Vâlcea – resurse naturale

a. Resurse geologice

 Sarea este cunoscută şi exploatată din vremuri străvechi. Poate nu întâmplător vechea cetate dacică Buridava s-a instalat pe zăcământul de sare de la Ocnele Mari-Ocniţa, sarea fiind un important produs folosit în negoţ .Zăcământul de sare este destul de întins, fiind cuprins între Ocnele Mari, Govora, Stoeneşti, Pietrari şi Slătioara, prezenţa sa fiind indicată de izvoarele sărate ce apar în aceste localităţi. Exploatarea, la început în saline, iar mai târziu (din 1963) prin sonde sub formă de soluţie necesară Combinatului chimic Râmnicu-Vâlcea, a adus prosperitate locuitorilor, dar în ultima vreme – şi multă amărăciune. Treptat, s-a constatat că dizolvarea sării şi extragerea soluţiei creează goluri subterane imposibil de controlat, care pot favoriza deplasări ale terenului şi chiar prăbuşiri. Injectarea motorinei  deasupra zăcământului, metodă prin care se spera să se susţină terenul, nu a dat rezultatele aşteptate. În plus, motorina s-a infiltrat în sol şi în pânza de apă freatică, făcând imposibilă folosirea fântânilor. Prăbuşirea unor cavităţi a determinat strămutări de locuitori în aşezări construite departe de Ocele Mari – la Valea Răii, altele fiind pregătite pentru strămutare la Căzăneşti. Gândirea antiecologică, exclusiv în spiritul exploatării, şi-a arătat consecinţele în ultimii ani: stress pentru populaţie, cheltuieli imense ale societăţii care puteau fi evitate, modificări ale mediului, distrugeri ale terenurilor etc.

Petrolul. Exploatarea petrolului în judeţul Vâlcea a început în jurul anului 1940. Primele foraje de exploatare s-au făcut în perimetrul localităţii Băbeni, apoi treptat s-au extins spre sudul şi vestul judeţului. Exploatări importante se află şi la Drăgăşani, Ghioroiu, Zătreni, Mădulari,  Grădiştea etc. Valorificarea zăcămintelor de petrol şi gaze naturale nu s-a făcut fără a influenţa puternic natura înconjurătoare. Trecând peste elementele constructive inerente (platforme betonate, drumuri de acces, instalaţii electrice, diverse conducte), se poate aminti efectul poluant al scurgerilor de petrol ducând la impurificarea apelor subterane şi a solului. Consecinţe nefaste s-au remarcat şi cu prilejul unor accidente. Astfel, în perioada anilor 1950-1960, multe sonde se aprindeau şi ardeau, uneori săptămâni în şir, fără a se putea interveni. În egală măsură, gazele ce ajungeau la suprafaţă prin fisuri ale scoarţei, se aprindeau în mod accidental şi ardeau multă vreme. În anul 1986, o puternică erupţie a unei sonde din comuna Mădulari, urmată de un incendiu prelungit aproape o lună, a adus pierderi economice colosale, dar şi efecte distructive asupra pădurii din jur, până a putut fi stinsă şi pusă sub control.

 Calcarul. Rocile calcaroase au, de asemenea, o utilizare străveche. S-au folosit mai mult sub formă de piatră de var care, prin ardere, a dus la obţinerea varului necesar construcţiilor, la igienizarea locuinţelor sau la combaterea dăunătorilor viticoli. Cantităţile folosite erau, însă, mult prea mici şi se folosea mai ales piatra provenită din aluviuni. Treptat, însă, prin construirea Combinatului Chimic Râmnicu-Vâlcea, a început – din 1959 – exploatarea calcarului din muntele Arnota, ca materie primă. Extinderea acesteia a dus la naşterea celei mai mari cariere a judeţului, iar consecinţele ecologice, de care nu s-a ţinut seama de la început, au apărut deja; printre acestea, izvorâte mai ales din nerespectarea unor cerinţe elementare, se poate aminti apariţia unor halde de pietriş ce înaintează spre sud prin livezile cetăţenilor, ca şi a unor lacuri ce ocupă terenurile agricole. Praful, zgomotul şi vibraţiile utilajelor de transport produc disconfort cetăţenilor din zonă. Mai nou, halda de pietriş se întinde şi în albia pârâului Costeşti, în sectorul de chei, barând curgerea apei. Problemele complexe pot fi însă rezolvate prin discuţii între specialişti şi receptivitatea exploatatorului, acţiuni care au început deja.

 Mica şi feldspatul. Aceste două minerale se află diseminate în pegmatitele din Munţii Lotrului şi se exploatează încă de la începutul primului război mondial. Multă vreme, exploatarea s-a făcut manual, în galerii, iar transportul – cu ajutorul cailor. Prin deceniul al şaptelea, exploatarea s-a extins şi a apărut prima carieră în Cataractele Lotrului, urmată de punerea în funcţiune a instalaţiei de măcinare a minereului. Odată cu aceasta, a început să se depoziteze materialul steril (terasit) în albia Lotrului. Au luat naştere munţi de terasit (un fel de nisip cu resturi de mică, folosit puţin în construcţii), asupra cărora au început să acţioneze apele  din precipitaţii, astfel că toată albia Lotrului pâna în Lacul de la Mălaia (circa 30 km) a fost impurificată. S-au produs modificări în peisaj, astfel că vestitele Cataracte ale Lotrului (apreciate de geograful I. Conea ca cele mai sălbatice din ţară), şi-au pierdut farmecul, s-au produs modificări în fauna piscicolă. Mai grav este faptul că aceste materiale s-au depus sub formă de sedimente în lacul de acumulare de la Malaia, care este astfel condamnat la o colmatare rapidă. Acum, exploatarea a fost închisă.

