuiau aşezările româneşti şi populaţia românească, minoritară în cele mai multe cazuri. Sacii de lână, mânzaţii (vitele), vigurile de pănură (dimie), ţoalele (macaturile) erau de fapt ceea ce căutau năvălitorii.

             Întoarcerea la vechea vatră spre vest cu 1 – 2 km, unde găsim şi astăzi pe titeşteni, considerăm că a avut loc după încetarea marilor năvăliri ale populaţiilor migratoare (sec. IX – XI d.Ch.), din mai multe motive :

– aşezarea din actuala vatră situată între cele două dealuri (Mlacă şi Scăuiel) duce la crearea unui microclimat mult mai favorabil practicării agriculturii, cerinţă importantă având în vedere creşterea numerică a populaţiei;

– suprafeţele agricole sunt mult mai întinse şi mai fertile;

– dezvoltarea comerţului impunea utilizarea unui drum mai bun şi mai cunoscut ca ,,cel vechi al Loviştei’’ şi, desigur, şi alte motive.

           Trecerea năvălitorilor este marcată şi prin menţinerea în etimologia locală a numirilor geografice ca ,,Tătaru’’ (deal folosit ca observator în calea tătarilor), cât şi diferitele nume de familie: Teleabă, Telebuş (cumane), Vlad şi Voicu (slave) etc.

           Numele de ,,Căşărie’’ cu siguranţă nu provine de la cuvântul ,,caş’’, ci de la pluralul popular al substantivului ,,casă – căşi, căşii sau căsii’’. ,,Căşării şi căsării’’ sunt forme generice folosite pentru aglomerări rurale (mai multe case), calchiat (format) după modelul altor cuvinte similare, după formele curente de: porumbărie, aurărie etc. (cu sufixul ,,ărie’’) (5,pag.116).

           Căşărie = construcţie uşoară de lemn şi de pământ; mai poate însemna şi parte a stânii unde se prepară ,,caşul’’ şi brânzeturile (l,pag 169).

           Considerăm argumentele suficiente pentru a demonstra că, într-adevăr, în acest loc – ,,Căşărie’’, a existat cândva un sat.

           Tot aici, în această poiană, la începutul secolului al XX–lea s-au instalat nişte rudari care, după puţin timp, au plecat.

           Contemporan sau poate mai vechi decât aşezarea de la Căşărie este drumul secret (descris de noi) ce trecea de la Sălătruc, spre Ardeal, peste munţi. De-a lungul acestui drum, la distanţe nu prea mari, sunt aşezate mai multe cătune : Mlăceni – Comuna Perişani, la 1 km sud de Pojorâtu ; satul Găujani – Comuna Boişoara, la 1-2 km N – E. Aceste sate, împreună cu satul Titeşti, au cea mai veche atestare documentară din zonă. Ele erau tupilate pe văi, sus spre pădure, cât mai ascunse de primejdia populaţiilor care călătoreau din loc în loc.

           În imediata apropiere a Căşăriei se află dealul ,,Tătaru’’, la 1 km spre nord care cu înălţimea lui domină o bună parte din ţinutul Loviştei. Pe el, mai mult ca sigur a existat un punct de observaţie în calea populaţiilor migratoare.

           Spre est de Căşărie, se păstrează şi astăzi denumirea de ,,Calea Morii’’, pe unde sătenii din Căşărie mergeau să macine la moara din Mlăceni, la distanţă de cca. 3 – 4 km.

           În munţi, mai sus de Clăbucet, tot pe acest drum, se văd şi astăzi urmele unei clădiri formate din trei camere, construite ca adăpost grăniceresc (pichet). Aşezarea avea amplasametul în muntele Zănoaga, pe unde exista un drum ce trecea în Ardeal, pe care localnicii îl numesc ,,hăţaş’’.

           Tot pe acest drum, în apropierea poienii lui ,,Răget’’(mai recent Poiana lui Benzer), la curba actualului drum forestier se află o piatră mare cu douăsprezece cruci săpate pe ea. În legătură cu această piatră există şi o legendă.

    

                  

                              –Legenda pietrei cu douăsprezece cruci–

 

           ,,În partea de nord a satului Titeşti, în locul numit ,,Poiana lui Răget’’, se află o piatră mare pe care sunt încrustate douăsprezece cruci. Se spune din bătrâni că aceste cruci sunt semne haiduceşti. Sunt semnele celor doisprezece haiduci (care poposeau la ,,Casa Serafinei Diaconeasa din satul Boişoara) care au trecut cândva pe acolo. Haiducii strânseseră din atacurile pe care le dăduseră şapte poveri de cal de bani de aur. Au îngropat toţi banii acolo sus, la Poiana lui Răget, la vreo doisprezece paşi distanţă de piatra cu douăsprezece cruci şi într- o direcţie numai de ei cunoscută. Comoara a fost băgată lângă o piatră albă ca laptele şi cu trei colţuri. Şi s-au jurat haiducii că nu vor scoate comoara unii fără alţii.

           Crucile mai mari de pe piatră reprezintă căpeteniile haiducilor,iar celelalte cruci –mai mici – restul haiducilor’’(culeasă de la Gh.D Mardale, 70 ani 1970)(3,pag.120).

             Rectificăm noi că piatra se află în partea de S – E a satului Titeşti.

             Din legendă desprindem sâmburele de adevăr şi anume : rumul a fost folosit şi de haiduci, iind mai ferit şi umblător în două ţări: Ardealului şi Valahiei.

