Vâlcea – Spre hotar

Aştepţi maluri prăpăstuite, sălbatece, hotar adînc tras de natura însăşi, aştepţi ape învălmăşite, vuind, ciocnin- du-se de malurile ce se năruie de loviturile în­grămădite.

Ei bine ! nu. Chiar fără seceta ce i-a îngustat atît de mult cursul, chiar fără arşiţa celor trei luni de lumină crudă, Oltul nu e «fluviul» visat de atîţia dintre noi şi cîntat de poeţi. El n’are un pat adînc rupt în pămînt, şi maluri romantice nu-l îngrădesc cu un farmec selbatec. Măreţia se află la noi numai în triumfala înnaintare a Dunării împărăteşti sau în culmile de piatră goală ale celor mai înnalţî dintre Carpaţi. Nu­mai acolo. Altfel natura românească e bogată, felurită, plină de farmec şi de noutate, dar bună, prietenoasă, fără sublimităţi tragice, — aşa cum e şi poporul; vioaie, schimbătoare şi luminoasă ca şi dînsul. Oltul are ţermuri, nu maluri, o al­bie de prunci, iar nu o surpătură a solului sau un întins pat pentru ape largi. Adîncimea-i nu înfioară, şi sirene de ispită şi nenorocire, Nereide mincinoase, nu pîndesc în fundul întunecat al valurilor, — ci numai paseri de apă, micuţe şi neobosite, îşi răcoresc aripile în apele lui mai mult plumburii decit albastre sau de un verde vesel. Abia ici şi colo spume, unde cursul se ciocneşte de dinţii de piatră ai solului: nici a- tîta sgomot şi alergare zglobie ca la un torent din valea Prahovei. El trece liniştit înnainte.

Ca rîu însă. Ca torent crescut în lunile de pri­măvară sau de toamnă, e altul: un uriaş nebun, care smulge arborii, care leagănă bolovanii ca nişte jucării, care izbeşte mînios zidurile mănăstirilor ce-i pun stavilă şi ameninţă să rupă pan­glica de prund acoperită de dungi de fier care formează drumul cel mare al timpului nostru. Dar aceste groaznice dovezi de putere nu le dă el rîul, din avîntul izvoarelor sale, ci ploaia re­vărsată din norii darnici şi torentul ce se naşte dintr’însa. E o mare furie străină, trecătoare, pe urma căreia rămîn apele plumburii, curgînd lin pe prund,în albie îngustă, spre Dunăre, care se face aşa de lată prin alte ape, din ţeri unde soa­rele iea mai puţin din rîurile pămîntului.

Nici mănăstirile n’au o înfăţişare întunecată potrivită cu amintirile ce se îndreaptă necon­tenit spre zidurile lor. Cozia lasă să se vadă un zid alb ciuruit de ferestre, o cupolă acoperită cu tinichea, mai departe o altă biserică, părînd mică. Mănăstirea aceastălaltă, al cărei zid face parte din tunelul căii ferate, e mai neagră poate de fum decît de vechime. Cu toată bătrîneţa lor, clădirile acestea puţin înnalte, fără puterea de impresie a artei gotice, reparate de pe la 1830 înnainte, albe, scînteietoare, — sînt mai mult icoane zîmbitoare decît privelişti care să impuie şi să răsune adînc în inimi.

Şi muncelele, munţii, sînt în acelaşi ton îm­păciuitor al sufletelor. Numai la Lotru vezi stînca goală, compusă din aşezări paralele drepte sau oblice sau din linii întortochiate : galbenă, sură, roșie, ca în anumite părţi de către Adriatică. Înainte pană la Cîneni — două sate, în Argeş şi Vîlcea, legate printr'un pod de fier —, până Ia Cetatea Lotrului, un turn sur pe malul Ol­tului, pănă la Turnu-Roşu, ale cărui tencuieli fărîmate par în adevăr stropituri de sînge —; în urmă pănă la Rîmnic, înnălţimile, mai mari ca în Gorj, mai mici decît în valea Prahovei, sînt acoperite de minunate păduri, în care în zadar ai căuta bradul înnălţimilor sălbatece, şi adăpostesc sate ale căror case albe se văd stră­lucind ici şi colo. Eşti în Ardeal fără să-ţi pară că în adevăr ai trecut munţii.

La Cozia doarme Mircea-cel-Mare, de-asupra Oltului, în care i s’au oglindit flamurile, supt pădurile ce l-au ascuns şi adăpostit, — adevă­rată cetate a ţerii sale ameninţate. La Lotru se coboară în plute, se suie în vagoane scîndurile cherestelei. O societate anonimă are exploatarea şi strînge folosul. Un «anonim> se află in tren, ducînd pungi de gologani pentru plata lucrăto­rilor. «Anonimul» e busnat la faţă, blond, roş, cu păr creţ. Strigă pe ferestre, luîndu-le pe rînd: «Abramowitz», şi de jos i se răspunde: «Al- calay». Am înţeles; şi puţin mai departe, lîngă aceiaşi apă a Oltului, se odihnesc oasele bătrînului Voevod care şi-a păstrat ţara curată, liberă, mîndră. Alcalay, Abramowitz şi Mircea- cel-Mare… Am pornit de la acesta ca să ajungem să ni fie ruşine obrazului! — la aceştia !

Sursa: Iorga, Nicolae – Drumuri și orașe din România, București, Minerva, 1904, p.28-33..

I