 Cărbunele se exploatează în judeţul Vâlcea de peste 30 de ani, în minele de la Cuceşti-Cernişoara. Este un cărbune tânăr, neogen, din categoria lignitului şi se foloseşte pentru arderea în termocentrale. Extragerea din subteran nu produce prea mari modificări în peisaj, dar poate contribui la impurificarea apelor, localnicii suferind uneori de lipsa apei potabile. Cea mai mare  exploatare,  în cariere, s-a făcut în perimetrul Berbeşti-Alunu, unde au loc schimbări în peisaj. Cărbunele (lignit) este folosit în mare parte la centrala electrică de la Râmnicu-Vâlcea, fiind transportat pe calea ferată construită special, dar şi prin mijloace auto. Recent, au început să se manifeste alunecări ale halelor de steril de la Mateeşti, periclitând gospodăriile cetăţenilor .    

Argila, nisipul, piatra. Depozitele sedimentare neogene şi cuaternare aflate la poalele Munţilor Căpăţânii şi în dealurile subcarpatice, constituie importante rezerve de materiale de construcţie. Argila se extrage din mici cariere de interes local şi se transformă în cărămidă, în unele aşezări (Căzăneşti, Măldăreşti, Bujoreni, Grebleşti etc.), sau în gospodării ale oamenilor. Nisipul şi pietrişul se exploatează în balastiere amplasate lângă râul Olt (Ioneşti, Buneşti etc.) sau în albia unor pâraie (Govora, Olăneşti etc.). În sectoarele în care acţionează mijloacele tehnice, se produc efecte asupra turbidităţii apei şi a faunei reofile.

Apele minerale. Judeţul Vâlcea posedă importante resurse de ape minerale, dispuse în principal pe bordura sudică a Munţilor Căpăţânii. Majoritatea lor sunt ape minerale de zăcământ, clorurate, sulfuroase, carbonatate, iodurate etc. (A. Pricăjan, 1985). Cunoscute, apreciate şi valorificate de peste un secol şi jumătate, aceste ape au efecte binefăcătoare asupra organismului uman, astfel că în perimetrul surselor s-au dezvoltat staţiuni balneare de reputaţie naţională şi – unele – chiar internaţională (Călimăneşti-Căciulata-Cozia, Olăneşti, Ocnele Mari-Ocniţa, Govora). Alte izvoare minerale se întâlnesc la Cheia, Dobriceni, Pietrari, Bărbăteşti şi Costeşti, dar încă nu sunt puse în valoare, deşi unele încercări au existat la Costeşti şi Pietrari. Valoarea terapeutică  a apelor minerale de la Olăneşti, Govora sau Călimăneşti impune judeţul Vâlcea ca unul dintere cele mai renumite judeţe în refacerea sănătăţii şi forţei de muncă. Staţiunea de la Băile Olăneşti are peste 35 de izvoare, captate şi folosite în cura internă şi externă, aflându-se pe primul loc în ţară în ceea ce priveşte numărul de izvoare, debitul zilnic al acestora, precum şi varietatea concentraţiei şi compoziţiei apelor minerale (Catrina S.V., Catrina Veronica, 1992). Conservarea acestor izvoare se realizează conform legislaţiei, prin stabilirea unor sectoare de protecţie hidrogeologică.

Aur şi metale preţioase. Încă din antichitate, s-a remarcat prezenţa de laméle şi pulberi de aur, precum şi ilmenit, zircon, granaţi, rutil etc., în aluviunile Oltului. Ele au fost şi exploatate sporadic în unele sectoare, prin mijloace primitive şi cu rezultate modeste. Alte exploatări de aur au mai avut loc, prin galerii, la Valea lui Stan şi pe Valea Băiaşului (în Loviştea), unde aurul apare pe vechi filoane hidrotermale, dar condiţiile tehnice dificile au oprit exploatările. Alte minerale (granaţi, spodumen, turmalină, sienit etc.) se află diseminate în cristalinul Lotrului.

 

b. Resurse vegetale

 

Pădurile au constituit dintotdeauna o mare bogăţie pentru omenire (I. Milescu, 1990), un dar pe care natura l-a făcut oamenilor. Judeţul Vâlcea are un bogat fond forestier, ce cuprinde 265.490 ha din care 110.980 ha pădure – proprietate publică a statului şi 23.189 ha pădure aparţinând altor proprietari după cum urmează: persoane fizice – 15.454 ha; obşti de moşneni – 4485 ha; instituţii de cult – 850 ha; primării – 2400 ha (după datele Direcţiei silvice Vâlcea). Compoziţia pădurilor este de 72% foioase şi 28% răşinoase, din care fag 32%, molid – 23%, brad – 2%, gorun – 16%, alte quercinee – 8%, diverse tari – 14%, diverse răşinoase – 2%, diverse moi – 3%. Posibilitatea anuală a pădurilor din judeţul Vâlcea este de 260.000 metri cubi. Peste 75% din suprafaţa fondului forestier cuprinde păduri din categoria I funcţională. Pentru asigurarea cu material forestier de reproducere se recoltează seminţe din 11 rezervaţii de seminţe, două plantaje de cireş, un plantaj de larice, o cultură de plante mamă pentru plop euroamerican. În fiecare an se produc şi se valorifică peste 2 milioane de puieţi în pepiniera centrală de la Ioneşti şi în cele cantonale. Se mai valorifică: fructe de pădure, plante medicinale,ciuperci şi răchită de cultură.

 De-a lungul timpului, pădurile au susţinut puternic economia ţării şi viaţa oamenilor. Începând cu anul 1920, Societatea Carpatina a exploatat suprafeţe mari de pădure în bazinele Lotru, Boia, Olăneşti, Cheia etc. Pentru aceasta s-au construit căi ferate forestiere pe Lotru până la Voineşiţa, pe Valea Călineşti şi pe Valea Păscoaia. Altele s-au construit pe Luncavăţ şi Bistriţa. Funiculare de mare capacitate, ca cele din Valea Cheii-Păscoaia sau Tărure-Cornet, au contribuit şi ele la scoaterea materialului lemnos (D. Turnock, 2005).