            Pe acest drum ,,cel mare al Loviştei’’ clătorea şi haiducul Dăianu, căpitan de haiduci, participant la Revoluţia de la 1848, din Transilvania, după cum rezultă din următoarea descriere : ,,Dăianu, ăsta, era căpitan de haiduci, de lotri, care, cân’ o-nceput revoluţia (cea de la 1848), le-o zis <Da’ ce, eu să stau cu mâinile în sân ? > Şi s-a dat cu revoluţia, de le-o mers vestea până la Budapesta şi Viena’’ (6, pag. 59).

           Haiducul Dăianu era prieten cu Ioniţă Răducanu, zis Rouă, probabil tot haiduc, aciuiat aici, la noi, în sat. De fapt, casa Serafinei Diaconeasa, din Boişoara – gazdă de haiduci – prin acte legale a aparţinut lui Rouă. Cei doi se întâlneau adesea la stâna din Pleş (m,pag.63).

           Cu siguranţă pe acest drum se ajungea în frumoasa pajişte alpină ,,Faţa lui Sf.Ilie’’ – proprietatea moşnenilor boişoreni, unde se ţinea renumitul târg de la 20 iulie, drum despre care dă informaţii şi scriitorul Ilie Purcaru: ,,Păstorii adunaţi la un astfel de bâlci, spun bătrânii, l-au trecut în Transilvania, peste Faţa lui Sf. Ilie, apoi peste culmile Pietricelei, Fundul – Boii şi Petrele – Albe, pe Vladislav Voievod, scăpându-l de turci, care-l vânau, voievodul răsplătindu-i apoi pe cei din Loviştea cu hrisoave de stăpânire peste munţii şi peste moşiile locului’’ (24, pag. 133).

             Odată cu strămutarea în vatra actuală (vechea vatră), locuitorii au folosit ca drum tot traseul cel vechi, ,,drumul cel mare’’ al Ţării Loviştei. Pe acest drum a existat un han cu cârciumă pe timpuri, în punctul numit ,,La Frumuşelul’’, pe malul drept al ,,Văii Barbului’’, astăzi proprietatea moştenitorilor lui Ioniţă P. Rouă.

             Pe marginea stângă a acestui drum există în punctul numit ,,Gruiu Plăcinţii’’ o piatră mare, cu inscripţii pe ea, unde s-au efectuat săpături, dar rezultatul lor n-a fost publicat până în prezent.

             Pe parcurs vom arăta că această piatră a marcat hotarul dintre moşnenii cucoieni şi titeşteni, presupunându-se că aceste însemne reprezintă marcajul dintre cele două sate megieşe.

             Trecerea de la locuinţa monocelulară la cea cu două încăperi, formată din cameră de locuit şi cămară sau tindă, s-a realizat treptat, conducând la alt tip de casă, cea cu cămară şi prispă.

           Din cercetările etnografice efectuate a reieşit faptul că trecerea treptată la locuinţele cu trei încăperi, mai ales cu două camere şi tindă la mijloc, a început aici, la noi, ca de altfel în toată România, încă din secolul al-XVIII– lea. Concomitent cu aceasta s-a trecut şi la construirea de locuinţe cu mai multe încăperi şi la locuinţele cu etaj, după modelul celor olteneşti.

           Pentru amplasarea locuinţelor mari s-au căutat terenuri rezistente şi nemişcătoare, ce se găsesc mai ales în centrele satelor Titeşti, Bratoveşti şi Cucoiu.

           Desigur că şi traseul ,,vechiului drum’’ şi-a schimbat itinerarul. La începutul secolului al–XIX–lea, drumul nu mai cobora din Vârful Spinului, Ţurţudan, Cazan (castru ), Dealul Mlăcii, ci o apuca pe Glod (actuala potecă înspre satul Spinu), ajungând la pod, la ,,Gura Dosului’’. Urma traseul prin centrul satului, urca şi apuca ,,calea cea mare’’ spre Boişoara.

           Pentru trasarea drumului spre Boişoara, cel de pe ,,Coasta Mlăcii’’, a fost adus în localitate un inginer proiectant. După acest proiect, şoseaua urma să se construiască în serpentine, în scopul evitării pantei. Tudorică Adrian, primarul de atunci, s-a opus proiectului, deoarece proprietatea lui şi a cumnatului său, Adrian Popescu, ar fi fost călcată pe mai multe porţiuni. La insistenţele acestui primar, prefectul de Argeş anulează proiectul ingineresc şi avizează favorabil traseul stabilit de primar, adică cel existent şi astăzi, în pantă periculoasă, care a dat naştere la mai multe accidente.

             Aceste accidente au fost evitate în ultimul timp, datorită podului construit peste ,,Valea Satului’’, care domoleşte din panta dealului, suspendând şi cele două curbe periculoase pe care le urma vechiul traseu.

           Drumul care trecea prin faţa castrului, în direcţia Perişani, se practică în continuare, dar fără să fie amenajat. El poartă denumirea de ,,drumul oilor’’, până la ,,Covei’’(Glod), unde întâlneşte actuala şosea judeţeană, lângă terenul moştenitorilor lui Nicu M. Călinoiu.

           Datorită marilor alunecări de teren ce au avut loc înainte de primul război mondial, porţiunea de drum Gura Dosului-Vârful Spinului, a devenit impracticabilă, rămânând o potecuţă. Atunci s-a trasat actuala şosea Gura Dosului-Ţurţudan, care trece prin centrul noii vetre a satului Cucoiu, picher fiind Tudorică Adrian, fostul primar.

         Vechea ,,cale’’ a Loviştei, cu micile deviaţii făcute ulterior şi descrise de noi, a devenit ,,şoseaua judeţeană’’ ce leagă acum Câinenii cu Sălătrucul Argeşului.

 

Sursa: Vlădescu, Florea – Monografia comunei Titești, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2003, p. 39-64.