 În deceniile şase, şapte şi opt ale secolului XX, s-a construit o bogată reţea de drumuri forestiere (peste 1200 km), numeroase cabane şi magazine forestiere, precum şi utilaje performante (autotractoare forestiere articulate – TAF-uri) şi autocamioane ce puteau transporta 10-25 m³ la o cursă (desfiinţându-se căile ferate forestiere). Toate au servit la gospodărirea şi valorificarea pădurilor după norme ştiinţifice furnizate de o prestigioasă şcoală românească de silvicultură. În acelaşi timp, s-au realizat lucrări pentru corectarea torenţilor şi retenţia aluviunilor pe aproape toate pâraiele din zona muntoasă a judeţului. Silvicultorii s-au străduit să asigure atât regenerarea naturală, cât şi plantarea suprafeţelor despădurite ale pădurilor, astfel că astăzi există păduri tinere cu o mare vigurozitate, în mai multe bazine hidrografice (Cerna, Valea Rece, Luncavăţ, Cheia, Olăneşti, Lotru, Latoriţa, Boia etc.). Aşa cum au susţinut marii silvicultori ai ţării, pădurea nu este, însă, numai masă lemnoasă, aducătoare de profit; ea reprezintă un sistem ecologic cu care omul trebuie să convieţuiască şi orice distrugere poate avea efecte catastrofale în condiţiile unui mediu din ce în ce mai fragil.

 În ultimii ani, retrocedarea pădurilor către foştii proprietari a creat unele dezechilibre în exploatarea acestora. Ceea ce îngrijorează mult este, pe alocuri,  lipsa reîmpăduririlor, exploatarea arborilor cu numeroase pierderi colaterale, neglijenţă în gospodărirea parchetelor etc. După 1990, efectele “democraţiei” s-au resimţit şi în tăierea arborilor de pe marginea şoselelor, care contribuiau la purificarea aerului intoxicat cu fumul eşapamentelor şi la umbrirea asfaltului încins de arşiţa verii. În locul lor, nu s-a mai plantat nimic… Au venit unii cu ideea că arborii ar fi periculoşi pentru circulaţie, deoarece multe maşini se lovesc de ei, ca şi cum arborii ar fi de vină…

 Pajiştile (montane, subalpine şi alpine) au constituit suportul existenţei numeroaselor turme de oi. În zona subcarpatică a judeţului Vâlcea sunt cunoscute sate de oieri (Vaideeni, Râmeşti, Urşani, Romani, Bistriţa, Costeşti, Bărbăteşti, Băbeni, Măgura etc.) care nu numai că au asigurat produsele necesare pieţei, dar au păstrat tradiţii stăvechi ale neamului nostru. Ei sunt păstrătorii sărbătorilor dacice de tip nedei, care reuneau păstori din cuprinsul Carpaţilor, prilej cu care se făcea schimb de produse, se încheiau căsătorii sau se petrecea, uitându-se de necazuri. Cântecul din fluier rămâne o componentă fundamentală a creaţiei folclorice autentice.

 Totuşi, lipsa unor cunoştinţe ecologice şi goana după câştig sau obligaţiile către stat, au dus, în anumite perioade, la creşterea numerică a turmelor de oi, depăşindu-se gradul de suportabilitate al pajiştilor. În aceste condiţii, au dispărut speciile productive (Festuca, Agrostis, Poa etc.), apreciate de animale, şi s-a extins specia Nardus stricta (ţepoşica), o plantă puţin consumată de animale, care a invadat aproape toate pajiştile etajului subalpin. Răspândirea acestei specii a fost favorizată de lipsa unei fertilizări eficiente cu îngrăşăminte naturale sau artificiale adecvate. Tot prin lipsa de preocupare a celor ce administrează stânele, în jurul acestora s-au răspândit specii nitrofile perene (ştevia stânelor-Rumex crispus, urzica – Urtica dioica) neconsumate de animale care, pe lângă aspectul de neglijenţă şi dezolare pe care îl sugerează, au contribuit la abandonarea unor păşuni şi desfiinţarea unor stâne, rosturile acestora fiind preluate de alte suprafeţe. Suprapăşunatul are deja consecinţe importante, îndeosebi în declanşarea unor focare de eroziune vizibile în Munţii Latoriţei (Muntinu, Miru), Urdele, Parâng (Coasta Petresei, Mohoru, Lespezi), Cărbunele sau Căpăţânii (Negovanu, Nedeia, Balota) etc.

 Nu este lipsit de importanţă faptul că înainte de 1989 s-au construit numeroase drumuri de acces spre stâne, folositoare de altfel, utilizând numai buldozere şi fără a consolida marginile. S-a distrus astfel integritatea covorului vegetal şi, sub acţiunea precipitaţiilor violente, frecvente în etajul subalpin, a început eroziunea solului cu formare de ogaşe şi ravene ce schimbă înfăţişarea munţilor. Se întâlnesc astfel de situaţii pe Munţii Văleanu, Ursu, Negovanu, Groapa Mălăii şi alţii. Pe Muntele Văleanu, focarele de eroziune fiind puternice, au necesitat unele operaţiuni de oprire, prin lucrări destul de costisitoare. Cei ce doresc, pot să cunoască înţelepciunea oamenilor din vechime care, cu mijloace rudimentare (târnăcop şi – rar – dinamită) au creat în anii 1915-1916 drumul de culme de pe Munţii Latoriţei, unde lucrările nu au fost urmate de apariţia eroziunilor. Ziduri vechi din piatră, aşezată cu meşteşug una peste alta, fără liant, au oprit şiroirea produsă de precipitaţii, asfel că acest drum  de altitudine, după aproape 100 de ani de existenţă, nu a generat niciun focar de eroziune şi se menţine în stare bună şi astăzi.

 Recent, s-a constată diminuarea păşunatului cu turme de oi în Munţii Căpăţânii, prin alegerea unor locuri în regiunile de câmpie reducându-se mult presiunea asupra pajiştilor montane şi subalpine. În unele locuri, însă, au fost aduse la păşunat vite mari (bovine) care, prin greutatea lor, tasează mai puternic solul, iar prin cantitatea mare de dejecţii, se poate distruge stratul ierbos. O indiferenţă dăunătoare s-a constatat după 1990, când numerose instalaţii şi amenajări pentru adăparea animalelor în munţi, au fost distruse, ca şi saivanele ce serveau la adăpostul animalelor.

 Plantele medicinale constituie resurse importante pentru industria farmaceutică, precum şi pentru folosirea ca atare de către populaţie. Zestrea vegetală a judeţului Vâlcea oferă o diversitate biologică remarcabilă şi în acest domeniu. Recoltarea intensivă a unor specii în anii trecuţi, a dus la limitarea arealului speciei sau chiar la dispariţia unora dintre ele. Între acestea câteva sunt semnificative: angelica (Angelica archangelica), folosită frecvent ca stimulator al poftei de mâncare (tratament de alfel simptomatic şi, deci, puţin eficient) şi-a redus simţitor arealul. Se mai întâlneşte sporadic pe unele văi montane, până la 2000 m altitudine.

 Ghinţura galbenă (Gentiana lutea), folosită pe scară largă în tratamentul unor afecţiuni hepatobiliare sau gastrice, a plătit tribut greu populaţiei din zonele perimontane, cât şi întreprinderii PLAFAR, mai ales că şi în acest caz se recoltează rizomii. Mai nou pentru salvarea speciei, declarată monument al naturii, se recomandă recoltarea rizomilor de Gentiana asclepioides care aceleaşi proprietăţi, dar o răspândire mai largă.

 Bujorul de munte – zmirdarul, cocozarul (Rhododendron myrtifolium) sau azaleea munţilor noştri, a început în ultimii ani să fie periclitat prin recoltarea florilor. Fără a avea nişte indicaţii precise, ci doar un miros parfumat, florile sunt culese de diferite persoane în scopul preparării unor ceaiuri medicinale, sirop sau chiar pentru dulceaţă. Sunt afectate mai cu seamă suprafeţele de pe Munţii Fratoşteanu şi Puru din masivul Latoriţei.

 Jneapănul (Pinus mugo Tura) sau jipul, arbust târâtor din etajul subalpin, formează masive întinse sau mici pâlcuri de formă circulară diseminate în pajiştile subalpine. Se mai întâlneşte pe stâncării, chiar la altitudini mai joase. Valoarea sa fitofarmaceutică este foarte mare, deoarece din părţile vegetative se extrage terebentina, vitamina C şi alte substanţe valoroase cu importanţă medicinală, produse din lujerii tineri. Mugurii de jneapăn au efecte antibronşitice. Puţini cunosc însă rolul ecologic extraordinar pe care îl are această plantă în reglarea echilibrului hidric şi prevenirea eroziunilor. Se pare că, printre alte cauze, un rol determinant în declanşarea inundaţiilor catastrofale din anii 1970 şi 1975, care au afectat şi judeţul nostru, l-au avut defrişările masive de jnepeni din masivele înalte ale Carpaţilor, inclusiv Munţii Lotrului şi ai Latoriţei.

 Tăierea jnepenilor în munţii din nordul judeţului Vâlcea a început prin anul 1960 şi a avut ca motivaţie “curăţirea” şi extinderea păşunilor subalpine. Întrucât lemnul rezultat nu a putut fi valorificat, uneori i s-a dat foc, dar în cele mai multe locuri s-a depozitat sub forma unor şiruri de grămezi (martoane) care se întâlnesc şi astăzi; acestea nu au putrezit, refuzând parcă să fertilizeze muntele. Astfel de rămăşiţe se mai pot observa azi în Munţii Latoriţei (Muntinu, Cioara, Bălescu) şi Munţii Lotrului (Jidu, Negovanu, Clăbucetu, Dealul Negru etc.). În locurile plane, tăierea jnepenilor a fost urmată de înmlăştinirea terenurilor, cu dezvoltarea unor specii de muşchi (Bryophyte) şi a speciei ţepoşica (Nardus stricta)  asociaţii cunoscute sub numele de higronardete.

 

c. Resurse animale

 

Vâlcea, judeţ al cărui nume a fost asociat cu cel al unei viguroase sălbăticiuni – lupul (în limba slavă veche: vâlc), cu toate pierderile suferite, deţine totuşi supremaţia în domeniul faunei – atât piscicole, cât şi cinegetice. Se întâlnesc aici exemplare superbe din aproape toate speciile de mamifere (urs, lup, capră neagră, râs, cerb, mistreţ, căprior, pisică sălbatică, jder, veveriţă etc.), păsări, reptile, amfibieni sau peşti. În plus, lumea puţin cunoscută a nevertebratelor (insecte, crustaceee, păianjeni, miriapode, melci, protozoare etc.) este reprezentată prin populaţii însemnate pe care specialiştii le cunosc şi le apreciază. Fiecare îşi are rostul său în marea epopee a naturii. O dovadă a bogăţiei faunei din judeţ, ca şi a gospodăririi pe criterii ştiinţifice, o constituie existenţa a 47 de fonduri de vânătoare din care 15 aparţin Direcţiei silvice, 27 –  AGVPS, iar celelalte – unor asociaţii particulare. Fauna piscicolă a judeţului a pierdut însă lostriţa (Hucho hucho), despre care scrieri vechi amintesc de existenţa ei în Olt, Lotru şi Latoriţa. Se pare că hidronimul Latoriţa îşi trage originea de la acest măreţ reprezentant al Salmonidelor. Păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), deşi se bucură de protecţia din partea silvicultorilor şi există crescătorii care acoperă necesarul pentru consum, este, în numeroase ape, ameninţat din cauza braconajului. Multe din râurile de munte ale judeţului Vâlcea au suferit din această cauză, refacerea faunei fiind posibilă doar după mulţi ani. Înainte de 1989, peştii care mai supravieţuiau în râul Olt, nu mai puteau fi consumaţi datorită impregnării lor cu diverse substanţe chimice aflate din abundenţă în apa suprapoluată.

După 1989, prin închiderea unor fabrici poluante, prin măsuri drastice ale organelor de protecţie, în salba de lacuri de pe Olt se pot pescui cantităţi importante de peşte care întruneşte condiţiile spre a fi consumat. Refacerea potenţialului piscicol spre care se tinde, pare a fi o reîntoarcere la vremurile vechi, când peştele autohton satisfăcea în întregime cerinţele populaţiei. Totuşi, recoltarea excesivă a icrelor la peştii din lacurile aflate în sudul judeţului, este o operaţiune dăunătoare care se poate răsfrânge ulterior asupra cantităţii de peşte recoltat. Dintre amfibieni, sunt în pericol broaştele (specii ale genului Rana) care se recoltează pentru consum de către anumite persoane, mai ales pe Valea Lotrului.

Reptilele plătesc tribut greu celor care sunt dornici de a ucide aceste vietăţi târâtoare. Dintre acestea, şerpii de casă (Natrix natrix) şi de apă (Natrix tessellata), aflaţi în vecinătatea aşezărilor omeneşti, animale complet inofensive faţă de om, dar folositoare prin consumul de şoareci sau insecte, sunt distruse sistematic. La fel şi şarpele de sticlă (Anguis fragilis) numit prin părţile noastre năpârcă, este  omorât de oameni, deşi este complet inofensiv. Şarpele, animal teluric, chtonian, fecund şi totodată considerat malefic (M. Coman, 1986), pare a fi hărăzit să fie omorât oriunde şi oricând este văzut, deşi el figurează pe stindardul dacic sau în efigia ştiinţelor medicale (veninul unor şerpi conţine substanţe tămăduitoare). Se pare că există o teamă ancestrală a omului faţă de şarpe, venind din mitologie, dar fără nicio justificare reală în ţinuturile noastre. De aceea, trebuie să înceteze această acţiune barbară, sacrificarea şerpilor fiind inutilă omenirii.

Există pe teritoriul judeţului şi reptile veninoase – viperele – a căror răspândire este cantonată în teritoriile muntoase din nord, cu predilecţie în areale calcaroase. Nici acestea (Vipera berus şi Vipera ammodytes) nu constituie un pericol pentru om, dacă acesta circulă cu atenţie prin biotopul lor. Nu muşcă decât dacă sunt călcate sau iritate, acţiunea lor nefiind altceva decât reacţie de apărare. În schimb, hrana lor predilectă o constituie rozătoarele, ele fiind astfel un răpitor cu rol de control în înmulţirea prolificelor rozătoare.

Păsările au fost puternic afectate de activităţile umane, astfel că efectivele unor specii s-au diminuat foarte mult, iar altele au dispărut cu totul. În arealul colinar şi de şes se întâlnesc totuşi potârnichile şi prepeliţele, care altădată constituiau deliciile vânătoarei. Alte specii se află, de asemenea, în scădere numerică (sitarii, gâştele sălbatice, cârsteii, turturelele etc.). Pe de altă parte, raţele sălbatice s-au obişnuit să ierneze în ultimii 10 ani pe lacurile de acumulare de pe Olt şi Lotru (Malaia şi Brădişor), unde găsesc condiţii bune de hrană, iar vânătoarea este dificilă. Tot pe aceste lacuri, în condiţiile apariţiei primelor semne de colmatare şi dezvoltare a vegetaţiei de bălţi şi lacuri (stufărişuri, păpurişuri), au apărut lişiţele (Fulico atra), stârcii (Ardea cinereae, A. purpurea) şi egreta mică (Egreta garzetta) care se pot observa vara în anumite sectoare de pe Olt.

În 1937 au fost zărite ultimile exemplare de zăgan (vultur bărbos) în Munţii Cozia (V. Berbece, 1973). Au rămas acvilele, dar şi numărul acestora s-a redus. Se întâlnesc totuşi în sectoarele înalte, stâncoase ale munţiilor din nordul judeţului (Latoriţei, Parâng, Căpăţânii, Făgăraş). Cocoşul de munte (Tetrao urogallus), specie sedentară avându-şi “reşedinţa” în molidişuri, beneficiază de efective remarcabile, datorită unor măsuri drastice de protecţie, dar şi dificultăţii de fi vânat. În egală măsură se întâlneşte şi ierunca (Tetrastes bonasia) în etajele montan şi subalpin. Corbul (Corvus corax) se întâlneşte într-un număr important de exemplare, atât în sectorul de deal cât şi cel montan.

În urma tratamentului cu pesticide aplicate cândva pădurilor pentru combaterea insectelor defoliatoare, au pierit numeroase păsărele, atât de folositoare agriculturii şi silviculturii, refacerea populaţiilor fiind destul de lentă. Un fenomen interesant observat în iarna blândă a anului 1987, a fost migrarea unor populaţii foarte numeroase de cinteze pe Valea Lotrului, dinspre Olt, ajungând până în sectorul Cataracte. Zăpada şi gerul care au urmat, au dus la pieirea unui mare număr de exemplare. Păsările nu mai reprezintă azi o sursă de hrană pentru om, dar prezenţa lor în natură este absolut necesară, deoarece asigură echilibrul ecologic atât de necesar în lumea înconjurătoare; de aceea majoritatea, chiar şi răpitoarele, au fost puse sub ocrotire în Europa şi în lume.

Mamiferele au constituit în vechime ţinta celor mai puternice acţiuni distructive ale omului. Deşi sunt ultimele apărute pe scena istoriei naturale a lumii vii, multe specii s-au pierdut de-a lungul timpului, inclusiv de pe teritoriul judeţului Vâlcea (ursul de peşteră, pantera, elefantul etc.). Omul zilelor noastre însă şi-a dat seama de imensele pierderi şi a trecut la protecţia unora. Astfel, cerbul carpatin există azi în pădurile şi golul de munte din nordul judeţului într-un număr considerabil de exemplare, a căror măreţie face cinste Carpaţilor noştri. Capra neagră – antilopa Carpaţilor – ocupă biotopurile stâncoase de la izvoarele Lotrului (M. Parâng) ca şi cele din Buila -Vânturariţa sau Munţii Basarab, Narăţu, Cozia, dar este supusă uneori braconajului. Ursul, destul de răspândit în ţinuturile muntoase, coboară toamna până în apropierea locuinţelor atras de fructele dulci, mai rar de carnea animalelor. Vânarea sa este strict reglementată, dar unele exemplare au căzut în laţuri puse de braconieri sau ciobani, sfârşind în chinuri groaznice.

Mistreţii, fiind deasemenea sub protecţia legilor vânătoreşti, s-au înmulţit considerabil, producând uneori pagube culturilor agricole din zona montană şi submontană. Oamenii s-au alarmat, dar măsuri eficiente nu s-au putut lua decât după 1990. Oricum, aceste animale sunt vinovate doar în parte de acest comportament. Să nu uităm că mistreţii au existat în pădurile noastre şi cu decenii în urmă, dar tăierea la ras a pădurilor (goruneto-făgete), urmată de apariţia de plantaţii tinere, i-a lipsit de hrana lor principală – ghinda şi jirul – şi de aceea au migrat, mai ales spre toamnă, către terenurile cultivate, unde hrana era mai la îndemână. În pădurile existente, în unii ani, fructificaţia este redusă şi deci mistreţii vor avea de suferit. O dovada a acestei situaţii o constituie şi  ascensiunea mistreţilor spre golul de munte, unde răscolesc pământul pe mari suprafeţe, în căutarea bulbilor unor plante cu care se hrănesc. Căpriorul a cunoscut şi cunoaşte o largă răspândire în terenurile din zona de deal. Râsul, ca şi jderul, se întâlneşte tot mai rar în pădurile din nordul judeţului. Iepurii cunosc efective fluctuante, dar sunt prezenţi în toate biotopurile, începând din zona de câmp până la poalele munţilor.

Specia cea mai urgisită de-a lungul timpului a fost şi rămâne lupul. Considerat fiară rea, atribuindu-i-se tot felul de însuşiri malefice (lăcomie, cruzime, laşitate etc.), toate acestea existente, de fapt, la om, a fost condamnat la distrugere sistematică, utilizându-se toate mijloacele posibile. S-a uitat astfel că din lup provine câinele, cel mai credincios animal din jurul omului, că lupoaicei care i-a salvat pe Romulus şi Remus i s-au ridicat statui la Roma şi Bucureşti, că se cunosc destule cazuri de copii crescuţi de lupi (Mowgli), dar niciun caz real de oameni mâncaţi de lupi. În apărarea lui, s-au ridicat atât specialiştii cât şi maeştri ai condeiului (M. Sadoveanu, I. Pop, Al. Filipaşcu şi alţii). Otrava, capcanele, puşca şi premiile ce s-au pus pentru uciderea lupilor, au scăzut mult populaţiile din Carpaţi. Cu toate acestea, lupul a reuşit să supravieţuiască, adaptându-se prin simţurile sale acestei urgii dezlănţuite asupra sa. În prezent, a fost pus sub protecţie.

În judeţul Vâlcea, după tradiţie – judeţ al lupului, se mai află exemplare viguroase de lupi care asigură selecţia naturală a cervidelor, specii cinegetice de mare interes şi, în acelaşi timp, reprezentanţi de frunte ai faunei montane. Includerea lupului  pe stema judeţului Vâlcea, ar fi un prilej de recunoştiinţă şi reconciliere a omului cu vietăţile sălbatice din munţii judeţului.

 

d. Resurse hidraulice

 

Datorită ţinuturilor muntoase din nordul judeţului care aparţin Carpaţilor Meridionali, reţeaua hidrografică este destul de bogată şi dispune de importante resurse hidraulice. În cadrul acestora trebuie să avem în vedere nu numai energia hidraulică, dar şi ecosistemul acvatic cu importanţă pentru om sau pentru echilibrul natural. Valorificarea acestor resurse a început în anul 1966, când au debutat lucrările la sistemul hidroenergetic de la Lotru. De-a lungul a circa 15 ani, s-au realizat în cadrul acestui sistem şapte baraje cu şapte lacuri de acumulare (Vidra, Petrimanu, Galbenu, Balindru, Jidoaia, Malaia, Brădişor) în care rezervorul principal – lacul Vidra – însumează 340 milioane de metri cubi, cu o suprafaţă de peste 1000 hectare. Aceste lucrări au necesitat construirea unor drumuri de acces în lungime de peste 200 km, a unei reţele de galerii de  peste 160 km, înfiinţarea unor cariere şi tăierea a mii de hectare de pădure. Desigur, aceste operaţiuni au fost necesare, întrucât hidrocentrala Lotru, concepută ca unitate de vârf în energetica românească şi funcţionând în cascadă cu centralele de la Malaia şi Brădişor, produce 640 MW., jumătate din cât produce Dunărea la Porţile de Fier I.

La început, modificările ecologice au fost alarmante, întrucât se afectau cu duritate ecosisteme forestiere vechi şi stabile. Pe măsură ce lucrările s-au  încheiat, s-a putut constata capacitatea naturii de a-şi vindeca rănile pricinuite de om. În condiţiile unui climat benefic, mai umed datorită altitudinii, sămânţa arborilor împrăştiată de vânt a rodit pe drumurile devenite inutile sau pe haldele de steril scos din galerii, zămislind astfel o puzderie de puieţi, care au regenerat în mare parte pădurea pierdută. Peisajul arid creat de buldozere şi dinamită s-a schimbat treptat, dominat fiind de culoarea verde a clorofilei refăcute. Desigur, în cazul apariţiei lacurilor de acumulare, modificăriile ecologice sunt fundamentale, deoarece ecosistemul unui râu, ca şi cel forestier din jur, lasă locul unui ecosistem lacustru. Totuşi, lacurile de acumulare reprezintă obiective turistice, constituie rezervoare de apă şi contribuie la atenuarea viiturilor şi la reglarea echilibrului hidric.

Evident, cel mai mult se schimbă fauna, cu toate că unele adaptări sunt posibile. De pildă, păstrăvul de munte (Salmo trutta fario) se dezvoltă foarte bine în râurile de munte, dar s-a adaptat şi la viaţa lacustră, putând fi chiar crescut artificial. La fel păstrăvul curcubeu (Salmo irridaeus) se dezvoltă bine în lacurile de acumulare de pe Lotru, unde a fost introdus sub formă de puiet.     

Printr-o acţiune similară, a fost introdus fântânelul (Salvellinus fontinalis) şi lostriţa (Hucho hucho) care cândva era un peşte renumit al acestor râuri, dar care a dispărut ca urmare a braconajului şi plutitului sălbatic al buştenilor. După terminarea barajului de la Brădişor, a luat naştere Complexul salmonicol de pe lacul Brădişor, care furnizează peste 1000 tone de păstrăv anual, mai ales fântânel, o specie adaptată la condiţiile de lac. Recent, prin iniţiativă particulară, au luat naştere păstrăvării la Valea lui Stan, Sălişte şi Mălaia.

Un fenomen îngrijorător s-a produs în vara anului 2004 pe Lacul Brădişor când, datorită unui aport masiv de substanţe organice şi creşterii temperaturii apei, a apărut fenomenul de “înflorire a apelor” care a dus la creşterea volumului de alge albastre-verzi în masa apei, urmată de diminuarea cantităţii de oxigen care a provocat moartea peştilor şi dezvoltarea bacteriilor anaerobe, cu afectarea calităţii apei.

Râul Olt, cel mai mare râu care curge prin judeţul Vâlcea, a fost amenajat pentru producerea energiei electrice începând cu anul 1970, când s-a dat în folosinţă centrala de la Râmnicu-Vâlcea. Între 1974-1980 au fost puse în funcţiune pe raza judeţului Vâlcea hidrocentralele de la Drăgăşani, Zăvideni, Ioneşti, Băbeni, Govora, Râureni, Dăeşti, iar în 1981 – hidrocentralele de la Călimăneşti şi Turnu. În 1987 a fost dată în folosinţă hidrocentrala de la Gura Lotrului, în 2004 – cea de la Cornet. În prezent, se află în lucru hidrocentrala de la Robeşti şi în conservare – cea de la Câineni. Toate amenajările de pe Olt cuprind un baraj stăvilar din beton cu 3-4 deschideri deversante, o centrală baraj echipată cu turbine  Kaplan, un baraj de pământ nedeversor şi diguri longitudinale care delimitează lacul de acumulare, prevenind inundaţiile. Puterea instalată variază între 70 MW la Turnu şi 24,9 MW la Gura Lotrului Cea mai mare acumulare de apă se află la Drăgăşani, având 48 milioane de metri cubi (după M Constantinescu şi Mihaela Pâslaru, Construcţii hidroenergetice în România între 1950-1990, editată de S.C. Hidroconstrucţia S.A.).

e. Resurse eoliene

 

Deşi România dispune de astfel de resurse, ele nu au fost valorificate decât sub formă experimentală. Judeţul Vâlcea a beneficiat de un astfel de experiment privind valorificarea energiei eoliene. Între anii 1979-1985 a funcţionat pe Muntele Negovanu, aproape de curmătura Olteţului, primul poligon experimental eolian, construit de ICEMENERG Bucureşti. Deşi au existat numeroase dificultăţi, prima turbină eoliană din România a dat rezultate satisfăcătoare, dar viaţa aspră la altitudinea de 1900 m, mai cu seama iarna, dar şi alte cauze, au împiedicat extinderea construirii de noi instalaţii. Noi deocamdată  consumăm încă rezervele de combustibili solizi şi lichizi, deversând în atmosferă numeroase substanţe poluante, dar în viitor vom fi obligaţi să apelăm şi la aceste resurse regenerabile şi gratuite.

f. Resurse peisagistice

 

Judeţul Vâlcea este unul dintre cele mai pitoreşti judeţe ale României. Peisajul constituie o puternică resursă, încă insuficient exploatată. Aşa cum s-a scris mai sus, în cuprinsul judeţului întâlnim munţi înalţi, stâncoşi, cu sălbatice căldări glaciare, cu lacuri în care se oglindeşte cerul, alături de care se întind platformele înalte de eroziune, adevărate şesuri de altitudine, iar printre ele – izvoare şi pâraie cristaline pe malurile cărora înfloresc, la vremea scurtă a verii, felurite plante cu petale frumos colorate. Ceva mai jos, dealuri prelungi coboară din munţi, însoţite de râuri năvalnice care îşi domolesc apele în luncile largi. Pe spinarea lor, păduri de fag cu paltini, goruni, mesteceni, tei şi alte neamuri de foioase se întrec toamna în a lăsa omului privelişti încântătoare odată cu ruginirea frunzelor. Către câmpie, râurile lenevesc printre sălcii şi arini, încolăcindu-se în meandre înainte de a se uni cu Oltul.

Dacă vii dinspre capitala României, după ce ai trecut Topologul şi ajungi sus, pe culmea Dealului Negru, privirile îţi sunt atrase spre munţii albăstrii aflaţi spre nord, unde se zăresc meterezele stâncoase ale Masivului Cozia, crestele Făgăraşilor şi culmile Munţilor Căpăţânii. Cobori apoi spre Râmnicu-Vâlcea, reşedinţa de judeţ, de unde se deschid trei direcţii, fiecare cu zestrea sa de frumuseţe. Una este Valea Oltului, pe care o urmezi spre Sibiu trecând prin Parcul naţional Cozia, un tezaur de frumuseţi naturale care te îndeamnă la popas şi admiraţie, iar apoi prin idilica Ţară a Loviştei. La Gura Lotrului se desprinde, din magistrala de pe Valea Oltului (E 81),  DN7A care urmează apa Lotrului şi leagă Valea Oltului de Valea Jiului, trecând pe lângă staţiunea Voineasa şi Lacul Vidra. Acest drum plin de farmec şi poezie atinge la Curmătura Vidruţei şi Curmătura Cibanului, altitudini de circa 1600m, iar la Obârşia Lotrului se intersectează cu DN67c Novaci-Sebeş, drum care traversează Carpaţii atingând cea mai ridicată altitudine (2135m în Pasul Lespezi – Urda).

O a altă cale este vechiul drum pe care treceau probabil şi  Basarabii, respectiv drumul spre Târgu-Jiu, pitoreasca şosea a Olteniei de sub munte, care, trecând peste dealuri şi văi, oferă minunate privelişti spre masivul Buila-Vânturariţa, al doilea parc naţional al judeţului Vâlcea, după care privirea poposeşte pe culmile domoale ale Munţilor Căpăţânii. A treia direcţie ne poate purta spre sud, către Drăgăşani, oraşul viilor şi viticulturii vâlcene, lăsând treptat în urmă dealurile joase în care pădurile fac loc culturilor agricole, iar în stânga – Oltul, domolit în lacuri de acumulare, ne oferă fragmente de stufărişuri în care păsările bălţilor îşi poartă puii în rânduielile pe care natura le-a zămislit în mii de ani de existenţă.

Cascadele reprezintă elemente deosebite de peisaj şi constituie obiective turistice. În plus, ele au un puternic potenţial sanogenetic. În munţii din judeţul Vâlcea întâlnim mai multe cascade. Astfel la izvoarele Lotrului, pe pârâul Câlcescu, după ce părăsesc lacul, apele se prăvălesc într-o frumoasă cascadă ce se strecoară printre jnepeni. Mai jos, în întunecimea pădurii de molid, se află trei cascade între care cascada Ursului (sau Moara Dracilor) depăşeşte 10 metri înălţime. Tot în acele locuri, pe Pârâul Dorului se află cascada Dorului, ale cărei ape se răsfiră peste stâncile acoperite cu muşchi. Pe Valea Latoriţei se află cunoscuta cascadă Apa Spânzurată, de pe Turcinu Mare, ale cărei şuvoaie au săpat jgheaburi şi marmite în stâncile granodioritice. Mai sus, pe Latoriţa de vest, se află cea mai mare cascadă din judeţ, Vuietoarea, ale cărei ape se rostogolesc dela circa 20 m înălţime, iar pe Latoriţa de jos (Urda) se află ascunsă în pădure Cascada Boroncioaia.

O lungă cascadă, în trepte, se află pe Izvorul Mare sau Coşana, afluent al Pârâului Repedea, căderile de apă depăşind 100 m. Foarte cunoscută de vâlceni este Cascada Lotrişor de pe valea cu acelaşi nume, amenajată de constructorii drumului forestier care au ales o soluţie ingenioasă. Bogate în debit, apele cad pe o diferenţă de nivel de peste 15 m În cuprinsul Parcului naţional Cozia se află mai mult cascade (Cascada Gardului, Cascada Armăsarului, cascadele de pe văile Păteşti, Roşia, Păuşa etc.). Numeroase asemenea căderi de apă şi săritori se află pe afluenţii unor pârâuri ca Bistricioara, Recea, Cerna („Moara Dracilor”, Cascada Miresii), Bistriţa, Luncavăţ, Rudăreasa, Olăneşti, Boia etc. Tot în această categorie poate fi încadrat şi Izvorul Frumos de lângă Schitul Pahomie.

Urmele vechi de vieţuire în aceste locuri de la poalele munţilor, dovedesc atracţia oamenilor pentru peisajul fermecător din Vâlcea. Nu întâmplător, în locuri pitoreşti, la ieşirea râurilor din munţi, s-au aşezat spre meditaţie şi rugăciune domni, pustnici şi călugări care au întemeiat schituri şi mănăstiri (Hurezi, Bistriţa, Arnota, Cozia, Ostrov, Turnu etc.). În unele dintre ctitorii, domnitori de vază ai Ţării Româneşti şi-au ales loc de odihnă eternă: Mircea cel Bătrân – la Cozia, Matei Basarab – la Arnota, Constantin Brâncoveanu – la Hurezi (unde mormântul a rămas gol datorită împrejurărilor tragice în care s-a sfârşit, cu demnitate, marele cârmuitor). Toate acestea au fost legate de munţi, unde oamenii au avut la îndemână loc de ascunzătoare la vreme de urgie şi toate vin să confirme vechea, concisa şi expresiva caracterizare făcută de scriitorul roman Florus: „Daci inhaerent montibus” („Dacii se ţin agăţaţi de munţi”).

Călători străini din veacurile revolute, în trecere prin Vâlcea, au lăsat descrieri sau imagini interesante ale ţinuturilor vâlcene: D. Sestini, Paul de Alep, Carol Popp de Szatmary, H. Trenck, A. Lancelot, T. Margot etc. Scriitori români clasici şi contemporani, atraşi de monumentele Vâlcii, dar şi de pitorescul munţilor şi Văii Oltului, străbătând aceste ţinuturi, sau vieţuind vremelnic aici, au scris despre judeţ pagini nepieritoare: Al. Odobescu, A. Pann, Al. Vlahuţă, Ion Simionescu, Grigore Alexandrescu, I. Minulescu, G. Galaction, N. Iorga, I. Conea, Geo Bogza, Simion Mehedinţi, Tr. Coşovei, V. Hossu Longin, A. Păunescu, L. Avramescu, G. Ţărnea, C. Mateescu, Gh. Bobei, C. Marinoiu, C. Voica, M. Sporiş şi mulţi alţii. Prin ţinuturile vâlcii au trecut scriitori şi poeţi de seamă: Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, I. L. Caragiale, Cella Delavrancea etc.

Trebuie să amintim şi contribuţia unor geografi străini care, după multe drumuri prin România şi pe meleagurile vâlcene, au reuşit să cunoască şi să descrie exact nu numai configuraţiile reliefului, ci şi aspecte din viaţa oamenilor, lăsând pentru posteritate opere de mare valoare. Astfel, Emm. de Martonne, geograf francez, după cercetări începute în 1898, realizează două teze de doctorat, una în litere – La Wallachia (1902) şi alta în ştiinţe, referitoare la relieful Carpaţilor Meridionali centrali, publicată în 1907. A continuat să vină să efectueze cercetări, colaborând cu specialişti români până în 1937. În zilele noastre, profesorul englez David Turnock de la Universitatea Leicester, a cercetat timp de mai mulţi ani teritoriul românesc, inclusiv cel al judeţului Vâlcea, publicând numeroase articole despre viaţa, obiceiurile şi ocupaţiile poporului român de-a lungul secolelor. 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 69-77). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”